ICCJ. Decizia nr. 4238/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4238/2012
Dosar nr. 1039/44/2012/a3
Şedinţa publică din 21 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 11 decembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 1039/44/2012 a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M.O. fiul lui G. şi L., născut în municipiul Tecuci, judeţul Galaţi, cetăţean român, studii superioare, căsătorit, domiciliat în sat. Movileni, comuna Movileni, judeţul Galaţi, având reşedinţa în Tecuci, strada G.P., judeţul Galaţi, în prezent deţinut în Arestul I.P.J. Galaţi.
Totodată, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, formulată de acelaşi inculpat. În baza art. 3002 ref. la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului B.M.O.
Deliberând asupra cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M.O., instanţa de control judiciar a constatat că deşi este admisibilă în principiu, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1606 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., precum şi condiţia prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. (pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care este trimis în judecată nu depăşeşte 18 ani), este nefondată.
Potrivit art. 1601 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune, instanţa putând acorda liberarea provizorie dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., respectiv cele prevăzute de art. 1604 alin. (1) C. proc. pen.
Din analiza acestor texte de lege rezultă că beneficiul liberării provizorii nu este un drept al inculpatului, ci o vocaţie a acestuia, instanţa putând, să acorde liberarea în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul celor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani, în condiţiile în care nu există probe din care să rezulte că inculpatul ar mai putea comite alte infracţiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, luându-se în considerare şi încrederea pe care o poate oferi inculpatul că, lăsat în libertate, nu va săvârşi şi alte infracţiuni.
Îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a unei cereri de liberare provizorie determină posibilitatea instanţei de a acorda sau nu liberarea provizorie sub control judiciar, iar nu obligativitatea acordării acesteia.
În speţă, Curtea a constatat că subzistă şi la acest moment procesual temeiurile prevăzute de art. 143 şi de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului B.M.O.
Astfel, din probele administrate în cursul urmăririi penale şi readministrate, în mare parte, în faza cercetării judecătoreşti respectiv: procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procesele-verbale de transcriere a convorbirilor şi a comunicărilor telefonice interceptate şi înregistrate, procesele-verbale de transcriere a înregistrărilor audio ambientale, declaraţiile martorului denunţător S.M. şi cele ale martorilor G.G., C.C., S.D., S.I. şi S.F., coroborate în parte cu declaraţiile coinculpatului L.V. a rezultat presupunerea rezonabilă, în sensul art. 681 raportat la art. 143 alin. (1) C. proc. pen., că inculpatul B.M.O. a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat şi care a atras luarea împotriva lui a măsurii arestării preventive.
Infracţiunea presupus a fi săvârşită de inculpat este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, astfel că este îndeplinită în continuare prima condiţie prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - text de lege care a fost avut în vedere ca temei al arestării preventive.
De asemenea, s-a reţinut că este îndeplinită în continuare şi cea de a doua condiţie prevăzută de textul de lege mai sus-menţionat, deoarece gradul ridicat de pericol social al faptei, modalitatea şi împrejurările în care se presupune că a fost săvârşită, natura şi importanţa relaţiilor sociale lezate (prin faptele de acest gen aducându-se o atingere severă prestigiului de care trebuie să se bucure instituţiile statului abilitate să asigure aplicarea legii şi încrederii pe care populaţia trebuie să o aibă în acestea), calitatea de care inculpatul s-a folosit pentru săvârşirea faptelor (aceea de ofiţer de poliţie), cuantumul important al sumelor de bani presupus a fi pretinse de inculpat în schimbul traficului de influenţă şi, nu în ultimul rând, rezonanţa socială deosebit de negativă a unor astfel de fapte - toate acestea sunt elemente de natură să conducă la convingerea că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Pe de altă parte, punerea în liberate a inculpatului, chiar sub control judiciar, ar duce la deturnarea scopului în care s-a dispus iniţial măsura arestării preventive, existând pericolul ca inculpatul să încerce să împiedice buna desfăşurare a procesului penal sau să zădărnicească aflarea adevărului, neputându-se anticipa în mod pozitiv asupra comportamentului său viitor, cât timp acesta a adoptat o poziţie procesuală caracterizată prin nerecunoaşterea vinovăţiei şi prin încercarea de a minimaliza importanţa şi gravitatea faptelor săvârşite.
Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 1608a, cu referire la art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M.O.
În ce priveşte cererea formulată de inculpat, privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, Curtea a reţinut că potrivit prevederilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., o astfel de cerere poate fi admisă atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Întrucât, în cauza de faţă, nu s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, cererea inculpatului, privind înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate apare ca nefondată, urmând a fi respinsă.
În condiţiile în care, aşa cum rezultă din considerentele anterioare, temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului analizate mai sus, cu prilejul examinării cererii de liberare provizorie - nu au dispărut şi impun în continuare privarea de libertate, Curtea, având în vedere şi dispoziţiile art. 3002 referitor la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut această măsură.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termen legal, recurs inculpatul B.M.O. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de şedinţă atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 19 decembrie 2012, sub numărul 1039/44/2012/a3.
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, apărătorul desemnat ales recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi admiterea cererii de libertate provizorie, sub control judiciar.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Acordarea liberării condiţionate sub control judiciar nu este un drept absolut şi nici formal al inculpaţilor, fapt ce rezultă din dispoziţiile legale în materie.
Astfel, dispoziţiile art. 1601 alin. (1) C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie sub control judiciar poate fi acordată de către instanţă, ceea ce implică dreptul de apreciere al instanţei asupra cererii în raport cu probele administrate în cauză.
În acelaşi sens, dispoziţiile art. 1608a C. proc. pen. fac distincţie între condiţiile formale prevăzute de lege privind cererea de liberare provizorie sub control judiciar şi condiţiile privind temeinicia acesteia.
Intenţia legiuitorului de a realiza o astfel de distincţie rezultă şi din dispoziţiile art. 1608 C. proc. pen., care reglementează examinarea şi admiterea în principiu a unei astfel de cereri.
O astfel de analiză, în cazul cererii de liberare provizorie sub control judiciar are în vedere îndeplinirea condiţiilor formale prevăzute de dispoziţiile art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Prin urmare, temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar se referă la alte aspecte, rezultate din probatoriul administrat în cauză, precum şi la verificarea îndeplinirii condiţiei prevăzută de art. 136 alin. (2) C. proc. pen.
Raportat la dispoziţiile legale menţionate şi la cele ce preced, se constată că în speţă sunt îndeplinite condiţiile formale ale legii privind cererea formulată de inculpat, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa în faza de urmărire penală nu depăşeşte 18 ani închisoare.
În ceea ce priveşte temeinicia cererii formulată de inculpat, Curtea constată următoarele: Inculpatul este cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, infracţiune care are impact social deosebit asupra valorilor şi relaţiilor sociale, ce formează conceptul de ordine publică.
Cu toate că, formal, sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admisibilitatea cererii, la analizarea acesteia şi adoptarea unei soluţii temeinice, nu pot fi ignorate temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, precum şi scopul unor astfel de măsuri.
Este adevărat că, în cadrul unei astfel de proceduri, se subînţelege că temeiurile arestării subzistă, privarea de libertate însăşi fiind premisa, condiţia "sine qua non" a formulării unei cereri de liberare provizorie, altfel, în lipsa temeiurilor arestării, sunt incidente alte instituţii - revocarea arestării sau înlocuirea măsurii arestării cu altă măsură preventivă. Se impune însă, a fi avute în vedere şi aceste temeiuri, pentru că, subzistenţa lor, completată de necesitatea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi insuficienţa controlului judiciar asupra inculpatului - conduc la concluzia inoportunităţii liberării provizorii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat prin jurisprudenţa sa că, persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că persoana privată de libertate ar fi comis o infracţiune, după o anumită perioadă nu mai este suficientă, autorităţile trebuind să analizeze situaţia personală a acuzatului mai în detaliu şi găsească motive specifice pentru menţinerea sa în detenţie (cauza Khudoyorov c. Rusiei). Pe această linie, Curtea a dezvoltat 4 motive acceptabile pentru a se refuza eliberarea: riscul ca acuzatul să nu se prezinte la proces; riscul ca, în cazul eliberării, acuzatul să împiedice desfăşurarea procesului sau să comită alte infracţiuni; riscul să tulbure ordinea publică.
În privinţa primului aspect - riscul de a nu se prezenta la proces - în prezenta cauză, se constată a fi minim, deoarece în cazul liberării provizorii sub control judiciar, legea instituie anumite obligaţii în sarcina inculpatului, a căror nerespectare atrage revocarea liberării şi arestarea din nou a acestuia.
Pentru următoarele două riscuri, prevăzute de altfel şi de legislaţia naţională - riscul de a împiedica desfăşurarea procesului sau de a comite alte infracţiuni, nu există date la dosar.
În ceea ce priveşte riscul de tulburare a ordinii publice, în chiar accepţiunea instanţei europene (prin gravitatea lor şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni, pot suscita o tulburare socială, de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin o perioadă de timp) - instanţa apreciază că acesta se regăseşte în cauză, pentru următoarele considerente:
S-a apreciat la momentul arestării că pericolul pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpatului este unul real, derivând din natura faptei şi gravitatea deosebită a acesteia, calitatea specială a inculpatului, rezonanţa socială negativă a unei astfel de manifestări infracţionale, respectiv, a unei eventuale lipse de reacţie a autorităţilor judiciare relativ la fenomenul corupţiei.
În cauză, o astfel de tulburare a ordinii publice, cel puţin la acest moment al procedurii derulate împotriva inculpatului - este încă de actualitate, neputându-se susţine, că dimensiunile acestei tulburări s-ar fi redus, s-ar fi diminuat, iar presupusa faptă care a putut genera o astfel de reacţie publică, este una de corupţie, un fenomen infracţional în plină ascensiune în societatea noastră, fenomen la care, aceeaşi societate aşteaptă o reacţie promptă şi fermă din partea organelor abilitate, cu atât mai mult, cu cât, incriminarea faptei în discuţie vizează ocrotirea unor relaţii sociale deosebit de importante.
Aşadar, în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene, unul dintre motivele pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate - protejarea ordinii publice în cazul infracţiunilor cu un puternic impact în rândul comunităţii, cum este cea din speţă - este incident şi în cazul de faţă, motiv care, referindu-se la un interes public real, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, apreciem noi, că are o pondere mai mare faţă de regula generală a judecării în stare de liberate (cazul Labila c/Italiei, hotărârea din 6 aprilie 2000).
Aşa fiind, o atare tulburare a ordinii publice, prin prisma celor mai sus expuse, apreciem că este de natură a tulbura ea însăşi, buna desfăşurare a procesului penal, astfel că măsura arestării, luată tocmai în perspectiva asigurării acestui scop se impune a fi menţinută, liberarea provizorie, chiar condiţionată de un anumit control judiciar, nefiind oportună la acest moment.
Este adevărat că, potrivit art. 136 C. proc. pen. scopul măsurilor preventive se poate realiza, fie prin măsuri preventive, fie prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, instanţa fiind cea care, în funcţie de datele concrete ale cauzei referitoare la fapta imputată şi la elementele de circumstanţiere ale inculpatului, va opta pentru una din aceste măsuri.
De asemenea, reale fiind, nu sunt de neglijat nici aspectele pozitive evidenţiate în circumstanţierea persoanei inculpatului, însă, aşa cum am arătat, instanţa apreciază că, raportat la necesitatea protejării ordinii publice (prin prisma reacţiei publice la modul în care autorităţile judiciare răspund unor astfel de manifestări şi în contextul escaladării acestui fenomen în societatea românească), motiv care primează faţă de celelalte elemente favorabile inculpatului, în scopul asigurării continuării urmăririi penale în bune condiţii, controlul judiciar ar fi insuficient, şi, că deci, nu se justifică punerea inculpatului în libertate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, modul şi circumstanţele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranţă care ar putea fi declanşată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual şi real pentru ordinea publică.
Faţă de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M.O., împotriva încheierii din data de 11 decembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 1039/44/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 21 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 463/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4233/2012. Penal → |
|---|
