ICCJ. Decizia nr. 4060/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4060/2012
Dosar nr. 7756/1/2012
Şedinţa publică din 7 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 30 noiembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 25734/281/2012 Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, investită cu soluţionarea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti şi de inculpaţii I.P., L.F.C., şi R.A.Ş., împotriva sentinţei penale nr. 1866 din data de 23 octombrie 2012 pronunţată de Judecătoria Ploieşti - Secţia penală, în baza art. 3002 raportat la art. 160h alin. (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor I.P. şi L.F.C., măsură care a fost menţinută.
Deliberând asupra măsurii arestării preventive curtea a reţinut că, în baza art. 3002 C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice legalitatea şi temeinicia arestării preventive în termen de 60 de zile de la ultima verificare efectuată în cauză de către instanţa de fond.
Conform art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au stat la baza arestării impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, se menţine arestarea preventivă.
În cauză, s-a constatat că măsura arestării preventive a fost luată în condiţii de deplină legalitate, fiind îndeplinite dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., conform cărora inculpaţii au săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea acestora în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
La menţinerea acestei măsuri au fost avute în vedere gravitatea faptelor comise, respectiv săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP), pericolul social ce l-ar reprezenta lăsarea inculpaţilor în libertate rezultat din împrejurările comiterea infracţiunii, modul de acţionare şi urmările acesteia, precum şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legilor.
S-a apreciat că inculpaţii nu pot fi judecaţi în stare de libertate, având în vedere modalitatea de îndeplinire a rezoluţiei infracţionale, reţinută în rechizitoriu şi confirmată de hotărârea de condamnare a primei instanţe, în sensul că inculpatul I.P., în perioada 29 aprilie 2012-15 mai 2012, pe timp de zi, în loc public, în diferite forme de participaţie şi în realizarea aceRONaşi rezoluţii infracţionale, împreună cu inculpatul L.F.C. şi cu învinuitul T.R. cu ajutorul inculpatului R.A.Ş. şi a învinuitul R.A., a deposedat, prin violenţă, părţile vătămate D.C., I.A., J.V., S.C., I.E., M.E., A.I., N.S., S.V.S., P.M. şi N.E. de bijuteriile pe care acestea le purtau.
S-a mai reţinut că inculpatul L.F.C. la data de 30 aprilie 2012 şi data de 09 mai 2012, pe timp de zi, în loc public, Ie-a deposedat, prin violenţă, pe părţile vătămate I.A. şi A.I. de bijuteriile pe care le purtau, beneficiind de ajutorul inculpatului I.P. şi a învinuitului T.R., care au asigurat paza şi i-a asigurat paza inculpatului I.P. pentru ca acesta să o deposedeze, prin violenţă, la data de 09 mai 2012, pe partea vătămată N.S. de lănţişorul pe care îl purta.
Totodată, Curtea a avut în vedere prevederile art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.în acest sens, instanţa a avut în vedere practica C.E.D.O, (cauza Letellier c.Franţei), în sensul că, datorită gravităţii deosebite şi a reacţiei publicului faţă de acestea, unele infracţiuni pot determina tulburări sociale care pot justifica arestarea preventivă, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp. în plus, privarea de libertate va continua să fie legitimă numai dacă ordinea publică va fi pe mai departe ameninţată, continuarea privării de libertate neputând fi folosită ca o anticipare a pedepsei cu închisoare.
Cum, în intervalul scurs de la luarea măsurii arestării preventive nu au apărut date noi care să justifice revocarea sau înlocuirea cu o măsură mai puţin restrictivă de libertate şi, câtă vreme inculpaţii nu au invocat şi depus probe directe şi concludente care să ateste o altă situaţie de fapt decât cea care rezultă din actele dosarului, aşa cum a fost expusă mai sus, Curtea a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţii I.P. şi L.F.C. şi, în baza art. 160h C. proc. pen., a menţinut arestarea preventivă a inculpaţilor.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termen legal, recurs inculpatul L.F.C. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de şedinţă atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 5 decembrie 2012, sub numărul 7756/1/2012, fiind fixat termen de judecată la data de 7 decembrie 2012 .
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, Înalta Curte, din oficiu în temeiul dispoziţiilor art. 302 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza ll-a C. proc. pen. şi art. 417 alin. (1) C. proc. pen. a pus în discuţie admisibilitatea recursului declarat de inculpatul L.F.C.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
Examinând cererea de recurs formulată de L.F.C. împotriva încheierii de şedinţă din 30 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 25734/281/2012 Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Partea specială, Cap.lll din Titlul II al aceluiaşi cod, se prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, limitând calea de atac menţionată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia, faţă de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În prezenta cauză, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost sesizat cu recursul declarat de către inculpatul L.F.C. împotriva unei hotărâri definitive, respectiv încheierea de şedinţă din 30 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 25734/281/2012.
Pentru considerentele ce preced, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a respinge ca inadmisibil recursul declarat de inculpatul L.F.C., împotriva încheierii de şedinţă din 30 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 25734/281/2012.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul L.F.C., împotriva încheierii de şedinţă din 30 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 25734/281/2012.
Obligă recurentul inculpat L.F.C., la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4055/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 41/2012. Penal → |
|---|
