ICCJ. Decizia nr. 4189/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4189/2012

Dosar nr. 290/59/2011*

Şedinţa publică din 17 decembrie 2012

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 294/PI din 22 iunie 2011 Tribunalul Timiş, în baza art. 522¹ alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 406 alin. (4) C. proc. pen. a respins cererea de rejudecare a Sentinţei penale nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 a Tribunalului Timiş, pronunţată în Dosarul nr. 6264/P/2000, formulată de condamnatul S.G.D., fiul lui G. şi O., născut la data de 26 mai 1962, în prezent deţinut în Penitenciarul Arad, ca nefondată.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. condamnatul a fost obligat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat.

S-a dispus plata sumei de 100 RON din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Timiş reprezentând onorariu avocat din oficiu.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă prin neapelare, numitul S.G.D. a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

La data de 25 februarie 2011, condamnatul a formulat o cerere de rejudecare a cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 522¹ C. proc. pen., întrucât nu a fost prezent la judecata care a avut ca rezultat condamnarea sa la o pedeapsă de 10 ani închisoare întrucât a fost plecat din ţară timp de 12 ani.

Potrivit dispoziţiilor art. 522¹ C. proc. pen. este posibilă rejudecarea cauzei de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, în cazul unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, dacă aceasta a fost extrădată sau predată în baza unui mandat european de arestare.

Aşa cum rezultă din actele depuse la dosar, condamnatul S.G.D. a fost arestat, la data de 13 septembrie 2010, în Bosnia Herţegovina în vederea extrădării sale către România pentru punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii din 19 decembrie 2000 emis de Tribunalul Timiş pe numele său ca urmare a rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 1115 din 24 noiembrie 2000.

Condamnatul a fost predat autorităţilor judiciare române la data de 27 ianuarie 2011.

Totodată, instanţa a reţinut că numitul S.G.D. nu a participat la procesul ce a format obiectul Dosarului nr. 6264/P/2000 al Tribunalului Timiş, el nefiind prezent nici la urmărire penală şi la nici un termen de judecată, întrucât era plecat din ţară.

Ca atare, atâta timp cât condamnatul a făcut obiectul unei cereri de extrădare admisă de autorităţile judiciare din Bosnia şi el a fost judecat şi condamnat în lipsă de către Tribunalul Timiş în cursul anului 2000, la termenul de judecată din data de 3 iunie 2011 instanţa a admis, în principiu, cererea de rejudecare formulată de condamnatul S.G.D.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a solicitat condamnatului să precizeze limitele rejudecării, acesta menţionând personal că nu doreşte ca martorii propuşi prin rechizitoriul nr. 854/P/1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş să fie reaudiaţi, înţelegând să se folosească doar de înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 22 iunie 2011 instanţa a procedat la audierea condamnatului, declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosar, după care, în contextul în care condamnatul a precizat că nu mai are alte probe de propus în apărare, instanţa a rămas să se pronunţe asupra fondului cererii de rejudecare, urmând să stabilească dacă aceasta este sau nu fondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 522¹ C. proc. pen. dispoziţiile art. 404 - 408 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător cererilor de rejudecare.

În conformitate cu prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. pen., dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge.

În condiţiile în care aceste prevederi legale se aplică în mod corespunzător şi cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 522¹ C. proc. pen., instanţa a apreciat că în situaţia în care cererea de rejudecare este nefondată, sentinţa de condamnare fiind temeinică şi legală, ea poate fi respinsă ca neîntemeiată.

Or, în prezenta cauză, în opinia instanţei, cererea de rejudecare este nefondată.

Condamnatul nu a negat faptul că în cursul anului 1998, pe baza unor înţelegeri verbale, a achiziţionat de la SCA D.P. şi SCA F.P. anumite cantităţi de grâu, la preţul de 800 RON/kg fără TVA, urmând ca plata să o facă la un interval de 30 de zile. Condamnatul a recunoscut faptul că datora celor două societăţi comerciale sumele de 70.578.240 RON (7.057,82 RON) şi, respectiv, 73.615.000 RON (7.361, 50 RON).

De asemenea, condamnatul a recunoscut faptul că la data de 25 august 1998 a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unei cantităţi de 1000 t de cereale cu SC S.I. SRL, livrând acestei societăţi comerciale şi cantitatea de grâu achiziţionată de la societăţile agricole din P.

Ceea ce a contestat practic condamnatul a fost susţinerea din cuprinsul rechizitoriului referitoare la intenţia sa de a frauda, intenţie despre care procurorul a susţinut că a existat în momentul achiziţionării cerealelor, concluzia sa întemeindu-se pe împrejurarea că a oferit o sumă mult mai mare pe kg faţă de preţul de revânzare.

În ceea ce priveşte existenţa contractelor, modalitatea de executare a acestora şi încasarea banilor de către SC G. SRL, al cărei administrator era condamnatul, în opinia instanţei nu există nici un fel de îndoială. În acest sens, pe lângă declaraţiile condamnatului, care a recunoscut existenţa convenţiilor, faptul că grâul a fost livrat la SC S.I. SRL la solicitarea sa şi că a încasat de la această societate comercială suma de 75.000.000 lei, pot fi observate şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, respectiv: N.M. şi T.C. - persoane angajate la SA D.P., şi care au relatat modalitatea în care s-au desfăşurat relaţiile comerciale cu SC G. SRL, M.D. şi N.J. - persoane angajate la SA F.P., şi care au relatat modalitatea în care s-au desfăşurat relaţiile comerciale cu SC G. SRL, R.Ş. - persoana care l-a însoţit pe condamnat la întâlnirea cu reprezentanţii celor două societăţi agricole şi care a asistat la negocierile dintre părţi, M.G., B.F., B.M., R.G., D.V., B.I., Ş.F. - persoane care au fost implicate în transportul cerealelor de la cele două societăţi agricole din P. şi predarea lor la Beregsău Mare, la depozitul C.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de înşelăciune poate fi săvârşită numai cu intenţie, ceea ce presupune că făptuitorul realizează că desfăşoară o activitate de inducere în eroare şi că prin aceasta pricinuieşte o pagubă, urmare a cărei producere o doreşte.

În prezenta cauză instanţa a reţinut reaua-credinţă a condamnatului. După cum rezultă din probele existente la dosar, la achiziţionarea cerealelor de la societăţile agricole din P., numitul S.G.D. a oferit o sumă de 800 RON/kg, sumă care, la data respectivă, potrivit declaraţiilor martorilor, era mult peste preţul pieţei, ceea ce a determinat acceptarea imediată de către reprezentanţii celor două societăţi agricole a acestor oferte.

La numai o zi după acest moment, condamnatul a încheiat un alt contract cu SC S.D.I. SRL, privind vânzarea unor cereale către această societate comercială, el revânzând practic cerealele achiziţionate de la P. la un preţ de 800 RON/kg, după numai o zi, la un preţ de 500 RON/kg.

Condamnatul s-a apărat arătând că acest contract a fost încheiat pentru o cantitate mult mai mare de grâu, respectiv 1000 t, ceea ce a determinat oferirea unui preţ mai scăzut.

La dosarul cauzei se regăseşte contractul din 25 august 1998 încheiat între SC S.D.I. SRL şi SC G. SRL, prin care societatea administrată de condamnat s-a obligat să vândă către cumpărător o cantitate de 1000 t cereale la preţul de 500 RON/kg, urmând ca SC S.D.I. SRL să plătească suma de 76.000.000 lei la predarea unei cantităţi de 150 t, iar restul de 75.000.000 lei urma să fie plătit după ce vânzătorul va preda o cantitate de minim 50 t/zi lucrătoare.

Or, din înscrisurile existente la dosar, s-a constatat că societatea administrată de condamnat, în afara cerealelor achiziţionate de la P., nu a livrat alte cantităţi de cereale către SC S.D.I. SRL, ceea ce certifică intenţia condamnatului de a frauda. Potrivit procesului-verbal întocmit de organele de urmărire penală la data de 18 martie 1999, în zilele de 25 august 1998 şi 26 august 1998 SC G. SRL a livrat către SC S.D.I. SRL o cantitate de aproximativ 171 t de grâu (achiziţionată de la cele două societăţi agricole din P.), fără ca ulterior să mai existe alte livrări de cereale, ceea ce a şi condus la formularea unei adrese din parte cumpărătorului - SC S.D.I. SRL prin care a cerut ca SC G. SRL să-şi respecte angajamentele asumate prin contract, întrucât nelivrarea cerealelor pune în dificultate firma cumpărătoare, aceasta neputându-şi respecta obligaţiile faţă de terţi.

Ca atare, în condiţiile în care condamnatul a achiziţionat cerealele la preţul de 800 RON/kg, revânzându-le a doua zi la preţul de 500 RON/kg, încasând banii de la beneficiarul final şi dispărând cu aceştia, reaua sa credinţă nu poate fi pusă la îndoială. Condamnatul a recurs la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu SC S.D.I. SRL pentru o cantitate mare de cereale, deşi ştia că nu va respecta acest contract, tocmai pentru a masca intenţia de fraudare, aspect confirmat prin aceea că în afara cantităţii de grâu achiziţionată de la P. nu a mai făcut alte livrări de cereale către beneficiar, deşi avea obligaţia contractuală de a preda cel puţin 50 t de grâu în fiecare zi.

Împrejurarea că numitul S.G.D. a avut intenţia de a induce în eroare reprezentanţii celor două societăţi comerciale din P. rezultă şi din împrejurarea că SC G. SRL nu funcţiona la sediul declarat. Potrivit procesului-verbal întocmit la data de 15 septembrie 1999 apartamentul unde se afla sediul societăţii fusese vândut unei persoane fizice, societatea nefuncţionând la sediul declarat.

Condamnatul nu a oferit nicio explicaţie în legătură cu motivele pentru care, deşi în luna august 1998 a încasat de la SC S.D.I. SRL suma de 75.000.000 lei, el nu a făcut nici un demers, timp de 13 ani, pentru a achita, cel puţin în parte, datoriile către societăţile de la P.. Numitul S.G.D. a precizat că la data de 1 septembrie 1998 a fost arestat preventiv într-un alt dosar, fiind eliberat la data de 28 octombrie 1998, după care a plecat în Serbia întrucât avea probleme medicale. Instanţa a apreciat că, chiar dacă condamnatul a avut probleme medicale, un interval de timp de 13 ani este suficient de îndelungat pentru ca persoana în cauză, dacă într-adevăr ar fi avut intenţia de a-şi achita datoriile, să fi luat măsurile ce se impuneau. Rămânerea sa în pasivitate în toată această perioadă a condus la formarea convingerii instanţei că intenţia condamnatului nu a fost aceea de a-şi respecta obligaţiile contractuale, ci de a induce în eroare şi a dispărea cu sumele de bani încasate.

Condamnatul a mai arătat că martorul R.Ş. le-a transmis celor de la P. starea sa de sănătate, adăugând şi că cele două firme au formulat plângerile abia în anul 2000 pentru a se sustrage de la plata taxelor de timbru.

Aceste susţineri sunt contrazise de probele administrate în cauză. Martorul R.Ş. a fost audiat şi nu a menţionat că ar fi transmis cuiva împrejurarea că numitul S.G.D. ar avea probleme de sănătate, el arătând doar că la rândul său a fost înşelat de condamnat. Iar în ceea ce priveşte plângerile părţilor vătămate, acestea au fost adresate organelor de urmărire penală nu în cursul anului 2000, după cum a susţinut condamnatul, ci la data de 2 decembrie 1998.

În consecinţă, observând şi fişa de cazier judiciar a condamnatului, din care rezultă că în aceeaşi perioadă împotriva numitului S.G.D. a fost pusă în mişcare acţiunea penală în alte 4 dosare de înşelăciune, tribunalul a apreciat că intenţia condamnatului de a înşela este evidentă, astfel că hotărârea de condamnare apare ca fiind temeinică şi legală.

Condamnatul a invocat faptul că în cauză se impune încetarea procesului penal întrucât plângerea prealabilă a părţilor vătămate a fost introdusă cu nerespectarea termenului de două luni prevăzut de art. 284 C. proc. pen.

Instanţa a înlăturat aceste susţineri, în cazul infracţiunii de înşelăciune nefiind necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, acţiunea penală putând fi pusă în mişcare din oficiu.

Condamnatul a mai solicitat şi schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. întrucât prin O.U.G. nr. 207/2000 s-a modificat limita prejudiciului care atrage noţiunea de consecinţe deosebit de grave de la 50.000.000 lei la 2.000.000 lei.

Într-adevăr, prin O.U.G. nr. 207/2000 noţiunea de "consecinţe deosebit de grave" prevăzută de art. 146 C. pen. a fost modificată, legiuitorul majorând limita pagubei, care să atragă aplicarea dispoziţiilor art. 146 C. pen., de la 50.000.000 lei la 2.000.000 lei.

Această ordonanţă de urgenţă a fost publicată în M. Of. la data de 22 noiembrie 2000.

Potrivit dispoziţiilor art. 78 din Constituţia României legile intră în vigoare în 3 zile de la publicarea în M. Of., dacă nu este prevăzută o dată ulterioară în conţinutul lor.

O.U.G. nr. 207/2000 nu conţine nicio prevedere în legătură cu data intrării în vigoare, motiv pentru care se aplică principiul general potrivit căruia legea a intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării, respectiv la data de 26 noiembrie 2000.

Or, hotărârea de condamnare a fost pronunţată la data de 24 noiembrie 2000, dată la care O.U.G. nr. 207/2000 nu era în vigoare.

Instanţa a reţinut că potrivit Deciziei nr. 8/2007 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie pronunţată în interesul legii, modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, nu poate conduce la reducerea pedepsei aplicată în cauză, întrucât modificarea acestui text nu este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară.

Ca atare, susţinerile condamnatului nu au fost luate în considerare.

Motive de apel:

Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă a declarat apel în termen inculpatul S.G. Motivele de apel au fost depuse de avocatul ales şi completate de apelant prin memoriul depus.

Inculpatul a criticat hotărârea pentru greşita apreciere asupra elementelor constitutive ale infracţiunii şi încadrarea juridică dată faptei de înşelăciune, precum şi cu privire la pretinse neregularităţi ale actului de sesizare al instanţei.

Astfel, inculpatul a arătat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 C. pen., în raport de art. 5 din O.U.G. nr. 207/2000 întrucât Decizia nr. 8/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii se referă la contestaţia la executare, or, în cauză, el se află în situaţia reglementată de art. 522¹ C. proc. pen., respectiv la rejudecarea cauzei sale. Sub acest aspect inculpatul a solicitat, în principal, încetarea procesului penal, iar subsidiar, aplicarea unei pedepse îndreptată spre minimul special.

Cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii, inculpatul a arătat că prima instanţă, în mod greşit, a reţinut că a avut intenţia de a înşela în condiţiile în care a existat înţelegerea verbală că va plăti în 30 de zile, înţelegere ce nu a mai putut fi respectată întrucât a fost arestat preventiv la data de 1 septembrie 1998 iar după eliberare a suferit o intervenţie chirurgicală în Serbia, iar firma sa a fost blocată. Cu privire la acest aspect critica sa se întemeiază şi pe art. 1 Protocolul nr. 4 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la neregularităţile actului de sesizare inculpatul S. a invocat: - greşita referire la o condamnare de 18 ani, greşita reţinere a împrejurării că s-ar fi sustras de la urmărirea penală, eroarea cu privire la antecedenţa penală şi durata urmăririi penale până la emiterea rechizitoriului.

Prin Decizia penală nr. 155/A din 10 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 290/59/2011, în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de inculpatul S.G.D., împotriva Sentinţei penale nr. 294/PI din 22 iunie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 290/59/2011 Tribunalului Timiş, pe care a desfiinţat-o şi în consecinţă:

În baza art. 522¹ cu referire la art. 406 C. proc. pen. a admis cererea de rejudecare formulată de inculpatul S.G.D. şi a anulat în latură penală Sentinţa penală 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 6264/P/2000 numai cu privire la greşita aplicare a pedepsei accesorii şi în consecinţă:

- a înlăturat aplicarea pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a) teza I C. pen.

A menţinut restul dispoziţiilor cuprinse în sentinţa penală.

Instanţa de prim control judiciar a considerat că instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilind că fapta inculpatului, care în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, în data de 25 şi 26 august 1998 a indus în eroare două societăţi comerciale, prin prezentarea ca adevărată a împrejurării că va plăti marfa achiziţionată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.

Din mijloacele de probă administrate în cursul procesului penal, atât cele din faza urmăririi penale, cât şi din cursul cercetării judecătoreşti efectuate atât anterior, cât şi ca urmare a rejudecării cauzei, a rezultat fără dubiu vinovăţia inculpatului sub forma intenţiei. Astfel, instanţa a reţinut că activitatea infracţională a inculpatului a rezultat din coroborarea următoarelor probe:

Existenţa contractelor comerciale nu a fost negată de inculpat, declaraţia acestuia coroborându-se cu declaraţiile părţilor vătămate.

Vinovăţia inculpatului sub forma intenţiei a rezultat din modalitatea în care inculpatul a acţionat. Astfel, pentru a fi sigur de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, acesta a oferit un preţ mult mai mare decât preţul pieţei (800 RON/kg) promiţând că va achita sumele de bani în termen de 30 de zile. În fapt, inculpatul (în calitate de reprezentant al SC G. SRL) încheiase în aceeaşi zi de 25 august 2008 un contract de vânzare-cumpărare prin care vindea cantitatea de grâu (încă necumpărată) la SC D.I. SRL cu un preţ mult mai mic de 500 RON/kg. Or, este evident că nici un comerciant nu ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare în care el urma să rămână în pierdere, fiind de esenţa societăţilor comerciale săvârşirea de fapte de comerţ în vederea obţinerii de profit. În aceste împrejurări susţinerea inculpatului că nu a avut intenţia de a înşela a fost apreciată ca nefondată. Susţinerea inculpatului, că a existat înţelegerea să efectueze plata în termen de 30 zile, înţelegere neonorată, întrucât a fost arestat la data de 1 septembrie 2008, ar dovedi că nu a avut intenţia de a înşela, nu a fost primită. Astfel, inculpatul a fost arestat, într-o altă cauză, la data de 1 septembrie 2008 fiind pus în libertate la data de 21 octombrie 1998 (dosar urmărire penală) dar ulterior liberării sale, acesta nu a făcut vreo plată către părţile vătămate. Pentru a se verifica buna sa credinţă, trimiterea sa în judecată a avut loc la circa 9 luni de la data săvârşirii faptei, timp în care nici nu a mai încercat să ia legătura cu părţile vătămate, şi mai mult, inculpatul S. a părăsit teritoriul României, deşi era cercetat şi în alte cauze penale. Referirea la art. 1 Protocolul nr. 4 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are aplicabilitate în cauză, întrucât actul la care se face referire priveşte împrejurarea în care o persoană nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală. Or, în cauză inculpatul prin folosirea unor manopere dolosive (oferirea unui preţ aproape dublu faţă de preţul pieţei) faţă de creditorul obligaţiei a obţinut încheierea contractului ştiind de la început că nu va plăti preţul la care s-a obligat (în aceeaşi zi a încheiat un contract prin care a vândut cantitatea de marfă la un preţ mult mai mic).

În mod legal, s-a apreciat de către prima instanţă asupra elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, concluzionând că în condiţiile în care a existat inducerea în eroare cu intenţie, fapta trebuie încadrată juridic la art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., apelul pentru motivul achitării sale fiind nefondat.

Cu privire la comiterea formei agravante prevăzută de alin. (5), inculpatul a susţinut că în mod greşit prima instanţă nu a dat eficienţă art. 13 C. pen., privitor la legea penală mai favorabilă, în condiţiile în care i s-a admis cererea de rejudecare, iar potrivit art. 1 pct. 5 din O.U.G. nr. 207/2000 s-a redefinit noţiunea de consecinţe deosebit de grave ca fiind o pagubă materială mai mare de 1.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.

Instanţa a constatat că rejudecarea în caz de extrădare are ca scop garantarea dreptului persoanei extrădate, care a fost judecată şi condamnată în lipsă, la un proces echitabil şi, în principal, exercitarea dreptului său la apărare într-un nou ciclu procesual, ceea ce presupune posibilitatea acesteia de a fi audiată, de a interoga martorii sau părţile din proces şi de a administra probe în apărarea sa, atât cu privire la situaţia de fapt, cât şi în circumstanţiere. În lipsa unei dispoziţii contrare, rejudecarea în caz de extrădare nu se limitează la înlăturarea unei erori esenţiale asupra faptelor, ci poate avea efecte asupra individualizării pedepsei şi, prin urmare, chiar dacă probatoriului administrat cu ocazia rejudecării confirmă situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, cererea acestuia poate fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei, cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri, dacă probele administrate în circumstanţiere conduc instanţa de rejudecare la o altă concluzie în privinţa individualizării decât cea stabilită în primul ciclu procesual.

În privinţa legii penale aplicabile instanţa a reţinut că procedura instituită de art. 522¹ C. proc. pen., permite instanţei analizarea situaţiei de fapt şi de drept în intervalul de la comiterea faptei şi până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în primul ciclu procesual. În cauză, s-a considerat că, în mod legal, s-a reţinut forma calificată prevăzută de alin. (5) a art. 215 C. pen., prejudiciul cauzat fiind mai mare de 50.000.000 lei, astfel că nu se impune aplicarea art. 13 C. pen., în condiţiile în care O.U.G. nr. 207/2000 a intrat în vigoare după pronunţarea sentinţei de condamnare.

Apelul declarat de inculpat cu privire la încadrarea juridică dată faptei a fost considerat nefondat.

Cu privire la neregularităţile actului de sesizare invocate de către inculpatul S. (greşita referire la o condamnare de 18 ani, greşita reţinere a împrejurării că s-ar fi sustras de la urmărire penală, eroarea cu privire la antecedenţa penală şi durata urmăririi penale până la emiterea rechizitoriului) instanţa de prim control judiciar a apreciat că aceste împrejurări nu pot fi analizate ca neregularităţi ale actului de sesizare, în condiţiile în care rechizitoriul a fost emis cu respectarea dispoziţiilor art. 262 şi 265 C. proc. pen. Toate aceste aspecte au fost analizate în primul ciclu procesual, stabilindu-se că inculpatul nu are antecedente penale. Împrejurarea că inculpatul s-a sustras de la urmărire penală a fost dovedită prin negăsirea inculpatului la domiciliul său de către organele de urmărire penală şi de către instanţa de judecată. De altfel, inculpatul nu a negat plecarea sa din ţară dar i-a dat o altă conotaţie. În privinţa duratei urmăririi penale, instanţa a constatat ca la data de 27 aprilie 1999 s-a început urmărirea penală, inculpatul fiind trimis în judecată la data de 30 mai 2000, neexistând însă vreo nulitate care să poată fi analizată de instanţa de judecată.

Sub aspectul individualizării pedepsei stabilite inculpatului, atât în ceea ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare au fost evaluate în contextul cauzei, indicându-se criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., respectiv de gradul de pericol social în concret al faptei comise, natura infracţiunii, circumstanţele reale ale săvârşirii acesteia şi circumstanţele personale ale inculpatului.

Instanţa a constatat că prin cuantumul pedepsei aplicate acestuia, egală cu minimul special prevăzut de lege, în mod just s-a apreciat că aceasta este singura în măsură să asigure realizarea scopului pedepsei, cel de exemplaritate, dar şi cel educativ, în vederea asigurării prevenţiei generale şi speciale.

În raport cu cele menţionate, instanţa a considerat că pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea ce a făcut obiectul judecăţii, reflectă toate criteriile ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, acestea fiind evaluate, în mod plural, dându-se relevanţă şi principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatului, aşa încât nu se impune reducerea pedepsei. Prima instanţă în mod temeinic a reţinut gravitatea faptelor, gravitate ce rezultă din modalitatea de săvârşire a faptei, prin producerea unei pagube mari şi perseverenţa infracţională.

Curtea de Apel a apreciat că nu este justificată solicitarea apelantului inculpat de reducere a pedepsei aplicate de prima instanţă, întrucât o reducere ar fi posibilă doar prin efectul reţinerii circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., care nu se impun a fi reţinute în cauză.

Apelul declarat de inculpat a fost considerat fondat sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei accesorii. Cu privire la pedeapsa accesorie şi complementară, în temeiul art. 3 din Protocolul nr. 1 - Dreptul de a vota - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa în materie - Hotărârea din 30 martie 2004 "Hirst c. Marea Britanie", reţinând că faţă de natura infracţiunilor care au atras aceste pedepse nu se impune interzicerea dreptului menţionat, inculpatului fiindu-i interzis doar dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de inculpatul S.G.D., împotriva Sentinţei penale nr. 294/PI din 22 iunie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 290/59/2011 al Tribunalului Timiş, pe care a desfiinţat-o şi în consecinţă:

A menţinut restul dispoziţiilor cuprinse în sentinţa penală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul S.G.D., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică în esenţă, pentru următoarele motive:

- instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale şi asupra tuturor motivelor de apel formulate;

- s-a stabilit o încadrare juridică greşită prin reţinerea disp. O.U.G. nr. 207/2000 cu referire la Decizia nr. 8/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite;

- s-a comis o gravă eroare de fapt care a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare;

A invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 10, 17² şi 18 C. proc. pen.

A solicitat în principal, admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat în cauză pentru ca instanţa să se pronunţe cu privire la toate motivele de apel formulate şi cu privire la cererile esenţiale care sunt de natură să-i garanteze drepturile şi să influenţeze soluţia procesului;

- într-un prim subsidiar, întrucât s-a comis o gravă eroare de fapt în stabilirea stării de fapt, să se dispună achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) sau e) C. proc. pen.;

- într-un ultim subsidiar, să se dispună schimbarea încadrării juridice dată faptei reţinute în sarcina sa din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. motivat de faptul că nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 2907/2000.

Prin Decizia nr. 757 din 15 martie 2012 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de condamnatul S.G.D. împotriva Deciziei penale nr. 155/A din 10 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, s-a casat decizia penală atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului formulat de condamnat, aceleiaşi instanţe.

Recurentul inculpat a invocat faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de a se verifica incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 47 C. pen., raportat la împrejurarea că s-a aflat în imposibilitate de a respecta înţelegerea cu partea contractantă (dosar apel), cerându-se de către inculpat constatarea unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat pe o astfel de cerere şi nici prin motivarea vinovăţiei inculpatului, nu a analizat o astfel de cauză, motiv pentru care s-a apreciat existenţa unei omisiuni esenţiale, deoarece cererea formulată de inculpat este un mijloc de apărare care ar fi putut atrage o altă soluţie, cerere asupra căreia instanţa trebuia să se pronunţe, fie prin admiterea, fie prin respingerea ei.

Cum acest caz de casare rezultă din încălcarea normelor de procedură penală, aflate sub sancţiunea nulităţii relative (art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.) s-a considerat că recurentului inculpat i s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate.

Apelul inculpatului S.G.D. a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 12 aprilie 2012, sub nr. 290/59/2011**, ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 757 din 15 martie 2012.

În motivarea apelului condamnatul a solicitat:

- achitarea în cazul prevăzut de art. 11 alin. (2) lit. a) - e) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. întrucât faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune;

- achitarea în cazul prevăzut de art. 11 alin. (2) lit. a) - e) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. şi raportat la art. 47 C. pen. cazul fortuit;

- în subsidiar, în temeiul art. 334 C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (5) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. cu referire la dispoziţiile art. 5 din O.U.G. nr. 207/2000, întrucât până la rămânerea definitivă a hotărârii a intervenit o nouă lege, iar prima instanţă nu a dat eficienţă art. 13 C. pen. neaplicând dispoziţiile legale cele mai favorabile;

- în subsidiar, schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. întrucât între cele două societăţi comerciale şi firma a cărui administrator era nu s-a încheiat nici un contract, minută sau înţelegere scrisă.

Prin Decizia penală nr. 124/A din 21 iunie 2012 Curtea de Apel Timişoara în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de inculpatul S.G.D. împotriva Sentinţei penale nr. 294/PI din 22 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 290/59/2011.

A desfiinţat sentinţa penală apelată şi rejudecând:

În baza art. 522¹ raportat la art. 406 C. proc. pen. a admis cererea de rejudecare formulată de inculpatul S.G.D., a anulat în latură penală Sentinţa penală nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 6264/P/2000 numai cu privire la greşita aplicare a pedepsei accesorii.

A înlăturat aplicarea pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a) teza I C. pen.

A menţinut celelalte prevederi ale sentinţei penale.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 189 C. proc. pen. a dispus plata din conturile Ministerului Justiţiei în contul Baroului Timiş a sumei de 100 RON reprezentând onorariu avocat oficiu.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de prim control judiciar a apreciat corect reţinută de către prima instanţă situaţia de fapt, vinovăţia inculpatului fiind dovedită cu declaraţiile acestuia, ale martorilor N.M. şi T.C., R.Ş., M.D., N.J., M.G., B.F., B.M., R.G., D.V., B.I., Ş.F., fapta inculpatului, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen.

Cu privire la solicitarea inculpatului de înlăturare a formei agravate prevăzută de alin. (5) din art. 215 C. pen., ca urmare a solicitării aplicării dispoziţiilor art. 13 C. pen., privitor la legea penală mai favorabilă, s-a considerat că, în raport de data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 207/2000 (după pronunţarea hotărârii), cât şi în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 8/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 C. pen.

Referitor la schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. instanţa de apel a constatat că solicitarea condamnatului este nefondată, făcându-se dovada inducerii în eroare a părţii vătămate cu prilejul încheierii contractelor.

Critica condamnatului privind încetarea procesului penal întrucât plângerea prealabilă a părţii vătămate a fost introdusă cu nerespectarea termenului de două luni prevăzut de art. 284 C. proc. pen. a fost considerată nefondată, deoarece în cazul infracţiunii de înşelăciune nu e necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, acţiunea penală putând fi pusă în mişcare din oficiu.

Cu privire la individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., neimpunându-se reducerea cuantumului pedepsei.

În raport de Decizia LXXIV/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus înlăturarea aplicării pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a) teza I C. pen.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.G.D., solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (5) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. cu referire la art. 5 din O.U.G. nr. 207/2007, întrucât până la rămânerea definitivă a hotărârii a intervenit o nouă lege, iar prima instanţă nu a dat eficienţa art. 13 C. pen., şi totodată, ca urmare a acestei schimbări, aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen. În subsidiar, reducerea pedepsei aplicate, ca urmare a reţinerii circumstanţei atenuante.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen. îl consideră fondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la primul motiv de recurs, invocat de către recurentul inculpat S.G.D., referitor la schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. cu referire al art. 5 din O.U.G. nr. 207/2007, întrucât până la rămânerea definitivă a hotărârii a intervenit o nouă lege, iar prima instanţă nu a dat eficienţă art. 13 C. pen., Înalta Curte îl consideră nefondat pentru următoarele considerente:

Prin Sentinţa penală nr. 1115/2000 a Tribunalului Timiş pronunţată la 24 noiembrie 2000, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul recurent S.G.D. a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen., reţinându-se în esenţă că inculpatul, asociat unic la SC G. SRL a cumpărat în zilele 25 şi 26 august 1998 grâu în valoare de 70.578.240 lei şi 73.615.000 lei, cu plata în 30 de zile de la SC D. şi SC F. SRL P., fără să achite contravaloarea acestor cereale.

După pronunţarea Hotărârii nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 rămasă definitivă prin neapelare, a apărut O.U.G. nr. 207/2000 prin care a fost modificat noţiunea de "consecinţe deosebit de grave" prevăzută de art. 146 C. pen., prin majorarea limitei pagubei care să atragă aplicarea dispoziţiilor art. 146 C. pen., care a fost publicată în M. Of. la 22.XI.2000, intrând în vigoare în 3 zile de la publicare, respectiv la 26.XI.2000.

Or, hotărârea de condamnare a fost pronunţată la data de 24.XI.2000, dată la care O.U.G. nr. 207/2000 nu era în vigoare, astfel încât în mod corect, instanţele de fond şi prim control judiciar au considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 C. pen., ţinând seama totodată de Decizia nr. 8/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în interesul legii, care a stabilit că modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave" nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărâre judecătorească definitivă şi nu poate conduce la reducerea pedepsei aplicate în cauză, întrucât modificarea acestui text nu echivalează intervenirea unei legi noi, mai favorabile, sub aspectul pedepsei prevăzute de lege, cât şi de faptul că procedura instituită de art. 522¹ C. proc. pen. permite instanţei analizarea situaţiei de fapt şi de drept în intervalul de la comiterea faptei şi până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţată în primul ciclu procesual, atunci când s-a reţinut forma calificată prevăzută de alin. (5) a art. 215 C. pen., prejudiciul cauzat fiind mai mare de 50.000.000 lei.

În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului de aplicare a dispoziţiilor prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen. referitoare la procedura simplificată, Înalta Curte o consideră nefondată, apreciind că nu sunt aplicabile aceste dispoziţii la acest moment procesual, întrucât rejudecarea cauzei a început la 3 iunie 2011, când a fost admisă în principiu cererea de rejudecare formulată de condamnatul S.G.D., dată la care inculpatul, în cazul în care recunoştea faptele aşa cum erau descrise în rechizitoriu putea beneficia de dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen.

Or, solicitarea făcută de către inculpat direct în recurs este făcută cu depăşirea termenului până la care acesta putea solicita aplicarea procedurii simplificate.

De altfel, inculpatul, în rejudecarea cauzei după extrădare, a arătat atât la instanţa de fond, cât şi cea de apel, că nu se face vinovat de săvârşirea faptelor, că nu a avut intenţia de a înşela partea vătămată, fapt ce nu echivalează cu o recunoaştere a faptelor reţinute în rechizitoriu aşa cum cer dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen.

În faza recursului (când se depăşise momentul aplicării procedurii simplificate) inculpatul a învederat că recunoaşte faptele reţinute în rechizitoriu, numai dacă instanţa va proceda la schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) C. pen. ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 13 C. pen.

Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen. faţă de momentul procesual când s-a solicitat aplicarea acestei proceduri (recurs), cât şi de modalitatea în care inculpatul a înţeles să facă această recunoaştere (condiţionând-o de schimbarea încadrării juridice dată faptei).

Cu privire la critica inculpatului S.G.D., întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte o consideră întemeiată.

Rolul prioritar al oricărei pedepse este acţiunea de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni, nu acela al represiunii, deoarece numai acţiunea de prevenire poate avea efecte benefice în reeducarea persoanelor care intră în conflict cu legea penală şi numai dacă obiectiv, atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete trebuie utilizată constrângerea.

Necesitatea aplicării unei pedepse şi evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermităţii, care, în acest domeniu, nu înseamnă aplicarea unei pedepsei severe, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului, apt să-şi realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ-preventivă.

Aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 52 alin. (1) C. pen., constrângerea nu este o funcţie a pedepselor, prin aceasta nu se realizează scopul pedepsei, întrucât constrângerea, ca esenţă a pedepsei este însăşi pedeapsa.

Primul scop al oricărei pedepse este prevenţia specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat să săvârşească din nou o infracţiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor funcţii reeducarea şi intimidarea.

Având în vedere că de la data pronunţării hotărârii de condamnare (2000) au trecut 12 ani, perioadă în care inculpatul nu a mai săvârşit alte fapte prevăzute de legea penală, dând dovezi temeinice de îndreptare, Înalta Curte va reţine în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, conform art. 74 alin. (2) C. pen., apreciind că o pedeapsă într-un cuantum de 6 ani închisoare este aptă să asigure reeducarea inculpatului.

Funcţia de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul, luând cunoştinţă de constrângerea la care va fi supus ca o consecinţă a infracţiunii, înţelege semnificaţia exigenţelor sociale şi necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă şi disciplinată.

Această funcţie de reeducare se exercită îndeosebi pe parcursul executării pedepselor, are în esenţă acelaşi rol şi aceeaşi funcţie, deoarece persoana căreia i-a fost aplicată se află în situaţia în care conştientizează natura şi rolul acestor sancţiuni menite să-i influenţeze pozitiv conştiinţa, caracterul şi deprinderile care să determine a respecta din convingere exigenţele vieţii în societate, fără a intra în conflict cu ceilalţi oameni sau cu societatea însăşi.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte va ţine seama la aplicarea pedepsei de faptul că gravitatea concretă a faptei este influenţată şi de mobilul şi scopul acesteia, însă fără a nega sau minimaliza gradul de pericol social concret al faptei, a modalităţii şi mijloacelor concrete de săvârşire va avea în vedere şi circumstanţele reale şi personale ale inculpatului.

Astfel, pedeapsa de 6 ani închisoare, atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare aleasă - este una justă, de natură să fundamenteze proporţionalitatea între scopul reeducării inculpatului şi aşteptările societăţii faţă de actul de justiţie realizat sub aspectul ordinii de drept încălcate.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, conform art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul inculpatului S.G.D., va casa în parte atât decizia şi sentinţa, va anula în latură penală Sentinţa penală nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 6264/P/2000 şi în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei principale (instanţa de apel o anulase numai cu privire la conţinutul pedepsei accesorii) şi rejudecând, va reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la 6 ani închisoare) ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. pen., art. 76 lit. a) C. pen.

Va anula mandatul de executare a pedepsei Închisorii nr. 1685 din 19 decembrie 2000 emis de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 6264/P/2000 în baza Sentinţei penale nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 6264/P/2000, rămasă definitivă prin neapelare la data de 19 decembrie 2000 şi dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii în baza prezentei decizii.

Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada executată începând cu data de 27 ianuarie 2011 până la data de 17 decembrie 2012.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate, care nu sunt contrare prezentei decizii.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul inculpat S.G.D. împotriva Deciziei penale nr. 124/A din 21 iunie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Casează în parte, atât decizia penală atacată cât şi Sentinţa penală nr. 294/PI din 22 iunie 2011 a Tribunalului Timiş şi rejudecând:

Anulează în latură penală Sentinţa penală nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 6264/P/2000 şi cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei principale aplicată inculpatului S.G.D.

Reduce pedeapsa aplicată inculpatului S.G.D. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi alin. (5) C. pen., cu aplicarea prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la 6 ani închisoare, prin reţinerea prevederilor art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (2) C. pen.

Anulează mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1685 din 19 decembrie 2000 emis de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 6264/P/2000 în baza Sentinţei penale nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 6264/P/2000, rămasă definitivă prin neapelare la data de 19 decembrie 2000 şi dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii în baza prezentei decizii.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada executată începând cu data de 27 ianuarie 2011 până la data de 17 decembrie 2012.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate, care nu sunt contrare prezentei decizii.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 17 decembrie 2012.

Procesat de GGC - CL

← ICCJ. Decizia nr. 4187/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 4193/2012. Penal. Infracţiuni la regimul... →

ICCJ. Decizia nr. 4189/2012. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4189/2012. Penal