ICCJ. Decizia nr. 4224/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4224/2012
Dosar nr. 802/44/2012/a4
Şedinţa publică din 19 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele
Prin încheierea de şedinţă din 6 decembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 802/44/2012 în baza art. 3002 C. proc. pen. cu referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a constatat ca fiind legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpaţilor A.L. (fiul lui V. şi E., născut în com. Poarta Albă, Jud. Constanţa, domiciliat în Mun. Galaţi, str. S., Jud. Galaţi, în prezent deţinut în Penitenciarul Galaţi), G.G. (fiul lui N. şi A., născut în mun. Galaţi, jud.Galaţi, domiciliat în sat Crişan, com. Crişan jud. Tulcea, în prezent deţinut în Penitenciarul Galaţi), G.P.D. (fiul lui I. şi M., născut în mun. Galaţi, domiciliat în Galaţi, str. P., în prezent deţinut în Penitenciarul Galaţi), O.D., (fiul lui Ş. şi E., născut în oraşul Huşi jud. Vaslui, domiciliat în Galaţi, str. A.l., în prezent deţinut în Penitenciarul Galaţi), P.V.M., (fiul lui N. şi N., născut în mun. Galaţi, domiciliat în Galaţi, str. D., în prezent deţinut în Penitenciarul Galaţi), P.E. (fiul lui A. şi M., născut în com. Cerţeşti jud. Galaţi, domiciliat în Galaţi, str. A.M.Z., în prezent deţinut în Penitenciarul Galaţi), S.M. (fiul lui C. şi M., născut în Galaţi, domiciliat în Galaţi, str. C.R., în prezent deţinut în Penitenciarul Slobozia) care a fost menţinută.
Au fost respinse cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, respectiv de revocare a măsurii arestării preventive, formulate de inculpaţi.
Verificând din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor, Curtea a constatat că temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri subzistă şi la acest moment, când cauza se află în cursul judecăţii în apel.
Astfel, s-a reţinut că, deşi hotărârea primei instanţe nu este definitivă, ea statuează asupra vinovăţiei inculpaţilor nu doar în baza unor "indicii temeinice", ci în urma analizării, interpretării şi coroborării de către instanţă a probelor administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti.
Prin urmare, nu se poate pune la îndoială faptul că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 143 C. proc. pen.
Totodată, contrar susţinerilor inculpaţilor, Curtea a constatat că sunt în continuare îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
În acest sens, - s-a reţinut că infracţiunile pentru care inculpaţii sunt trimişi în judecată sunt sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani - iar gravitatea deosebită a faptelor, modalitatea şi împrejurările în care se reţine că au fost săvârşite (în formă continuată, prin participarea unui mare număr de persoane, constituite în grup infracţional), prejudiciul important ce se reţine că a fost cauzat părţilor vătămate şi, nu în ultimul cuvânt, rezonanţa socială negativă pe care ar avea-o, mai ales în actualul context economic, lipsa unei reacţii ferme a organelor judiciare faţă de persoanele care comit astfel de fapte - toate acestea sunt elemente de natură să formeze convingerea că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar prezenta în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
Susţinerile inculpaţilor referitoare la depăşirea termenului rezonabil al duratei măsurii privative dispuse au fost apreciate ca neîntemeiate, având în vedere complexitatea deosebită a cauzei şi faza procesuală în care aceasta se află - aceea a judecăţii în apel.
În acest sens s-a reţinut că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a statuat că o hotărâre de condamnare pronunţată în primă instanţă, împotriva căreia s-a declarat apel, justifică deţinerea celui condamnat, fiind incidente disp. art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţie şi nu intră în discuţie, pe terenul art. 5 parag. 3 din Convenţie, perioada detenţiei în timpul procedurilor în apel sau în casaţie (cauza B. contra Austriei, 29 martie 1990 - Seria A nr. 175, parag. 36, Wemhoff contra Germaniei, 27 iunie 1968, LABITA contra Italiei, 26772/95 - 6 aprilie 2004).
Totodată, Curtea a apreciat că menţinerea măsurii arestării preventive este justificată şi din perspectiva prevederilor art. 136 C. proc. pen., fiind necesară pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, aflat în stadiul apelului, şi pentru a-i împiedica pe inculpaţi să se sustragă judecăţii sau executării pedepsei. Chiar dacă o parte dintre inculpaţi (respectiv inculpaţii G.G., A.L., S.M., şi G.P.D.) au cerut în cursul judecăţii în apel, să se ia act de faptul că recunosc săvârşirea infracţiunilor şi că solicită aplicarea art. 3201 C. proc. pen., această conduită personală nu poate avea un rol precumpănitor în raport cu temeiurile mai sus-menţionate, care justifică menţinerea măsurii arestării preventive luată faţă de aceştia.
Prin urmare, Curtea văzând şi dispoziţiile art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpaţilor A.L., G.G., G.P.D., O.D., P.V.M.l, P.E. şi S.M..
Pe cale de consecinţă, reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 139 C. proc. pen. a respins, ca nefondate, cererile de revocare şi respectiv de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, formulate de inculpaţi.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă au declarat, în termen legal, recurs inculpaţii G.P.D. şi S.M., fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de şedinţă atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 decembrie 2012, sub numărul 802/44/2012/a4.
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurenţii inculpaţi, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.
Concluziile apărătorului recurenţilor inculpaţi, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului S.M. au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Astfel, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160b alin. (3) din acelaşi cod, iar când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune prin încheiere motivată menţinerea stării de arest.
Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpaţilor G.P.D. şi S.M. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (prin intermediul SC U.P. SRL) şi art. 215 alin. (1), (2), (3), şi (4) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), (prin intermediul SC N. SRL) - inculpatul S.M.- şi pentru săvârşirea infracţiunilor de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (prin intermediul SC C.99C. SRL); art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (prin intermediul SC U.P. SRL); art. 215 alin. (1), (2), (3), şi (4) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), (prin intermediul SC N. SRL); inculpatul G.P.D.
Cu referire la recursul declarat Înalta Curte reţine că potrivit art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României nimeni nu poate fi privat de libertate, totuşi de la această regulă generală sunt înscrise şi excepţii.
Astfel, în art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea 30/1994 se prevede că "se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când existau motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia".
În raport de aceste reglementări internaţionale, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă se reţine că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat în mod justificat, că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor respectiv, infracţiunile deduse judecăţii sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea inculpaţilor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.
Condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracţiunile pentru care inculpaţii au fost cercetaţi şi trimişi în judecată, gravitatea faptelor, împrejurările concrete în care se reţine în actul de inculpare că s-ar fi acţionat, rezonanţa socială negativă şi valorile sociale însemnate lezate, sentimentul de indignare, frustrare care s-ar putea crea în rândul colectivităţii prin cercetarea inculpatului în stare de libertate.
În acest context Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar crea o stare de nelinişte şi neîncredere în rândul membrilor societăţii, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (Letellier vs.Franţa). Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat prin jurisprudenţa sa că, persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că persoana privată de libertate ar fi comis o infracţiune, după o anumită perioadă nu mai este suficientă, autorităţile trebuind să analizeze situaţia personală a acuzatului mai în detaliu şi găsească motive specifice pentru menţinerea sa în detenţie (cauza Khudoyorov c. Rusiei).
Pe această linie, Curtea a dezvoltat 4 motive acceptabile pentru a se refuza eliberarea: riscul ca acuzatul să nu se prezinte la proces; riscul ca, în cazul eliberării, acuzatul să împiedice desfăşurarea procesului sau să comită alte infracţiuni; riscul să tulbure ordinea publică.
În ceea ce priveşte riscul de tulburare a ordinii publice, în chiar accepţiunea instanţei europene (prin gravitatea lor şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni, pot suscita o tulburare socială, de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin o perioadă de timp) - instanţa apreciază că acesta se regăseşte în cauză, pentru următoarele considerente:
S-a apreciat la momentul arestării că pericolul pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpaţilor este unul real, derivând din natura faptei şi gravitatea deosebită a acesteia, rezonanţa socială negativă a unei astfel de manifestări infracţionale, respectiv, a unei eventuale lipse de reacţie a autorităţilor judiciare relativ la fenomenul corupţiei.
În cauză, o astfel de tulburare a ordinii publice, cel puţin la acest moment al procedurii derulate împotriva inculpaţilor - este încă de actualitate, neputându-se susţine, că dimensiunile acestei tulburări s-ar fi redus, s-ar fi diminuat, aşa încât nu se poate ridica nici problema depăşirii unui termen rezonabil de detenţie.
Această tulburare este deci, încă evidentă şi certă, iar faptă care a putut genera o astfel de reacţie publică aceeaşi societate aşteaptă o reacţie promptă şi fermă din partea organelor abilitate, cu atât mai mult, cu cât, incriminarea faptei în discuţie vizează ocrotirea unor relaţii sociale deosebit de importante.
Aşadar, în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene, unul dintre motivele pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate - protejarea ordinii publice în cazul infracţiunilor cu un puternic impact în rândul comunităţii, cum este cea din speţă - este incident şi în cazul de faţă, motiv care, referindu-se la un interes public real, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare faţă de regula generală a judecării în stare de liberate (cazul Labila c/Italiei, hotărârea din 6 aprilie 2000).
De asemenea, reale fiind, nu sunt de neglijat nici aspectele pozitive evidenţiate în circumstanţierea persoanei fiecărui inculpat, însă, aşa cum am arătat, instanţa apreciază că - raportat la necesitatea protejării ordinii publice (prin prisma reacţiei publice la modul în care autorităţile judiciare răspund unor astfel de manifestări), motivul care primează faţă de celelalte elemente favorabile inculpaţilor, în scopul asigurării continuării urmăririi penale în bune condiţii şi, că deci, nu se justifică încă, punerea inculpaţilor în libertate.
De asemenea, Înalta Curte reţine că la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, dar şi de datele referitoare la fapte, întrucât nu de puţine ori acestea din urmă sunt de natură a crea în opinia publică temerea că justiţia şi cei care concură la înfăptuirea ei nu acţionează îndeajuns de ferm împotriva infracţionalităţii, iar rezonanţa socială a faptelor reprezintă, totodată, unul din criteriile de apreciere a pericolului social concret.
În speţă, Înalta Curte constată că pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l reprezintă inculpaţii este actual şi persistent, instanţa de control judiciar, reţinând în mod corect că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv pentru care în conformitate cu art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpaţii G.P.D. şi S.M., împotriva încheierii din data de 6 decembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 802/44/2012.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte o va obliga recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpaţii G.P.D. şi S.M., împotriva încheierii din data de 6 decembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 802/44/2012.
Obligă recurenţii condamnaţi la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 19 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4233/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4178/2012. Penal → |
|---|
