ICCJ. Decizia nr. 4038/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4038/2012
Dosar nr. 5464/1/2012
Şedinţa publică din 6 decembrie 2012
Asupra cauzei penale de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 6 din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 6862/1/2011, a fost respinsă, ca nefondat, plângerea formulată de petiţionarul B.I. împotriva ordonanţei nr. 317/P/2011 din 26 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
A fost menţinută ordonanţa atacată.
A fost obligat petiţionarul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Prin ordonanţa din 22 martie 2011 dispusă în Dosarul nr. 856/P/2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că acestei unităţi de parchet îi revine competenţa de soluţionare a cauzei în raport de calitatea magistraţilor E.E., Ş.B. şi I.M. de judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Urmare declinării, cauza a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică sub nr. 317/P/2011.
În urma verificărilor efectuate în cauză, exclusiv cu privire la acuzaţiile adusa magistraţilor judecători de la instanţa supremă, procurorul de caz a constatat că în sarcina magistraţilor E.E., Ş.B. şi I.M. nu se poate reţine săvârşirea vreunei infracţiuni, lipsind orice elemente de fapt care să confirme pretinsul abuz în exercitarea funcţiei, soluţia pronunţată de judecători şi în raport de care petiţionarul a formulat acuzaţiile, întemeindu-se pe actele dosarelor şi dispoziţiile legale aplicabile.
S-a mai reţinut că motivele invocate de petiţionar în argumentarea plângerii sunt lipsite de consistenţă juridică şi demonstrează, mai degrabă, reaua-credinţă a acestuia în aprecierea activităţii magistraţilor.
De asemenea, s-a constatat că în cuprinsul plângerii penale formulate petiţionarul nu a indicat mijloacele de probă pe care înţelege să se folosească în dovedirea acuzaţiilor.
Pentru argumentele anterior prezentate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii E.E., Ş.B. şi I.M., judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen., disjungerea cauzei cu privire la ceilalţi făptuitori şi declinarea de competenţă în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara pentru efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. şi ped. de art. 246 C. pen.
Totodată, s-a mai reţinut că plângerea formulată de petiţionar împotriva soluţiei de neurmărire penală a fost respinsă de procurorul şef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, prin rezoluţii nr. 1551/11/2/2011 din 4 iulie 2011.
Nemulţumit de soluţiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petiţionarul B.I. s-a adresat cu plângere, conform art. 2781 C. proc. pen. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Plângerea a fost înregistrată pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 6862/1/2011 din 26 august 2011.
În motivarea plângerii, petiţionarul a arătat, în esenţă, că cei trei magistraţi judecători de la instanţa supremă se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. Întrucât nu au verificat competenţa materială a instanţelor inferioare de a soluţiona cauza, în raport de natura civilă a litigiului dedus judecăţii, deşi aceasta a fost principala critică formulată de recurenţi. În aceste condiţii, magistraţii au soluţionat cauza pe fond după regulile aplicabile litigiilor comerciale, pronunţând o soluţie nelegală şi netemeinică în raport de probatoriile administrate, soluţie care i-a cauzat petiţionarului un prejudiciu de 700.000 RON. Petiţionarul a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea ordonanţei atacate şi trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale faţă de cei trei judecători.
Totodată, în incidenţa plângerii formulate, petiţionarul a solicitat explicaţii cu privire la argumentele soluţiei dispuse de cei trei judecători, efectuarea unei noi expertize evaluatoare, oprirea execuţiei silite efectuate de executorul judecătoresc B.M. şi restituirea tuturor bunurilor asupra cărora a fost executat silit.
Petiţionarul a ataşat cererii sale un amplu set de înscrisuri reprezentând hotărârile pronunţate de instanţele comerciale, raportul de expertiză tehnică evaluatoare, obiecţiunile formulate de părţi cu privire la acesta, diverse înscrisuri administrate la judecata litigiului comercial.
De asemenea, s-a mai reţinut că în completarea plângerii, petiţionarul a depus la dosarul cauzei mai multe memorii în care a reiterat situaţia de fapt care a făcut obiectul litigiului comercial, precum şi nemulţumirile sale cu privire la modalitatea de soluţionare a acestuia.
La solicitarea Înaltei Curţi, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică a înaintat Dosarul nr. 317/P/2011 şi lucrarea nr. 1551/II/2/2011.
Analizând plângerea formulată, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat că acestea este nefondată.
În acest sens s-a reţinut că în vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin art. 200 C. proc. pen., legea procesual penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire a fost sesizat organul de urmărire penală, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport de această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
S-a mai reţinut că în cauză, organul de urmărire penală a constatat, în urma verificărilor efectuate în cauză, că intimaţii E.E., Ş.B. şi I.M., judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu au săvârşit nici o faptă penală şi, în consecinţă, corespunzător dispoziţiilor legii procesual penale, a dispus neînceperea urmăririi penale.
Înalta Curte a constatat că într-adevăr, din actele existente la dosar şi care constituie acte premergătoare începerii urmăririi penale, nu rezultă existenţa unor acte sau fapte săvârşite de către intimaţii cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât intimaţii, în calitatea lor de magistraţi, şi-au îndeplinit în mod corect atribuţiile de serviciu, fără a cauza o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
În acest sens s-a mai constatat că activitatea desfăşurată de intimaţii E.E., B.Ş. şi M.I. care, în calitate de judecători la Înalttei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, fiind învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 1145871/2005 au soluţionat cauza prin respingerea recursului declarat de reclamanţii B.I. şi B.M.L. împotriva deciziei nr. 89/A din 25 aprilie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, nu constituie indicii în sensul săvârşiri infracţiunii reclamate de petiţionar.
S-a mai reţinut că pentru a săvârşi infracţiunea de abuz în serviciu contra interesele persoanelor, este necesar ca funcţionarul public să fi omis să îndeplinească un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu ori să-l îndeplinească în mod defectuos. De asemenea, este necesar ca inacţiunea sau acţiunea care constituie elementul material al faptei şi care a produs o vătămare intereselor unor persoane să fie săvârşite cu vinovăţie, ceea ce înseamnă că făptuitorul cu voinţă a efectua acţiunea ori a rămas în pasivitate, şi-a dat seama că acţiunea sau inacţiunea cauzează o vătămare, rezultat pe care l-a urmărit sau a acceptat producerea lui.
S-a apreciat că în speţă, nu s-a constatat o atare conduită în sarcina intimaţilor, soluţia dispusă de magistraţii E.E., B.Ş. şi M.I. fiind în concordanţă cu probatoriile administrate în dosarul comercial supus analizei şi ci dispoziţiile legale aplicabile.
S-a mai constatat în acest sens că sunt lipsite de fundament susţinerii petiţionarului în sensul că cei trei judecători, membrii ai completului de judecaţi învestit cu soluţionarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 89/A din 25 aprilie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, nu au analizat excepţia necompetenţei materiale invocată în cuprinsul motivelor de recurs, pentru că, pe de o parte, calificarea acţiunii deduse judecăţii ca fiind de natură comercială se realizase irevocabil prin decizia nr. 1714 din 27 octombrie 1999 a Tribunalului Arad, iar, pe de altă parte problema competenţei materiale a instanţei nu a fost ridicată în faţa instanţei, ci recurs, în practicaua şi considerentele deciziei nr. 259 din 18 ianuarie 2007 instanţei supreme nefăcându-se nicio menţiune cu privire la respectiva excepţie.
În acest sens, s-a mai menţionat că în ceea ce priveşte activitate magistraţilor, atribuţiilor lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor care sunt învestiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural. Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu în sensul legii penal, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel, şi justificarea existenţei lor.
A mai reţinut că în acest context, nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limite recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraţilor) care au soluţionat cauza.
S-a mai reţinut că răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie, cu referire la infracţiunea analizată, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
Împotriva acestei hotărâri petiţionarul B.I. la data de 17 august 2012 a formulat contestaţie în anulare, cauza fiind înregistrată sub nr. 5464/1/2012.
În motivarea contestaţiei în anulare contestatorul a arătat că este nemulţumit de soluţia dispusă de instanţa de judecată în Dosarul nr. 6862/1/2011, întrucât nu a analizat toate înscrisurile aflate la dosar şi anume expertizele efectuate în cauză care „sunt mincinoase".
Asupra contestaţiei în anulare mai sus arătată şi în baza actelor aflate la dosar, Înalta Curte constată că această cale de atac este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.
Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestaţiei în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit art. 392 C. proc. pen., instanţa este obligată, în procedura de soluţionare a contestaţiei în anulare, să examineze admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie, fără citarea părţilor.
Conform dispoziţiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual-penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.
Una dintre aceste condiţii este ca motivul pe care se sprijină contestaţia în anulare să fie dintre cele prevăzute expres şi limitativ în art. 386 C. proc. pen.
Raportând aspectele teoretice prezentate speţei de faţă, se constată că formularea de critici privind modul de soluţionare a cauzei de către instanţa de judecată nu pot reprezenta temeiuri pentru constatarea admisibilităţii contestaţiei în anulare, neregăsindu-se printre cele 5 motive prevăzute de lege, care se referă exclusiv la:
a) neîndeplinirea în condiţiile legii a procedurii de citare a părţii la termenul când s-a judecat recursul;
b) imposibilitatea părţii de a se prezenta la termenul de judecare a recursului şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) situaţia în care instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) situaţia în care împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă şi
e) situaţia în care la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Criticile de fond ale soluţiei dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în primă instanţă, nu pot fi încadrate în unul din cazurile de contestaţie în anulare expres şi limitativ prevăzute de lege de a căror îndeplinire cumulativă este condiţionată admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen.
În consecinţă, în temeiul art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.l. împotriva sentinţei penale nr. 6 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 6862/1/2011.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.l. împotriva sentinţei penale nr. 6 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 6862/1/2011.
Obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 06 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4028/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4041/2012. Penal → |
|---|
