ICCJ. Decizia nr. 4003/2012. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea din 22 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosar, în baza art. 3001raportat la art. 160b C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpatului N.M., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. XX din 26 octombrie 2012 emis de Curtea de Apel București în dosar și a inculpatului I.G., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. YY din 26 octombrie 2012 emis de Curtea de Apel București, în dosar.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., constatând că măsura arestării preventive a inculpaților N.M. și l.G. se situează pe coordonatele legalității, iar menținerea acesteia este justificată.
S-a apreciat, de asemenea, că durata arestării preventive se situează în limitele generate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, astfel cum rezultă și din jurisprudența C.E.D.O., nefiind depășit termenul rezonabil, având în vedere specificul probatoriului administrat în cauză.
împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații N.M. și l.G., ambii solicitând casarea încheierii și, în rejudecare, revocarea măsurii arestării preventive, iar, în subsidiar înlocuirea cu o alta mai puțin restrictivă de drepturi.
Examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 3856 alin. (3) și art. 38514 C. proc. pen., înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
în conformitate cu dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
înalta Curte constată că, în speță, sunt îndeplinite cerințele art. 143 C. proc. pen., raportate și prin prisma dispozițiilor art. 681 C. proc. pen., în sensul că există probe (directe) și indicii temeinice (probe indirecte) din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații, prin activitatea desfășurată s-au cantonat în sfera ilicitului penal, fiind acuzați de comiterea faptelor pentru care au fost cercetați și trimiși în judecată, în examinarea acestui aspect avându-se în vedere materialul probator administrat în cauză de organele de urmărire penală.
Probele și indiciile temeinice amintite pot conduce la reținerea unei suspiciuni rezonabile în sensul existenței unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (în acest sens a se vedea C.E.D.O. în cauza Gusinskij c. Rusiei, cauza Durmus c. Turciei, cauza Jecius c. Lituaniei).
în același sens, este și punctul de vedere exprimat în recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de miniștri ai Consiliului Europei potrivit căruia, existența unor motive verosimile care să legitimeze bănuiala că inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care sunt urmăriți este privită ca o condiție generală, independentă de temeiurile detenției provizorii sau cele de care ar putea justifica o condamnare, Curtea statuând că aceste motive verosimile presupun existența unor fapte sau informații de natură a convinge obiectiv că persoana în cauză a comis o infracțiune.
în sarcina inculpatului N.M., s-a reținut că în cursul lunii iunie 2012, în calitate de procuror, a pretins de la denunțătorul P.F., suma de 5.000 euro, cu titlu de mită pentru soluționarea dosarului aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași, prin care a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului P.F. pentru infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 25 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. De asemenea s-a mai reținut și împrejurarea că la data de 25 octombrie 2012, în calitate de procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași, după ce a pretins de la martorul P.F. foloase necuvenite, a primit de la martora P.I.M.A., suma de 2.500 euro, cu titlu de recompensă pentru modul de soluționare a dosarului aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași.
în drept, s-a apreciat că faptele penale întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) Legea nr. 78/2000.
în sarcina inculpatului I.G. s-a reținut că acesta a solicitat sume de bani de la denunțătorul P.F., pe care urma să le remită inculpatului N.M. pentru soluționarea dosarului aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași.
în drept, s-a apreciat că faptele inculpatului I.G. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 rap. la art. 254 C. pen. cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000.
înalta Curte constată că sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru faptele reținute în sarcina inculpaților, dispozițiile Tezei I a art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în baza căruia acesta au fost arestați, sunt îndeplinite în cauză.
în ceea ce privește dispozițiile Tezei a II-a a art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. ce a servit ca temei al arestării preventive a inculpaților și care subzistă și în prezent, este de reținut că pericolul la care face referire textul amintit, în lipsa unor criterii legale exprese, el se deduce prin raportare la mai multe aspecte.
înalta Curte are în vedere în analiza celei de-a doua condiții enumerate mai sus, pe de o parte natura și modalitatea concretă de comitere a faptelor - concretizate în pretinderea și primirea de către inculpați a unei sume de bani de la denunțătorul P.F. pentru a soluționa într-un anume fel un dosar al Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași - gravitatea deosebită a acestora, împrejurările în care inculpații au acționat, iar pe de altă parte persoana celui în cauză, cu referire expresă la calitatea sa, de procuror, precum și rezonanța negativă ce a fost creată în rândul comunității, ca urmare a comiterii presupuselor infracțiuni.
Ori faptul că o persoană învestită cu autoritatea statului în aplicarea și respectarea legii penale încalcă prevederile legale pentru a-și procura în mod nelegal o sumă de bani de la persoana pe care o cercetează, conferă faptei reținute în sarcina inculpatului N.M. o gravitate deosebită și un impact puternic negativ în societate, astfel că menținerea măsurii arestării preventive față de acesta apare a fi justificată și legală, corespunzând scopului prevăzut de art. 136 C. proc. pen.
Gravitatea faptei pentru care este cercetat acest inculpat se reliefează și se reflectă în urmările ce au decurs din comiterea unei astfel de infracțiuni, constând în starea de alertă și reacția opiniei publice față de o atare stare de lucruri, reacție care ar produce perturbații la nivelul disciplinei publice, al respectului față de lege, stimulând temerea colectivă că împotriva unor fapte de acest gen și a celor suspectați de comiterea lor organele statului nu acționează eficient și că legea nu este aplicată cu hotărâre. Lipsa unei reacții ferme a autorităților statului față de săvârșirea unor astfel de fapte este de natură a crea confuzie, îngrijorare și neîncredere în cadrul societății și mai ales al comunității în care inculpatul este cunoscut.
Așa fiind, se dă legitimitate scopului pentru care a fost luată măsura arestării preventive față de inculpatul N.M., justificând o detenție provizorie a acestuia, cel puțin pe o perioadă de timp, pentru buna înfăptuire a justiției și pentru desfășurarea cu eficiență a cercetării judecătorești, cercetare judecătorească aflată la debutul său.
în ce-l privește pe inculpatul I.G., înalta Curte constată că și față de acesta se impune, cel puțin pentru moment, menținerea măsurii arestării preventive. Pericolul concret pentru ordinea publică care a fost avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu și-a pierdut din efectul care îl avea în acel moment.
Trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen. referitor la persoana inculpatului, la situația familială a acestuia, la pregătirea pe care o are, care constituie elemente pe care instanța le poate lua în considerare la pronunțarea soluției.
Inculpatul recurent se bucură de prezumția de nevinovăție, fiind de decelat în ce măsură lipsirea lui de libertate apare ca o necesitate reală și de interes public care prevalează, în vederea asigurării și respectării unui climat optim funcționării normale a instituțiilor statului și respectării drepturilor cetățenilor.
Este de constatat că măsura privativă de libertate sub incidența căreia se află inculpații s-a luat cu respectarea dispozițiilor legale în materie și până în prezent temeiurile care au impus menținerea măsurii privative au fost pe deplin justificate, măsura în discuție nefiind luată cu încălcarea normelor de drept.
Având în atenție cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, instanța de recurs constată că temeiurile care a stat la baza menținerii în cursul judecății a arestării preventive a inculpaților nu s-au schimbat, situație în raport de care se impune menținerea măsurii arestării preventive.
înlocuirea măsurii arestării preventive cu una mai puțin coercitivă se dispune atunci când s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării acesteia, fie la cererea inculpatului sau din oficiu.
Pentru a se putea dispune astfel, este necesar ca față de momentul luării măsurii privative de libertate să fi intervenit împrejurări de natură a modifica în vreun fel favorabil inculpatului temeiurile care au impus arestarea sa.
Or, în speță nu se justifică a se da eficiență juridică dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen. și a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură mai puțin coercitivă, apreciindu-se că nu s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării acesteia - făcând referire la durata arestării preventive, de la 26 octombrie 2012, la pregătirea acestora, la faptul că inculpatul N.M. a fost exclus din magistratură, la situația familială.
Aspectele referitoare la circumstanțele personale ale inculpaților, legate de vârsta acestora, de situația familială și financiară a lor, lipsa antecedentelor penale, sunt evident favorabile acestora și trebuie avute în vedere, chiar dacă o anumită perioadă de timp, înăuntrul căreia inculpații au fost arestați, nu au avut un rol atât de covârșitor încât să conducă la înlăturarea privării de libertate, astfel încât, la acest moment, după 6 săptămâni, nu se poate vorbi despre o schimbare a temeiurilor inițiale care au determinat arestarea preventivă și care să conducă la admiterea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.
Analizând posibilitatea luării unei măsuri alternative, înalta Curte constată că, la acest moment procesual nu se identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpaților, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Aceste considerente justifică dispoziția instanței de fond de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse, ca nefondate.
în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenții inculpați au fost obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu a fost avansat din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4004/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4002/2012. Penal → |
|---|
