ICCJ. Decizia nr. 441/2012. Penal

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 441/2012

Dosar nr. 1506/86/2009

Şedinţa publică din 16 februarie 2012

Asupra cauzei penale de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 36 din 11 februarie 2010 a Tribunalului Suceava, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1506/86/2009, inculpatul R.N. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- omor deosebit de grav, prevăzut de art. 174 alin. (1) raportat la art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi interzicerea drepturilor civile, prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani;

- viol, prevăzut de art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare şi interzicerea drepturilor civile, prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani;

- violare de domiciliu, prevăzut de art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare.

În temeiul art. 61 alin. (2) C. pen., s-a revocat liberarea condiţionată a restului de pedeapsă de 486 zile rămas neexecutat dispusă prin Sentinţa penală nr. 701 din 23 august 2007 a Judecătoriei Oneşti.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate în prezenta cauză cu restul de pedeapsă de 486 zile închisoare care a fost revocat, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv detenţiunea pe viaţă şi interzicerea drepturilor civile, prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani.

S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen. privind interzicerea drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

S-a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la data de 13 decembrie 2008 la zi şi s-a menţinut starea de arest preventiv a acestuia.

S-a luat act de faptul că în cauză nu există constituire de parte civilă.

Inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 4.000 RON cheltuieli judiciare, din care suma de 400 RON reprezentând onorariu avocat oficiu din timpul urmăririi penale a fost virată din fondurile MJLC în contul BA Suceava în baza încheierii din 1 iulie 2009 a Tribunalului Suceava, iar 200 RON cu acelaşi titlu din timpul cercetării judecătoreşti se vor vira din fondurile MJLC în contul BA Suceava.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. 761/P/2008 din 27 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava a fost trimis în judecată inculpatul R.N., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- omor deosebit de grav, prevăzut de art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.;

- violare de domiciliu, prevăzut de art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.;

- viol, prevăzut de art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că în seara zilei de 08 decembrie 2008, în intervalul orar 17:00 - 18:00, inculpatul s-a deplasat cu atelajul hipo de la domiciliul său, în satul Şerbăneşti pentru a efectua diverse cumpărături (ţigări, băuturi alcoolice şi cafea). Acesta a intrat iniţial în localul aparţinând SC S.C. SRL aflat la intersecţia drumurilor Suceava cu Şerbăneşti, unde nu a poposit prea mult timp, fiind servit de către barmanul de serviciu B.I.M. cu două beri marca X şi o cafea, iar în jurul orelor 20:00, a părăsit locaţia având asupra sa o cutie de bere.

În continuare, îndreptându-se spre centrul comunei Zvoriştea, inculpatul a intrat în "Barul lui P." - SC S. SRL Zvoriştea, achiziţionând o sticlă de jumătate de litru de lichior şi un pachet de ţigări marca RW. La scurt timp după acestea, inculpatul a părăsit localul intenţionând să se deplaseze spre domiciliu.

Pe drum, acesta a consumat cutia de bere pe care o avea asupra sa, aruncând-o pe marginea drumului, pe sensul său de mers. Ajungând în dreptul cimitirului de pe raza satului Şerbăneşti, inculpatul a oprit atelajul hipo asigurându-l cu hăţurile, după care s-a îndreptat spre locuinţa numitei E.E., despre care ştia că este singură, văduvă, soţul îi decedase cu aproximativ două săptămâni în urmă.

Inculpatul a pătruns în locuinţă pe poarta principală, iar apoi în interiorul acesteia, intenţionând conform declaraţiilor sale "să se întreţină" cu E.E. pentru a consuma împreună băuturi alcoolice, victima fiind mare amatoare de aşa ceva. Acesta a intrat în holul locuinţei iar apoi, văzând uşa unei camere deschise, a încercat fără succes să aprindă lumina. Aici a fost întâmpinat de E.E., care s-a ridicat din pat întrebând cine este, iar în momentul în care s-a îndreptat spre inculpat, acesta a împins-o cu putere cu podul palmei peste faţă, victima prăbuşindu-se pe podea, în mijlocul camerei. În clipele imediat următoare, între aceasta şi autor a avut loc o altercaţie fizică, R.N. lovind-o cu un scaun tip taburet. Profitând de neputinţa victimei de a se apăra, inculpatul a întreţinut cu aceasta un raport sexual normal în timpul căruia, pe fondul stării avansate de ebrietate în care se afla, a devenit violent, lovind-o de nenumărate ori cu pumnii şi palmele la nivelul întregului corp. De asemenea, profitând de poziţia în care se afla victima (culcat pe spate), inculpatul s-a ridicat în picioare şi rezemat cu o mână de o grindă de susţinere a tavanului, a "călcat-o" în picioare, lovind-o cu călcâiele la nivelul pieptului şi al toracelui. Văzând starea gravă în care se afla E.E., în sensul că "se zvârcolea şi horcăia", conform declaraţiilor inculpatului, acesta a părăsit în grabă locuinţa, îndreptându-se spre domiciliul său.

Pe drum, inculpatul a realizat că a uitat la locuinţa victimei vesta cu care era îmbrăcat (bundiţă din blană), însă fiindu-i frică să nu fie văzut de cineva, nu s-a întors după aceasta.

La scurt timp după comiterea faptei, datorită leziunilor grave, victima a încetat din viaţă.

Conform concluziilor raportului de necropsie întocmit în cauză s-a stabilit că moartea numitei E.E. a fost violentă, aceasta s-a datorat şocului traumatico-hemoragic cu hemotorax şi hemoperitoneu instalat ca urmare a rupturii de organe interne (pulmon, ficat) pe fondul unui politraumatism cu fracturi multiple.

Cu ocazia efectuării unei conduceri în teren - la data de 13 decembrie 2008, în prezenţa organelor de cercetare penală şi a martorilor asistenţi, inculpatul R.N. a arătat şi descris în detaliu modalitatea comiterii faptelor (proces-verbal de conducere în teren şi planşa foto aferentă).

Organul de cercetare penală a mai avut în vedere că infracţiunea de viol reţinută în sarcina lui R.N. se află în concurs cu infracţiunea de omor, întrucât nu există o legătură de cauzalitate între fapta de viol şi moartea victimei, inculpatul prevăzând şi dorind moartea acesteia (în cazul alin. (3) al infracţiunii de viol, condiţia esenţială o constituie praeterintenţia autorului în provocarea morţii victimei). Întreaga activitate a inculpatului avută atât înaintea raportului sexual, cât şi după consumarea acestuia indică intenţia autorului de suprimare a vieţii victimei. Consumarea unui raport sexual cu victima rezultă atât din declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului, cât şi din concluziile raportului medico-legal de necropsie unde, în urma buletinului histopatologic, pe lamelele examinate, s-a constatat prezenţa spermatozoizilor.

Audiat fiind în cauză, inculpatul a recunoscut faptele săvârşite, precizând că au fost comise pe fondul consumului în exces de băuturi alcoolice. Acesta a mărturisit că nu a intenţionat să ucidă victima, a vrut doar să întreţină raporturi sexuale cu ea. Inculpatul a adoptat o poziţie procesual corectă, sinceră, fiind asistat pe parcursul cercetărilor de un apărător desemnat din oficiu.

Având în vedere gravitatea faptei comise, precum şi dispoziţiile art. 117 C. proc. pen., prin Ordonanţa nr. 761/P/2008 datată 08 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava s-a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice a inculpatului de către experţi din cadrul IML "Mina Minovici" Bucureşti. Conform concluziilor Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. A1/384/2009, inculpatul are discernământul păstrat în raport cu fapta săvârşită. Prin Sentinţa penală nr. 44 din 25 mai 1994 a Tribunalului Suceava, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani închisoare pentru comiterea infracţiunilor de violare de domiciliu şi omor, fiind arestat la data de 18 octombrie 1993 şi eliberat la data de 07 noiembrie 2003, rămânând un rest de 1.451 zile. De asemenea, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunilor de violare de domiciliu şi loviri sau alte violenţe, fiind arestat la data de 16 ianuarie 2005 şi eliberat la data de 28 august 2007, rămânând un rest de 486 zile.

În raport cu faptele pentru care este cercetat în prezent, inculpatul se află în stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen.

Inculpatul a fost reţinut pe o durată de 24 de ore, iar prin Ordonanţa nr. 761/P/2008 din 13 decembrie 2008 s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui. De asemenea, având în vedere gravitatea faptelor, modalitatea concretă de comitere a acestora şi urmarea produsă, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava a propus prin Referatul nr. 761/P/2008 arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile.

Tribunalul Suceava a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 14 decembrie 2008 până la data de 11 ianuarie 2009 inclusiv, măsură care a fost prelungită succesiv, pe o perioadă de câte 30 de zile.

La data de 27 februarie 2009, inculpatul a luat cunoştinţă de cuprinsul materialului de urmărire penală administrat în cauză, precum şi de faptul că urmează a fi trimis în judecată, precizând că îşi menţine declaraţiile date anterior, recunoscând şi regretând faptele comise.

Analizând actele şi lucrările dosarului, respectiv: proces-verbal de sesizare din oficiu; proces-verbal de cercetare la faţa locului şi planşa foto aferentă; concluzii provizorii medico-legale; Raport de necropsie medico-legală şi planşă foto aferentă; proces-verbal de examinare criminalistică; proces-verbal de conducere în teren şi planşa foto aferentă; declaraţii martori; rezoluţie de începere a urmăririi penale; ordonanţă de reţinere inculpat; ordonanţă de punere în mişcare a acţiunii penale; referat cu propunere de luare a măsurii arestării preventive nr. 761/P/2008 din 14 decembrie 2008; Mandat de arestare preventivă nr. 77A din 14 decembrie 2008 al Tribunalului Suceava; Raport de expertiză medico-legală psihiatrică privind pe inculpatul R.N.; referate cu propunere de prelungire a măsurii arestării preventive; Încheierile nr. 9PA din 07 ianuarie 2009 a Tribunalului Suceava respectiv nr. 39PA din 05 februarie 2009 prin care s-a dispus prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului; certificat de cazier judiciar inculpat; declaraţiile de recunoaştere şi regret ale inculpatului R.N.; proces-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală, Tribunalul a reţinut aceeaşi situaţie de fapt şi de drept ca cea descrisă în rechizitoriu. Pe parcursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a avut o poziţie procesuală nesinceră, în sensul că nu a recunoscut infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, arătând că nu îşi menţine declaraţiile date în faza de urmărire penală.

În drept, faptele inculpatului R.N. (care anterior a mai fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de omor), care la data de 08/09 decembrie 2008, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, a pătruns fără drept în curtea locuinţei victimei E.E., a întreţinut un raport sexual neconsimţit cu ea şi a exercitat acte de violenţă, lovind-o cu pumnii, picioarele şi corpuri contondente la nivelul corpului, în special al toracelui, cauzându-i leziuni care în scurt timp au dus la decesul acesteia, au fost considerate ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de violare de domiciliu, prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen., viol, prevăzut de art. 197 alin. (1) C. pen. şi omor deosebit de grav, prevăzut de art. 174 alin. (1), 176 alin. (1) lit. c) din C. pen.

La individualizarea pedepselor pentru fiecare infracţiune reţinută în sarcina sa, respectând criteriile prev.de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), s-a avut în vedere gradul de pericol social deosebit de ridicat a faptelor, modalitatea de săvârşire a acestora, urmarea produsă - suprimarea vieţii unei persoane -, poziţia procesuală nesinceră avută în faţa instanţei de judecată, precum şi antecedentele sale penale - care a mai fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate orientată spre minimul prevăzut de lege, pentru comiterea unei infracţiuni de omor -, fiind liberat condiţionat la data de 7 noiembrie 2003, cu un rest de pedeapsă neexecutat de 1.451 zile. Totodată, este de reţinut faptul că din fişa de cazier aflată la dosar, rezultă că, inculpatul a mai suferit pedepse privative de libertate şi pentru comiterea altor infracţiuni, instanţele de judecată dând dovadă de clemenţă, aplicându-i pedepse orientate spre minimul prevăzut de lege, fiind liberat condiţionat la data de 28 august 2007, cu un rest de pedeapsă neexecutat de 486 zile (Sentinţa penală nr. 701 din 23 august 2007 a Judecătoriei Oneşti).

În raport de aceste elemente, Tribunalul a apreciat că nu se poate reţine în favoarea inculpatului nicio circumstanţă atenuantă sau personală, urmând a-l condamna pentru infracţiunea mai gravă de omor deosebit de grav, la pedeapsa maximă prevăzută de lege, avându-se în vedere şi prevederile art. 52 C. pen.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pentru fiecare dintre infracţiunile de omor deosebit de grav şi viol.

Cum cele trei infracţiuni din prezenta cauză au fost săvârşite în concurs de către inculpat, instanţa, în temeiul art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate, urmând ca acesta să execute cea mai mare pedeapsă principală rezultantă, precum şi pedeapsa complementară rezultantă a interzicerii drepturilor civile menţionate mai sus.

S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen. privind interzicerea drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Conform art. 61 alin. (2) C. pen., Tribunalul a revocat liberarea condiţionată a restului de pedeapsă de 486 zile rămas neexecutat dispusă prin Sentinţa penală nr. 701 din 23 august 2007 a Judecătoriei Oneşti, pe care a contopit-o cu pedeapsa rezultantă ce urmează a fi aplicată inculpatului în prezenta cauză.

În temeiul art. 88 C. pen. raportat la art. 350 C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la data de 13 decembrie 2008 la zi şi s-a menţinut starea de arest preventiv a acestuia.

Instanţa, a luat act de faptul că în cauză nu există constituire de parte civilă, astfel cum rezultă din declaraţia numitei M.G.L.

Potrivit art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care pentru suma de 400 RON reprezentând onorariu avocat oficiu din timpul urmăririi penale s-a dispus prin încheierea din 1 iulie 2009 a Tribunalului Suceava virarea din fondurile MJLC în contul BA Suceava, iar 200 RON cu acelaşi titlu din timpul cercetării judecătoreşti se va vira din fondurile MJLC în contul BA Suceava.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, a declarat apel inculpatul R.N.

În motivarea apelului, inculpatul a arătat, în esenţă, că se impune achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu a recunoscut şi nu recunoaşte săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, fiind nevinovat. În subsidiar, inculpatul a arătat că pedeapsa aplicată prin sentinţa apelată este prea aspră, solicitând reindividualizarea acesteia, în sensul reducerii pedepsei, avându-se în vedere limitele de 15 - 25 de ani.

Prin Decizia penală 78 din 24 octombrie 2011 Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul R.N., împotriva Sentinţei penale nr. 36 din 11 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia penală în Dosarul nr. 1506/86/2009.

A dedus în continuare durata arestării preventive a inculpatului, de la data de 11 februarie 2010 la zi., măsură pe care a menţinut-o.

A obligat pe inculpatul apelant la plata către stat a sumei de 1.400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare din apel, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei în contul Baroului Suceava.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de prim control judiciar după analiza actelor şi lucrărilor dosarului, a probelor administrate pe parcursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti a apreciat corect reţinută situaţia de fapt de către instanţa de fond, vinovăţia inculpatului R.N. fiind pe deplin dovedită, neputându-se dispune achitarea acestuia, apărările inculpatului fiind lipsite de suport probator.

În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată, raportat la criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la scopul acesteia învederat în art. 52 C. pen., s-a considerat ca fiind corect individualizată, în cauză neputând fi reţinute în sarcina inculpatului anumite împrejurări cărora să le dea eficienţă unor circumstanţe atenuante, motiv pentru care pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost considerată aptă să asigure reeducarea inculpatului.

Împotriva acestei hotărâri, peste termenul legal prevăzut de art. 385³ alin. (1) C. proc. pen., a declarat recurs inculpatului R.N., solicitând repunerea în termenul de recurs iar pe fondul cauzei achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât nu există nici o probă directă din care să rezulte vinovăţia sa, iar în subsidiar schimbarea încadrării juridice dată faptei în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. Inculpatul a mai criticat hotărârea şi prin faptul că probatoriul administrat este incomplet, fiind necesară expertizarea scaunului cu care se presupune că a lovit victima în vederea identificării urmelor papilare, precum şi a bundiţei găsite în faţa blocului, pentru a se constata dacă conţine ADN-ul inculpatului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând cererea de repunere în termenul de recurs formulată de inculpatul R.N., o consideră întemeiată.

Astfel, deşi comunicarea Deciziei penale 78/2011 pronunţată de Curtea de Apel Suceava s-a făcut la 22 octombrie 2011, inculpatul R.N. a declarat recurs la 21 noiembrie 2011 cu mult peste termenul legal de 10 zile, însă acesta a susţinut că nu a luat cunoştinţă de hotărâre personal, iar semnătura de pe dovada de comunicare nu-i aparţine. Înalta Curte, comparând semnătura existentă pe dovada de comunicare cu cele existente pe declaraţiile inculpatului de la dosarul cauzei, inclusiv de pe cea dată în faţa Înaltei Curţi la 16 februarie 2012, constată că există suspiciunea că semnătura de pe dovada de comunicare nu aparţine inculpatului, fapt ce crează un dubiu asupra modului în care i-a fost comunicată hotărârea, existând posibilitatea ca acesta să nu fi luat personal cunoştinţă de aceasta, motiv pentru care dubiul profită inculpatul, fapt ce conduce la admiterea cererii de repunere în termen de recurs.

Examinând recursul inculpatului prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte îl consideră nefondat pentru următoarele considerente:

Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., invocat de către inculpatul R.N.

Există o gravă eroare de fapt, în sensul art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., atunci când situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută prin hotărârea atacată, este contrară actelor şi probelor dosarului.

Pentru a fi reţinută "eroarea gravă de fapt" trebuie să se constate că această eroare a influenţat hotărâtor soluţia dată în cauză, adică greşita stabilire a situaţiei de fapt să fi determinat o esenţială eroare în legătură cu condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal cu toate consecinţele ce decurg din aceasta pentru inculpat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu a fost comisă o gravă eroare de fapt în sensul textului menţionat.

Conform art. 1 C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea săvârşirii infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în procesul penal, obligaţie respectată în prezenta cauză (conform speţei Dănilă contra României).

Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

Având în vedere apărarea formulată de către inculpatul R.N. în cursul judecării cauzei, Înalta Curte reţine că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că: "principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie, în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea unei dezbateri în contradictoriu (plenul Hotărârii nr. 6 din decembrie 1988 Barbera, Mesesegue şi Jabordo versus Spania).

Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei.

Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, însă în stabilirea vinovăţiei sale s-a avut în vedere atât de către instanţa de fond, apel şi recurs, întregul material probator administrat în cauză, care nu se coroborează cu declaraţia sa.

Inculpatului i s-a respectat dreptul la apărare cât şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de CEDO. Astfel, cu privire la acest principiu, CEDO precizează că "exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale" (a se vedea hotărârea nr. 27 din octombrie 1992 Dombo Beheer Bv versus Olanda).

Mai mult, aceeaşi Curte a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, "în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate (Hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franţa). De asemenea, respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului Edwards versus Marea Britanie din 16 decembrie 1992).

Ca atare, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât şi al dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

S-a reţinut în sarcina inculpatului R.N., în esenţă, că în seara zilei de 8 decembrie 2008, în intervalul orar 17:00 -18:00, inculpatul s-a deplasat cu atelajul hipo de la domiciliul său, în satul Şerbăneşti pentru a efectua diverse cumpărături (ţigări, băuturi alcoolice şi cafea). Aceasta a intrat iniţial în localul aparţinând SC S.C. SRL aflat la intersecţia drumurilor Suceava cu Şerbăneşti, unde nu a poposit prea mult timp, fiind servit de către barmanul de serviciu B.I.M. cu două beri marca X şi o cafea, iar în jurul orelor 20:00, a părăsit locaţia având asupra sa o cutie de bere.

În continuare, îndreptându-se spre centrul comunei Zvoriştea, inculpatul a intrat în "Barul lui P." - SC S. SRL Zvoriştea, achiziţionând o sticlă de jumătate de litru de lichior şi un pachet de ţigări marca RW. La scurt timp după aceasta, inculpatul a părăsit localul intenţionând să se deplaseze spre domiciliu.

Pe drum, a pătruns în locuinţă pe poarta principală, iar apoi în interiorul acesteia, intenţionând conform declaraţiilor sale "să se întreţină" cu E.E. pentru a consuma împreună băuturi alcoolice, victima fiind mare amatoare de aşa ceva. Aceasta a intrat în holul locuinţei, iar apoi, văzând uşa unei camere deschise, a încercat fără succes să aprindă lumina.

Aici a fost întâmpinat de E.E., care s-a ridicat din pat întrebând cine este, iar în momentul în care s-a îndreptat spre inculpat, acesta a împins-o cu putere cu podul palmei peste faţă, victima prăbuşindu-se pe podea, în mijlocul camerei. În clipele imediat următoare, între aceasta şi autor a avut loc o altercaţie fizică, R.N. lovind-o cu un scaun tip taburet.

Profitând de neputinţa victimei de a se apăra, inculpatul a întreţinut cu aceasta un raport sexual normal în timpul căruia, pe fondul stării avansate de ebrietate în care se afla, a devenit violent, lovind-o de nenumărate ori cu pumnii şi palmele la nivelul întregului corp. De asemenea, profitând de poziţia în care se află victima (culcat pe spate), inculpatul s-a ridicat în picioare şi rezemat cu o mână de o grindă de susţinere a tavanului, a călcat-o în picioare, lovind-o cu călcâiele la nivelul pieptului şi al toracelui. Văzând starea gravă în care se afla E.E., în sensul zvârcolea şi horcăia", conform declaraţiilor inculpatului, acesta a părăsit în grabă locuinţa, îndreptându-se spre domiciliul său.

Pe drum, inculpatul a realizat că a uitat la locuinţa victimei vesta cu care era îmbrăcat, respectiv o bundiţă din blană, însă fiindu-i frică să nu fie văzut de cineva, nu s-a întors după aceasta.

La scurt timp după comiterea faptei, datorită leziunilor grave, victima a încetat din viaţă.

Conform concluziilor raportului de necropsie întocmit în cauză, s-a stabilit că moartea numitei E.E. a fost violentă, aceasta datorându-se şocului traumatico-hemoragic cu hemotorax şi hemoperitoneu instalat ca urmare a rupturii de organe interne (pulmon, ficat) pe fondul unui politraumatism cu fracturi multiple.

În faza de urmărire penală inculpatul a recunoscut în mod necondiţionat faptele, a dat detalii asupra modului în care le-a săvârşit, în nici o declaraţie nu a susţinut că nu ar fi autorul acestora. Mai mult, cu ocazia efectuării conducerii în teren (13 decembrie 2008) efectuată pentru reconstituirea faptei, în prezenţa organelor de cercetare penală şi a martorilor asistenţi, inculpatul R.N. a arătat şi descris în detaliu modalitatea comiterii faptelor (procesul-verbal de conducere în teren şi planşa foto aferentă), fără a exista vreo constrângere din partea organelor de urmărire penală exercitată asupra inculpatului.

Aceeaşi atitudine de recunoaştere a faptei a avut-o şi când a fost adus în faţa instanţei judecătoreşti la 14 decembrie 2008, pentru soluţionarea propunerii de arestare preventivă, în declaraţia sa învederând: "arăt că am dat o declaraţie în faza urmăririi penale pe care o menţin, întrucât corespunde adevărului. Pe victimă am agresat-o în maniera descrisă în declaraţia dată în faţa organelor de urmărire penală".

Fără nici o justificare, şi fără a aduce vreo probă în susţinerea afirmaţiilor sale, în faza cercetării judecătoreşti, inculpatul a avut o altă poziţie procesuală, respectiv a negat complet săvârşirea faptei, arătând că a fost obligat de organele de urmărire penală să recunoască fapta, iar în faţa judecătorului "a fost stresat" şi de aceea a declarat că este autorul faptei.

Atât "stresul" din faţa judecătorului care a soluţionat cererea parchetului privind propunerea de arestare preventivă a inculpatului cât şi aşa zisa "obligare" presupus a fi realizată de organele de urmărire penală pentru recunoaşterea faptei, sunt aspecte care nu au fost dovedite în nici un fel de inculpat (nu a formulat nici o plângere la adresa organelor de urmărire penală), astfel încât să poată fi justificată schimbarea declaraţiilor sale.

Mai mult, inculpatul nu a oferit instanţelor de judecată o altă variantă, din care să rezulte nevinovăţia sa, nu a prezentat probe prin care să dovedească neimplicarea sa în activitatea infracţională, nu a oferit o justificare a prezenţei sale în acele locuri.

În mod corect, cele două instanţe (fond şi prim control judiciar) în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene, cu dispoziţiile procedurale penale prevăzute în Codul de procedură penală, au reţinut acele declaraţii care corespund adevărului, respectiv cele care se coroborează cu probele administrate în cauză.

Declaraţiile inculpatului de nerecunoaştere a faptelor nu se coroborează cu vreun alt mijloc de probă, rămânând fără valoare sub aspectul adevărului.

Potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Cu alte cuvinte, acele fapte şi împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilitate.

Chiar şi în acest context, instanţa are facultatea, iar nu obligaţia de a reţine declaraţiile inculpatului, câtă vreme legiuitorul a folosit sintagma "declaraţiile pot servi", iar nu "servesc", doar această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ.

Aşadar, declaraţiile de nerecunoaştere ale inculpatului sunt simple afirmaţii, care au ca scop doar disculparea acestuia de consecinţele penale ale faptelor sale, fiind făcute vădit pro cauza, motiv pentru care, Înalta Curte a reţinut şi a apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.

Coroborând toate probele administrate, atât la urmărirea penală, în faţa instanţei de fond, apel şi de recurs, Înalta Curte a examinat cauza acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg).

Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe certe.

Faptul că în cauză se impune înlăturarea declaraţiilor inculpatului ca nesincere şi neluarea acestora în considerare ca probe, nu poate reprezenta o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie şi nici a principiului egalităţii armelor în faţa instanţei, desprins din conţinutul tratatelor internaţionale, privind drepturile omului pe care România le-a ratificat, şi de aplicare a dispoziţiilor art. 69 C. proc. pen., în conformitate cu care declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu alte fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză.

Astfel, declaraţia inculpatului din faza de urmărire penală în care a învederat că înainte de a ajunge la domiciliul victimei a oprit la un bar (J.) de unde a cumpărat un pachet de ţigări şi o cutie de bere pe care a pus-o în buzunarul bundiţei, ulterior poposind şi în barul lui Panait din centrul comunei Zvoriştea, de unde a mai cumpărat o sticlă de vişinată şi un pachet de ţigări RW şi a consumat o cafea, fiind servit de o fată brunetă, iar ulterior pe drum a aruncat ambalajul cutiei de bere şi a sticlei de vişinată, corespunde adevărului, aceasta se coroborează cu cele ale martorilor audiaţi în faza de urmărire penală, şi reaudiaţi în faza de cercetarea judecătorească, martori care şi-au menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală integral, inculpatului dându-i-se posibilitatea să le adreseze întrebări. Astfel, martora B.I.M. vânzătoare la SC S.C. SRL a arătat că inculpatul "a venit la bar şi a comandat o bere X" la cutie şi o cafea, apoi încă 2 beri de acelaşi fel. După cea 2 ore a plecat din bar cu o cutie de bere nedesfăcută".

Martora C.A.S. a învederat că "inculpatul este un client vechi al magazinului nostru, eu văzându-l în repetate rânduri, începând cu luna august 2008. Acesta a cerut un pachet de ţigări RW şi o sticlă de lichior pentru care a plătit 7 RON".

Astfel, cele 2 martore confirmă prin declaraţiile lor, aspectele învederate de către inculpat cu privire la prezenţa în cele două baruri şi la produsele achiziţionate de acesta - bere, ţigări, lichior. Faptul că inculpatul era îmbrăcat cu o bundiţă pe care a uitat-o la locul săvârşirii faptei, este confirmat de martora C.A.S., martoră care-l cunoştea pe inculpat bine, întrucât aşa cum arată era un client vechi al magazinului, aceasta arătând: "l-am văzut pe inculpat îmbrăcat cu o bundiţă .. până atunci venea îmbrăcat cu aceeaşi bundiţă .. Inculpatul avea aceeaşi bundiţă pe care ne-a arătat-o procurorul care ne-a anchetat".

Deşi iniţial, inculpatul a recunoscut că bundiţă îi aparţinea, arătând în declaraţiile de la urmărirea penală că a pus cutia de bere într-unul din buzunare, ulterior, a revenit asupra acestei declaraţii fără nici o justificare plauzibilă Înalta Curte apreciază că susţinerile sale referitoare la nerecunoaşterea faptului că bundiţa îi aparţinea sunt lipsite de suport probator.

Dacă acest obiect vestimentar nu i-ar fi aparţinut inculpatului, nu putea da detalii cu privire la locul în care a pus cutia de bere cumpărată, fiind greu de crezut că organele de anchetă i-ar fi sugerat să consemneze acest detaliu, deoarece acest aspect poate fi precizat numai de cel care foloseşte în mod obişnuit o asemenea vestimentaţie, dând dovadă că este un fapt firesc şi obişnuit pe care acesta îl făcea frecvent.

Efectuarea unei expertize ADN a bundiţei, este o probă nerelevantă în condiţiile probatoriului existent în faza de urmărire penală, inculpatul necontestând că acest obiect vestimentar nu i-ar fi aparţinut.

O altă probă care demonstrează prezenţa inculpatului la locul faptei, o reprezintă şi cutia de bere X ce a fost găsită într-un şanţ în faţa locuinţei numitei B.M., practic în apropierea locuinţei victimei, aceasta aparţinea inculpatului, fapt ce rezultă din declaraţiile acestuia care a învederat că pe drum a aruncat ambalajul băuturilor achiziţionate - bere şi lichior -, din declaraţiile martorei B.I. care a confirmat că inculpatul a achiziţionat o cutie de bere X, precum şi din cea a martorului M.E.D. care a precizat că "inculpatul pentru a ajunge la domiciliul său are ca drum obligatoriu, drumul ce trece pe lângă casa victimei".

Cu privire la faptul că urmele papilare prelevate de pe diferite obiecte găsite în casa victimei (scaun) sau afară (cutia de bere) nu au fost suficiente pentru a putea fi expertizate se datorează şi faptului că la locul faptei, după ce victima a fost transportată la IML, rudele acesteia au făcut curăţenie, fapt ce a dus la degradarea probelor, probe ce ar fi putut fi relevante în cauză (declaraţiile martorilor M.A., M.G.L.). Astfel, solicitarea inculpatului de expertizare a scaunului rupt este nefondată, de pe acest obiect au fost prelevate urme papilare însă nu au conţinut suficiente elemente pentru a putea stabili provenienţa lor. Faptul că inculpatul, cu ocazia conducerii în teren pentru reconstituirea faptei a descris în mod amănunţit modul de comitere a acesteia, recunoscând încă o dată că este autorul acesteia şi nici un moment nu a negat acest aspect, este confirmat şi de declaraţiile celor 2 martori asistenţi S.C. ("a arătat cum s-a produs moartea victimei de sex feminin") şi A.C. ("L-am văzut pe acesta cum a recunoscut crima arătând în mod amănunţit modul în care s-au desfăşurat faptele").

Or, dacă inculpatul nu era autorul faptelor nu avea cum să descrie în mod amănunţit modul de desfăşurare al evenimentelor. Chiar dacă s-ar admite şi ipoteza avansată de inculpat a constrângerii acestuia de către organele de urmărire penală pentru a recunoaşte fapta, o persoană care nu a săvârşit o asemenea faptă nu ar putea da detalii atât de precise cu privire la modalitatea în care a acţionat, aşa cum a învederat inculpatul R.N.

Astfel, vinovăţia inculpatului rezultă din probe certe de vinovăţie, fiind exclusă posibilitatea achitării acestuia.

Faptul că inculpatul a revenit asupra propriilor sale declaraţii de recunoaştere fără vreo justificare plauzibilă, nu poate conduce la concluzia că aceste afirmaţii corespund adevărului, atâta timp cât sunt contrazise de probele administrate.

Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17. Inculpatul a solicitat schimbarea încadrării din infracţiunea prevăzută de art. 174 alin. (1) raportat la art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., solicitare pe care Înalta Curte o apreciază nefondată.

Ceea ce diferenţiază infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. de infracţiunea prevăzută de art. 174 C. pen., este intenţia cu care acţionează făptuitorul.

Din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracţiune praeterintenţionată.

Lovirea sau fapta de vătămare corporală se săvârşeşte cu intenţie iar urmarea mai gravă produsă - moartea victimei - i se atribuie făptuitorului pe baza culpei. Cu alte cuvinte făptuitorul îşi dă seama şi vrea să lovească victima sau să-i producă o vătămare corporală, dar se produce moartea victimei, rezultat pe care, fie că l-a prevăzut dar a crezut că nu se va produce, fie că nu l-a prevăzut deşi putea să-l prevadă.

Sub acest aspect, intenţia de a ucide sau de a lovi sau vătăma integritatea corporală se stabileşte în fiecare caz în parte, ţinându-se seama de instrumentul folosit de făptuitor, de zona corpului vizată, numărul loviturilor, intensitatea acestora, precum şi de toate celelalte împrejurări concrete în contextul cărora a fost săvârşită fapta.

În speţă, rezultă din actele dosarului că inculpatul a lovit victima cu un scaun tip taburet, după care i-a aplicat numeroase lovituri cu pumnii şi palmele la nivelul întregului corp, iar în final a "călcat-o" în picioare, lovind-o cu călcâiele la nivelul pieptului şi toracelui.

Conform Raportului medico-legal nr. 582/C din 12 decembrie 2008 victima a prezentat semne de violenţă multiple, iar ca leziuni interne s-au constatat ruptură de pulmon, ficat, politraumatism cu multiple fracturi, fractură corp sternal, fracturi costale multiple.

Toate aceste leziuni constatate dovedesc că inculpatul a aplicat victimei lovituri repetate, cu maximă intensitate, asupra unor zone vitale ale corpului, având drept consecinţă numeroase leziuni grave care îndreptăţesc concluzia că inculpatul a avut reprezentarea suprimării vieţii victimei, rezultat faţă de care dacă nu l-a urmărit, l-a acceptat.

Inculpatul R.N. a acceptat moartea victimei ca rezultat posibil al faptelor sale, poziţie subiectivă apreciată atât în raport cu modul cum acesta a acţionat, dar şi cu neputinţa victimei de a se apăra.

Toate aceste aspecte reţinute, evidenţiază că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului faptei sale, ceea ce caracterizează intenţia de a ucide, specifică infracţiunii de omor.

Astfel, solicitarea inculpatului de a se dispune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor deosebit de grav în infracţiunea de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte este nefondată.

Cu privire la pedepsele aplicate inculpatului pentru infracţiunile săvârşite, Înalta Curte, raportat la gradul de pericol social ridicat al infracţiunilor (omor deosebit de grav, viol, violare de domiciliu), la modalitatea în care au fost comise, la urmările produse, la persoana inculpatului (anterior a mai fost condamnat pentru infracţiunea de omor la 14 ani închisoare, cât şi pentru violare de domiciliu), apreciază că nu se impune modificarea acestora, pedeapsa rezultantă - detenţiunea pe viaţă - fiind aptă să asigure scopul prevăzut de art. 52 C. pen.

Or, în condiţiile în care inculpatul a perseverat în conduita infracţională şi mai ales în infracţiuni de acelaşi gen pentru care anterior a fost sancţionat cu pedepse mari, care aduc atingere relaţiilor sociale referitoare la viaţa şi integritatea persoanei, demonstrează o periculozitate sporită, astfel încât pedeapsa detenţiunii pe viaţă este aptă să asigure scopul prevăzut în art. 52 C. pen.

De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.

Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.

Aşa fiind, inculpatul trebuia să ştie că, pe lângă drepturi, are şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în faţa societăţii.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi a altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.

Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în codul penal român, art. 52, potrivit căruia "scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni".

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se impune modificarea pedepsei, iar conform art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul R.N.

Conform art. 88 C. pen., va deduce prevederile de la 13 decembrie 2008, la zi.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 385³ cu referire la art. 364 C. proc. pen. admite cererea formulată de inculpatul R.N. şi dispune repunerea în termenul de declarare a recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.N. împotriva Deciziei penale nr. 78 din 24 octombrie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive de la 13 decembrie 2008 la 16 februarie 2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 februarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2368/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 2373/2012. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 427/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 437/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 442/2012. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 456/2012. Penal