ICCJ. Decizia nr. 4233/2012. Penal

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4233/2012

Dosar nr. 2278/116/2012/a1

Şedinţa publică din 21 decembrie 2012

Asupra recursului de faţă

În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 2278/116/2012, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160h alin. (2) C. proc. pen. respectiv art. 160b alin. (3) C. proc. pen., menţine starea de arest preventiv a inculpaţilor M.O. (fiul lui M.l. şi S.R.S., ns. în mun. Călăraşi, jud. Călăraşi) şi A.S. (fiul lui A.D. şi N.I., ns. în mun. Călăraşi, jud. Călăraşi).

Deliberând asupra măsurii arestării preventive curtea reţine că prin Sentinţa penală nr. 147 din 15 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, s-a dispus condamnarea inculpatului M.O., la o pedeapsă de 4 ani închisoare, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tentativă la omor deosebit de grav, prev. şi ped. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplic. art. 99 şi urm. C. pen. şi art. 3201 alin. (1) - (4) şi alin. (7) C. proc. pen., de tâlhărie, prev. şi ped. de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplic. art. 99 şi urm. C. pen. şi art. 3201 alin. (1) - (4) şi alin. (7) C. proc. pen. şi de furt calificat, prev. şi ped. de art. 208 - 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) C. pen., cu aplic. art. 99 şi urm. C. pen. şi art. 3201 alin. (1) - (4) şi alin. (7) C. proc. pen.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului este temeinică şi legală, iar temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă şi impun în continuare privarea de libertate.

În acest context, rezultă că, în cauză, există indicii temeinice, în sensul art. 143 C. proc. pen. cu referire la art. 681 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată, reţinându-se, în acest sens, probele administrate până în prezent şi pe care se întemeiază hotărârea de condamnare în primă instanţă.

Tot astfel, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., sens în care constată că pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe, din care rezultă că, fiind judecaţi în stare de libertate, inculpatul prezintă pericol concret pentru ordinea publică, dată fiind natura şi gravitatea faptelor (contra patrimoniului şi contra vieţii şi integrităţii corporale), modalitatea concretă de săvârşire (un inculpatul minor împreună cu un inculpat major), natura obiectelor folosite şi zona corpului lezată (cu un cleşte şi cu un ciocan metalic, în zona capului), consecinţele produce (partea vătămată suferind leziuni ce au necesitat 50 - 55 de zile de îngrijiri medicale), frecvenţa şi rezonanţa negativă a faptelor de acest gen, dar şi circumstanţele personale ale inculpaţilor.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că inculpatul M.O. este minor, aspect ce denotă, cu atât mai mult, o periculozitate sporită, context în care se justifică privarea de libertate şi în continuare. Pe de altă parte, Curtea a avut în vedere şi împrejurarea că, faţă de inculpat a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în primă instanţă, context în care menţinerea stării de arest se impune şi în acord cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În consecinţă, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160h alin. (2) C. proc. pen. respectiv art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului M.O.

Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termen legal, recurs inculpatul M.O. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de şedinţă atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi, Justiţie la data de 19 decembrie 2012, sub numărul 2278/116/2012/a1.

La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.

Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:

Astfel, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160b alin. (3) din acelaşi cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune prin încheiere motivată menţinerea stării de arest.

Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului M.O. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de infracţiunilor prev. şi ped. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplic. art. 99 şi urm. C. pen. şi art. 3201 alin. (1) - (4) şi alin. (7) C. proc. pen., de tâlhărie, prev. şi ped. de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplic. art. 99 şi urm. C. pen. şi art. 3201 alin. (1) - (4) şi alin. (7) C. proc. pen. şi de furt calificat, prev. şi ped. de art. 208 - 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) C. pen., cu aplic. art. 99 şi urm. C. pen. şi art. 3201 alin. (1) - (4) şi alin. (7) C. proc. pen., constând în aceea că în noaptea de 10/11 iulie 2012, în jurul orelor 0330, inculpatul minor M.O., împreună cu inculpatul A.S., prin violenţă psihică (ameninţare cu cuţitul) şi fizică (lovituri cu pumnii, cu cleştele şi cu un ciocan metalic, în zona capului, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 50 - 55 zile de îngrijiri medicale) au deposedat partea vătămată V.G. de două telefoane mobile şi de suma de 250 RON, în timp ce se afla în cabina autotirului cu nr. de înmatriculare nr. X, al cărui conducător este, autotir aflat în loc public. De asemenea, s-a reţinut că, în noaptea de 10/11 iulie 2012, inculpatul minor M.O., împreună cu inculpatul A.S., în baza unei rezoluţii infracţionale distincte, au sustras doi acumulatori auto de la autotirul cu nr. de înmatriculare Y, aparţinând SC A.G.

Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptei şi de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârşirea unor infracţiuni grave, precum şi de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a actului de justiţie, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecăţii şi executării pedepsei.

De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată şi de existenţa, pe lângă cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Letellier c Franţei), prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o "tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menţinerea arestului preventiv în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.

În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franţei).

Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată modul şi circumstanţele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranţă care ar putea fi declanşată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual şi real pentru ordinea publică.

Faţă de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.O., împotriva încheierii din data de 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 2278/116/2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 21 decembrie 2012.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4233/2012. Penal