ICCJ. Decizia nr. 3971/2012. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Falsul intelectual (art. 289 C.p.), infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3971/2012
Dosar nr. 6708/63/2011
Şedinţa publică din 3 decembrie 2012
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 544 din 28 noiembrie 2011, Tribunalul Dolj, în baza art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a dispus condamnarea inculpatului V.Ş.L. la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 289 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 17 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 10 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului V.Ş., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.
În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii de 24 de ore, la data de 29 septembrie 2010.
În baza art. 348 C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea totală a autorizaţiei de reparaţie şi a declaraţiei, iar, în temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, că, în data de 25 septembrie 2010, martorul denunţător P.A. s-a deplasat cu autoturismul marca A., cu numărul de înmatriculare DJ-XX-XXX, pe raza comunei M.M., jud. Dolj, ocazie cu care a lovit cu maşina un porc, ce a traversat partea carosabilă. Deoarece nu a putut identifica proprietarul porcului, iar, la postul de poliţie din comună, nu a găsit niciun poliţist, martorul a luat animalul accidentat şi l-a transportat la domiciliul unchiului său din Craiova, unde l-a sacrificat.
A doua zi, pe 26 septembrie 2010, martorul L.G.C. s-a deplasat la Postul de Poliţie M.M., ocazie cu care i-a adus la cunoştinţă agentului de poliţie V.Ş.L. faptul că, în ziua anterioară, şoferul autoturismului cu numărul de înmatriculare DJ-XX-XXX, i-a furat un porc pe care îl lovise cu maşina. Ca urmare, în aceeaşi zi, inculpatul l-a contactat telefonic pe denunţătorul P.A., ocazie cu care i-a adus la cunoştinţă că trebuie să se prezinte urgent la sediul postului de poliţie.
Ca urmare a invitaţiei verbale primite, martorul P.A. s-a deplasat în ziua respectivă în comuna M.M., jud. Dolj, la sediul postului de poliţie, unde a venit şi martorul L.G.C., prilej cu care, în prezenţa inculpatului, denunţătorul a convenit cu martorul L.G.C. să îi plătească suma de 400 RON, reprezentând contravaloarea porcului luat de către acesta. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul i-a adus la cunoştinţă denunţătorului că va trebui să îi ridice permisul de conducere pentru accidentul din ziua de 25 septembrie 2010 şi, de asemenea, că îi va întocmi dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii de furt, deoarece luase porcul accidentat fără acordul proprietarului.
Ulterior, agentul de poliţie V.Ş.L. i-a pretins denunţătorului o oaie, pentru a nu-l sancţiona contravenţional, cu reţinerea permisului de conducere, şi pentru a nu-i întocmi dosar penal privind săvârşirea infracţiunii de furt, constând în sustragerea porcului respectiv, spunându-i, totodată, numitului P.A. să-i aducă animalul în data de 28 septembrie 2010, când urma să îi achite şi martorului L.G.C. suma de 400 RON.
În data de 28 septembrie 2010, după ce, cu o zi înainte, formulase denunţul la D.G.A. - Serviciul Judeţean Anticorupţie Dolj, martorul P.A. s-a prezentat la sediul Postului de Poliţie M.M. şi i-a spus inculpatului că nu a avut de unde să cumpere oaia solicitată, situaţie în care acesta l-a contactat telefonic pe martorul I.I., care s-a oferit să îi vândă o oaie la preţul de 290 RON. Deoarece denunţătorul nu avea asupra sa suma de bani respectivă, inculpatul a convenit cu acesta să revină în jurul orei 13.00, urmând să meargă împreună la martorul I.I.
Martorul denunţător a revenit la sediul postului de poliţie la ora convenită cu inculpatul şi, împreună cu acesta, s-a deplasat la domiciliul martorului L.G.C., unde a achitat suma de 400 RON reprezentând contravaloarea porcului, ocazie cu care inculpatul a scris o „dovadă" ce atesta plata respectivei sume de bani, precum şi faptul că martorul nu mai avea „pretenţii penale sau civile" faţă de denunţător.
Ulterior, inculpatul s-a deplasat împreună cu denunţătorul la domiciliul martorului I.I., unde i-a plătit acestuia suma de 250 RON pentru o oaie, urmând ca diferenţa de 40 RON să fie achitată de inculpat, în seara aceleiaşi zile, când urma să vină şi să ia oaia cumpărată.
A mai reţinut, de asemenea, tribunalul că, în dimineaţa zilei de 29 septembrie 2010, denunţătorul P.A. s-a prezentat la sediul postului de poliţie, aşa cum convenise anterior cu inculpatul, pentru a lua autorizaţia necesară reparării autoturismului, prilej cu care a completat o cerere, prin care solicita eliberarea respectivei autorizaţii, înscris ce a fost, însă, antedatat de inculpat, care a menţionat, în fals, că a fost depusă în ziua de 26 septembrie 2010. Totodată, în aceeaşi zi, inculpatul i-a dat denunţătorului autorizaţia pentru reparaţii, în cuprinsul căreia a menţionat, în fals, că a fost eliberată în data de 26 septembrie 2010.
Pentru a reţine această situaţie de fapt, instanţa a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, respectiv declaraţiile martorilor P.A., L.G.C., I.I., T.G. şi L.M.A., procesul verbal din data de 29 septembrie 2010, din care rezultă că inculpatul nu a întocmit proces-verbal de sesizare din oficiu, conform art. 221 alin. (1) C. proc. pen., şi nu a luat măsuri pentru sancţionarea contravenţională a denunţătorului, conform art. 100 alin. (3) lit. g) din O.U.G. nr. 95/2002, precum şi procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu martorii I.I. şi P.A., interceptate şi înregistrate de organele de urmărire penală.
Deşi inculpatul nu a recunoscut faptele comise, susţinând că nu era competent, din punct de vedere teritorial, să efectueze cercetări şi că a intenţionat să facă verificări prealabile pentru a constata dacă fapta se confirmă sau nu, Tribunalul a apreciat că apărările formulate sunt neîntemeiate, constatând că vinovăţia acestuia a fost pe deplin dovedită de probele administrate în cauză.
S-a arătat, în acest sens, că, într-adevăr, art. 210 C. proc. pen. stabileşte obligaţia organului de urmărire penală, sesizat conform art. 221, să îşi verifice competenţa, însă, potrivit art. 213 C. proc. pen., acesta este, totodată, dator să efectueze actele de cercetare penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui, textul de lege menţionând, de asemenea, că lucrările efectuate de organul de cercetare penală necornpetent se trimit prin procurorul care exercită supravegherea organului care le-a efectuat, organului competent.
Prin urmare, instanţa a concluzionat că, chiar în ipoteza în care inculpatul V.Ş.L. nu ar fi fost competent să efectueze cercetări, aspect infirmat, însă, de şeful Postului de Poliţie M.M., martorul T.G., dar şi de probele testimoniale administrate, care confirmă faptul că accidentul s-a produs pe raza comunei M.M., acesta ar fi trebuit să întocmească proces-verbal de sesizare din oficiu şi să efectueze actele cu caracter urgent, iar, ulterior, să înainteze dosarul cu propunere de declinare procurorului competent să ia această măsură. Pe de altă parte, instanţa a constatat că, deşi potrivit art. 100 alin. (3) lit. g) din O.U.G. nr. 95/2002, neprezentarea la unitatea de poliţie competentă, pe raza căreia s-a produs un accident de circulaţie din care au rezultat numai pagube materiale, constituie contravenţie, inculpatul nu a îndeplinit formalităţile necesare în vederea sancţionării martorului P.A.
În drept, instanţa a apreciat că fapta inculpatului V.Ş.L. constând în aceea că, în calitate de poliţist la Postul de Poliţie M.M., a pretins foloase care nu i se cuveneau (o oaie), în scopul de a nu îndeplini acte care intrau în sfera atribuţiilor sale de serviciu (efectuarea formalităţilor necesare în vederea tragerii la răspundere penală şi contravenţională a martorului P.A.), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În ceea ce priveşte fapta aceluiaşi inculpat constând în aceea că, în cuprinsul autorizaţiei de reparaţii şi a declaraţiei, a atestat, în mod fals, că au fost întocmite în ziua de 26 septembrie 2010, Tribunalul a apreciat că realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr .78/2000.
La individualizarea pedepselor, instanţa a ţinut seama de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. şi a avut în vedere calitatea de poliţist a inculpatului, care îl obliga să asigure respectarea legii, iar nu să o încalce, precum şi obiectul şi valoarea modică a mitei, împrejurare ce a fost reţinută ca circumstanţă atenuantă, în condiţiile art. 74 alin. (2) C. pen., cu consecinţa reducerii cuantumului sancţiunii penale aplicate pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 254 C. pen. sub minimul special prevăzut de lege, potrivit art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, sub aspectul greşitei individualizări a pedepselor, solicitând înlăturarea circumstanţei atenuante şi majorarea cuantumului acestora, şi inculpatul V.Ş.L., invocând greşita sa condamnare pentru comiterea celor două infracţiuni ce i s-au reţinut în sarcină şi solicitând pronunţarea unei soluţii de achitare, întrucât este nevinovat.
La termenul de judecată din data de 6 iunie 2012, Ministerul Public a suplimentat oral motivele de apel, criticând hotărârea primei instanţe şi sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptei de luare de mită, care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, precum şi în privinţa omisiunii Tribunalului de a dispune confiscarea animalului ce a făcut obiectul infracţiunii de corupţie.
Prin decizia penală nr. 217 din 21 iunie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi apelantul inculpat V.Ş.L., a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând în fond, a descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare aplicată inculpatului V.Ş.L. prin sentinţa penală apelată, a repus în individualitatea lor pedepsele componente, iar, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului din infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., a dispus condamnarea inculpatului V.Ş.L. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
Totodată, a redus pedeapsa aplicată aceluiaşi inculpat, sub aspectul infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, de la 10 luni închisoare la 5 luni închisoare, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., instanţa a contopit pedepsele aplicate prin decizie în pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, iar, în baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei închisorii, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen., a făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen., iar, în baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
A constatat că suma de 240 RON, ridicată în cursul urmăririi penale de către lucrătorii de poliţie din cadrul D.G.A.- S.J.A. Dolj, a fost restituită martorului denunţător P.A., conform procesului-verbal încheiat la data de 06 ianuarie 2012.
A înlăturat din sentinţa penală apelată dispoziţiile art. 74 alin. (2) C. pen., precum şi celelalte dispoziţii contrare deciziei.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, iar, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel, în urma propriei analize a materialului probator administrat în cauză, a constatat că instanţa de fond a stabilit o stare de fapt conformă cu realitatea, valorificând în mod corect declaraţiile denunţătorului P.A., depoziţiile martorilor L.G.C., L.M.A. şi I.I., precum şi procesele-verbale de redare a înregistrărilor convorbirilor telefonice şi din mediul ambiental, probe din care rezultă că inculpatul este cel care le-a solicitat denunţătorului şi martorului L.G.C. să ajungă la o înţelegere în privinţa porcului, cel care s-a oferit să-i găsească denunţătorului o persoană de la care să procure o oaie, cel care a negociat preţul acesteia cu martorul I.I., precum şi cel care urma să ia de la martor, pe data de 30 septembrie 2010, animalul plătit de denunţător.
Înlăturând apărările apelantului inculpat, instanţa a arătat că, din nicio probă, nu rezultă că denunţătorul i-ar fi spus acestuia că vrea să cumpere o oaie şi i-ar fi solicitat să-i găsească o persoană de la care să achiziţioneze animalul, că nu există nicio raţiune pentru care o persoană care urma să fie cercetată pentru infracţiunea de furt să-i solicite poliţistului care îl cercetează să-i găsească pe cineva de la care să cumpere o oaie, precum şi faptul că niciuna dintre înregistrările convorbirilor telefonice sau ambientale nu relevă că iniţiativa înţelegerii frauduloase ar fi aparţinut denunţătorului, iar inculpatul ar fi refuzat propunerea acestuia de a-i da bani sau alte foloase.
Ca nefondată a fost apreciată şi susţinerea apelantului potrivit căreia înscrisurile ar fi fost întocmite de denunţător, în condiţiile în care autorizaţia de reparaţii poartă semnătura inculpatului, iar, pe declaraţia făcută de denunţător, în partea de sus, sunt trecute constatările lucrătorului de poliţie cu privire la avariile existente.
Instanţa de apel a constatat, însă, ca fiind întemeiată critica Parchetului referitoare la încadrarea juridică a faptei de luare de mită, apreciind, prin raportare la împrejurarea că inculpatul avea şi atribuţii de constatare a infracţiunilor, precum şi de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, că se impuneau a fi reţinute şi prevederile alin. (2) al art. 254 C. pen., la care face trimitere art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
De asemenea, s-a considerat că este fondată şi critica ce vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. pen. în privinţa infracţiunii de luare de mită, arătându-se că valoarea redusă a mitei nu poate constitui o circumstanţă atenuantă, aşa cum a stabilit judecătorul fondului.
Sub aspectul individualizării pedepselor cu închisoarea aplicate inculpatului, Curtea a apreciat, însă, că se impune reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., având în vedere persoana acestuia, comportamentul bun avut înainte de săvârşirea infracţiunilor, faptul că şi-a îndeplinit corespunzător atribuţiile de serviciu, aşa cum rezultă din declaraţia martorului T.G., toate aceste împrejurări justificând aplicarea unor sancţiuni penale coborâte sub minimul special prevăzut de lege şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante, în condiţiile art. 81 C. pen.
Referitor la criticile formulate de Ministerul Public cu privire la măsura de siguranţă a confiscării speciale, Curtea a arătat că, în cauză, nu se poate dispune confiscarea oii, deoarece aceasta a rămas la martorul Ionică Ion, iar banii primiţi de acest martor au fost ridicaţi de către lucrătorii de poliţie şi restituiţi denunţătorului, căruia îi aparţineau, aşa cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul u.p. şi din procesul verbal încheiat la data de 29 septembrie 2010.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi inculpatul V.Ş.L., reiterând parţial criticile formulate în apel.
Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Parchetul a susţinut că pedepsele aplicate inculpatului de instanţa de apel au fost greşit individualizate atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, solicitând înlăturarea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., aplicarea unor sancţiuni penale în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite şi suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, conform art. 861 C. pen., având în vedere, în acest sens, atitudinea procesuală necorespunzătoare a inculpatului, care nu a recunoscut comiterea faptelor şi a formulat în mod tendenţios mai multe cereri tergiversând soluţionarea cauzei.
Deşi în cuprinsul memoriului scris depus la dosar, Ministerul Public a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., susţinând că hotărârea instanţei de apel este contrară legii, întrucât nu s-a confiscat de la inculpat suma de 240 RON reprezentând contravaloarea obiectului mitei, cu ocazia cuvântului la dezbateri, reprezentantul Parchetului nu a mai reiterat această critică, arătând în mod expres că nu înţelege să o mai susţină.
În ceea ce îl priveşte pe inculpat, acesta a criticat hotărârile instanţelor inferioare sub aspectul greşitei sale condamnări, solicitând, prin prisma motivelor de recurs reglementate de art. 3859 alin. (1) pct. 9, 10 şi 18 C. proc. pen., achitarea sa pentru infracţiunile de luare de mită şi fals intelectual, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât faptele nu există, iar, într-o teză subsidiară, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., arătând că faptelor le lipseşte elementul material al laturii obiective.
S-a susţinut, în esenţă, de către recurentul inculpat că probele administrate în cauză nu dovedesc faptul că ar fi pretins şi primit vreun bun de la denunţător pentru a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu şi nici că ar fi contrafăcut vreun document, martorul P.A. fiind cel care şi-a scris întreaga declaraţie de tamponare.
De asemenea, făcând o interpretare a dovezilor administrate pe parcursul procedurii judiciare, recurentul a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a stabilit că nu a întocmit procesul verbal de sesizare din oficiu pentru comiterea infracţiunii de furt, ignorând faptul că accidentarea animalului nu întruneşte elementele constitutive ale acesteia, denunţătorul luând porcul în scopul de a-l preda, iar nu de a şi-l însuşi. În acelaşi sens, a menţionat că, în mod eronat, s-a reţinut că denunţătorul nu a fost sancţionat contravenţional, având în vedere că acesta nici nu putea fi sancţionat întrucât termenul de 24 de ore de la producerea accidentului până la data prezentării la postul de poliţie nu era epuizat. A mai arătat, totodată, că, în mod greşit, instanţa a constatat că nu este dovedit refuzul său de a primi bani de la denunţător, chiar acesta recunoscând respectiva împrejurare în cuprinsul declaraţiilor date, şi că, deşi organele D.G.A. au efectuat copii xerox de pe registrul de circulaţie al Postului de Poliţie M.M., acestea nu au fost ataşate la dosar, cu toate că erau relevante în privinţa datei la care s-a consemnat tamponarea, a datei cererii de tamponare, precum şi a datei la care a fost completată autorizaţia de reparaţii.
Deşi în cuprinsul memoriului scris depus la dosar şi cu ocazia cuvântului la dezbateri, au fost invocate şi cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 9 şi 10 C. proc. pen., se observă că recurentul nu a formulat critici concrete în cadrul acestora, făcând referire la aceleaşi aspecte de netemeinicie care au fost circumscrise cazului de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., motiv pentru care Înalta Curte nu le va mai examina în mod distinct, constatând că au fost indicate pur formal, fără să fie menţionate elemente de fapt şi de drept susceptibile de a fi încadrate în aceste dispoziţii legale.
Examinând hotărârile atacate prin raportare la motivele de recurs invocate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi de inculpatul V.Ş.L. ca fiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este de menţionat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de judecătorul fondului şi confirmată de instanţa de prim control judiciar este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, aşa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecinţă pronunţarea unei alte soluţii decât cea pe care materialul probator o susţinea.
În speţă, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt reţinute niciun aspect esenţial stabilit de instanţele inferioare care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefiind întemeiate susţinerile recurentului V.Ş.L. în sensul că faptele de care este acuzat nu există şi că ar fi fost, aşadar, comisă o gravă eroare de fapt. Fără a relua sau a reface raţionamentele instanţei de fond şi a celei de prim control judiciar realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului şi considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârşirea de către inculpatul recurent a infracţiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, şi art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat, situaţia de fapt reţinută fiind în deplină concordanţă cu dovezile administrate, respectiv: declaraţiile martorului denunţător P.A. (care a arătat că, în data de 26 septembrie 2010, inculpatul i-a pretins o oaie, pentru a nu-l sancţiona contravenţional, cu ridicarea permisului de conducere, şi a nu-i întocmi dosar penal pentru faptul că şi-a însuşit porcul pe care îl accidentase cu autoturismul în ziua anterioară, că lucrătorul de poliţie a fost cel care a efectuat demersurile pentru a-l găsi pe martorul I.I., negociind cu acesta preţul oii, că a fost însoţit de inculpat atât în momentul când i-a achitat martorei L.M. contravaloarea porcului lovit în accident, ocazie cu care lucrătorul de poliţie a redactat personal înscrisul care atesta efectuarea plăţii, cât şi atunci când i-a dat martorului I.I. preţul oii, pe care inculpatul urma să o ridice ulterior, şi că, în data de 29 septembrie 2010, a completat cererea de eliberare a autorizaţiei de reparaţii, menţionând în cuprinsul ei că avariile autoturismului s-au produs în 25 septembrie 2010), depoziţiile martorilor L.G.C. (care a declarat că, în momentul în care l-a sesizat, în mod verbal, pe inculpat despre producerea accidentului de circulaţie şi sustragerea porcului lovit de către conducătorul autoturismului, acesta nu a întocmit niciun înscris), L.M.A. (care a confirmat că, în data de 28 septembrie 2010, inculpatul şi denunţătorul s-au prezentat la locuinţa sa, pentru ca acesta din urmă să-i achite suma de 400 RON reprezentând contravaloarea porcului, ocazie cu care lucrătorul de poliţie V.Ş.L. a întocmit un înscris ce atesta efectuarea plăţii şi stingerea oricăror pretenţii reciproce între părţi), I.I. (care l-a indicat pe inculpat ca fiind cel care l-a sunat solicitându-i să-i vândă o oaie „unui prieten", cel care a negociat preţul animalului la 270 RON, după care s-a prezentat la locuinţa sa împreună cu denunţătorul, care a plătit suma de 250 RON reprezentând o parte din contravaloarea oii, precum şi cel care a achitat, ulterior, diferenţa de 20 RON, stabilind cu martorul să revină pentru a lua oaia în ziua de 30 septembrie 2010) şi T.G. (care, în calitate de fost şef al inculpatului la data faptelor, a opinat în sensul că acesta şi-a încălcat atribuţiile de serviciu, prin aceea că nu a întocmit proces-verbal de sesizare din oficiu pentru săvârşirea de către denunţător a infracţiunii de furt şi nu a făcut acte de cercetare penală faţă de acesta în legătură cu aspectele sesizate de martorul L.G.C.), procesele-verbale de ridicare a bancnotelor de la martorii I.I., L.M.A. şi de la SC E. SRL, înscrisul întocmit de inculpat la data de 28 septembrie 2010, în cuprinsul căruia s-a consemnat plata de către denunţător a sumei de 400 RON către martora L.M.A., procesul verbal încheiat de organele de cercetare penală la data de 29 septembrie 2010, cu ocazia ridicării de la Postul de Poliţie M.M. a Registrelor de evidenţă a lucrărilor penale şi a proceselor-verbale de contravenţie (din care rezultă că inculpatul nu a înregistrat nicio lucrare penală privind săvârşirea de către denunţătorul P.A. a infracţiunii de furt şi nu i-a aplicat acestuia nicio sancţiune contravenţională), cererea de eliberare a autorizaţiei de reparaţii şi autorizaţia de reparaţii, precum şi procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice şi ambientale, interceptate în baza autorizaţiilor emise de instanţă (din care rezultă atât implicarea directă a inculpatului în litigiul dintre denunţător şi martorul L.G.C., lucrătorul de poliţie fiind cel care le-a propus celor doi să ajungă la o înţelegere, în sensul achitării de către denunţător a sumei de 400 RON, reprezentând contravaloarea porcului, cât şi faptul că inculpatul i-a pretins denunţătorului un animal, exprimându-şi nemulţumirea când acesta i-a spus că încă nu a reuşit să-l cumpere, iar, ulterior, propunându-i să plătească martorului I.I. contravaloarea lui, urmând ca el să ridice mai târziu animalul de la martor.
Toate aceste probe confirmă pe deplin situaţia de fapt reţinută de Tribunal şi însuşită de Curtea de Apel cu privire la comiterea de către inculpatul V.Ş.L. a infracţiunilor pentru care a fost condamnat, instanţa de recurs neidentificând vreo discordanţă între aceasta şi conţinutul real al dovezilor administrate pentru a putea concluziona că s-a comis o gravă eroare de fapt şi că este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat, în mod neîntemeiat, de către recurent.
De altfel, în motivele scrise de recurs şi susţinute oral cu ocazia dezbaterilor, nici inculpatul nu a invocat aspecte esenţiale, necontroversate şi evidente, ce ar rezulta din compararea conţinutului probelor cu soluţia de condamnare dispusă, făcând doar o interpretare proprie a probelor administrate, din care, în opinia sa, nu ar rezulta comiterea infracţiunilor ce i s-au reţinut în sarcină şi solicitând, prin reiterarea unor aspecte deja analizate de către instanţa fond şi cea de prim control judicar, reinterpretarea şi reaprecierea materialului probator, operaţiune care, în situaţia inexistenţei unei erori grave de fapt, cum este cazul în speţă, nu se poate realiza prin prisma dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
Ca urmare, constatând că, în cauză, există o concordanţă deplină între dovezile administrate şi situaţia de fapt stabilită de Tribunal şi Curtea de Apel cu privire la inculpatul V.Ş.L., nefiind indicată de recurent şi nici identificată de instanţa de recurs vreo probă a cărei existenţă sau inexistenţă să fi fost în mod eronat afirmată de instanţele inferioare sau al cărei conţinut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitate de controversă, Înalta Curte consideră că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., apreciind ca fiind neîntemeiate criticile formulate sub acest aspect de inculpatul recurent.
2. În ceea ce priveşte proporţionalizarea pedepselor cu închisoarea aplicate inculpatului V.Ş.L. de instanţa de apel, aspect criticat de Parchet prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., fiind stabilite sancţiuni penale judicios individualizate atât în privinţa cuantumului, cât şi a modalităţii de executare, apte să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.
Astfel, faţă de circumstanţele reale ale comiterii faptelor şi datele ce caracterizează persoana inculpatului, care şi-a conformat anterior conduita exigenţelor legii penale şi s-a bucurat, până la momentul săvârşirii infracţiunilor ce formează obiectul prezentei cauze, de respect şi apreciere în cadrul relaţiilor sociale, astfel cum rezultă din declaraţia martorului T.G. dată în faţa primei instanţe, Înalta Curte consideră că, în mod întemeiat, au fost reţinute în favoarea acestuia dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cu consecinţa reducerii cuantumului pedepselor sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunile comise, sancţiunile penale astfel stabilite fiind proporţionale atât cu gravitatea faptelor, cât şi cu circumstanţele personale ale inculpatului.
De asemenea, în raport cu aceleaşi considerente, instanţa de recurs constată că, în mod justificat, la alegerea tratamentului sancţionator aplicat inculpatului, Curtea de Apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., apreciind, în acord cu aceasta, că suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante este suficientă pentru realizarea scopului preventiv – educativ prevăzut de art. 52 C. pen., nefiind necesară supunerea inculpatului, pe durata termenului de încercare, unor măsuri de supraveghere specială din partea organelor judiciare şi cerinţei ca acesta să respecte anumite obligaţii stabilite de instanţa de judecată, în condiţiile art. 861 C. pen., astfel cum s-a solicitat de către Parchet.
Faptul că inculpatul a negat în mod constant comiterea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată şi a formulat mai multe cereri pe parcursul derulării procedurii judiciare nu poate fi interpretat ca un element care să justifice agravarea pedepsei, aşa cum s-a arătat de către procuror, această atitudine procesuală integrându-se, de fapt, în strategia de apărare a inculpatului, în acord cu dispoziţiile art. 6 şi art. 66 alin. (2) C. proc. pen.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului V.Ş.L. a fost corect individualizată atât sub aspectul cuamtumului, cât şi al modalităţii de executare, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., nefiind întemeiate criticile formulate de Ministerul Public prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
Ca urmare, constatând, faţă de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi inculpatul V.Ş.L.
Totodată, având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, Înalta Curte, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi de inculpatul V.Ş.L. împotriva deciziei penale nr. 217 din 21 iunie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3966/2012. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 4035/2012. Penal. Infracţiuni privind... → |
|---|
