ICCJ. Decizia nr. 700/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 700/2012

Dosar nr.667/32/2011

Şedinţa publică din 13 martie 2012

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul P.V. împotriva deciziei penale nr. 150 din 6 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 150 din 6 decembrie 2011, Curtea de Apel Bacău, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-inculpat P.V. împotriva sentinţei penale nr. 230/D/2011, din data de 18 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 4626/110/2011.

În baza art. 383 alin. (1¹) C. proc. pen., cu art. 350 C. proc. pen., a menţinut arestarea preventivă a apelantului-inculpat.

În temeiul art. 383 alin. (2) C. proc. pen., a dedus din pedeapsa principală aplicată apelantului-inculpat perioada executată prin arest preventiv începând cu data pronunţării sentinţei penale apelate, respectiv de la data de 18 octombrie 2011, la zi.

A constatat că apelantul-inculpat a fost asistat de apărător ales.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe apelantul-inculpat să plătească statului suma de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această decizie Curtea de Apel Bacău a reţinut că prin sentinţa penală nr. 230/D/2011 din data de 18 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 4626/110/2011, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondata cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei din omor calificat, prevăzuta de art. 174- 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. şi s-a dispus condamnarea inculpatului P.V., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen., la pedeapsa de 11 (unsprezece) ani închisoare şi 8 (opt) ani pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 alin. (2) C. pen.

Potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicata durata reţinerii şi a arestării preventive din 29 iulie 2011 la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.

În temeiul art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat lopata cu care a comis infracţiunea.

În baza art. 7, raportat la art. 4 lit. b) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat pentru depozitarea lor în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

S-a luat act că partea vătămată M.G. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. şi art. 313 din OUG nr. 72/2006, a fost obligat inculpatul să plătească suma de 1584,35 lei către partea civilă Serviciul de Ambulanţă al Judeţului Bacău, reprezentând cheltuielile efectuate cu transportul victimei M.I. de la domiciliu la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău şi apoi la Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. Nicolae Oblu” Iaşi Bacău, suma de 330,39 lei către Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău şi suma de 3125,85 lei către Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. Nicolae Oblu” Iaşi, reprezentând cheltuielile de spitalizare ale victimei M.I.

S-a dispus plata sumei de 400 lei reprezentând onorariu apărător din oficiu din fondul M.J. către Baroul de Avocaţi Bacău.

S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales.

În conformitate cu dispoziţiile art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 2.600 lei cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău nr. 589/P/2011 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.V. pentru comiterea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen., fapta constând în aceea că în după-amiaza zilei de 22 iulie 2011, în jurul orelor 15,30-16,00, în timp ce se afla pe uliţa din faţa locuinţei sale din comuna Orbeni, jud. Bacău, pe fondul consumului de alcool şi al unei stări conflictuale vechi, a lovit victima M.I. cu o lopată în zona capului, apoi a lovit-o cu pumnii în zona capului şi a îmbrâncit-o, aceasta căzând la pământ şi suferind leziuni traumatice grave, care i-au cauzat ulterior decesul.

La termenul din 18 octombrie 2011, inculpatul P.V. a declarat în faţa instanţei că ştie pentru ce fapt este trimis în judecată, recunoaşte infracţiunea aşa cum este reţinută în rechizitoriu, cunoaşte probele administrate în faza de urmărire penală şi le însuşeşte şi solicită să fie judecat conform procedurii prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen.

Instanţa constată că din probatoriul administrat în faza de urmărire penală rezultă următoarea situaţie de fapt:

În după - amiaza zilei de 22 august 2011, în jurul orelor 15,30-16,00, inculpatul P.V. se afla împreună cu fratele său vitreg M.V. în faţa locuinţei sale din corn. Orbeni, sat Orbeni, Jud. Bacău, unde turnau ciment în jurul fântânii situată lângă locuinţa inculpatului. Cei doi se aflau sub influenţa băuturilor alcoolice.

În acelaşi timp, prin faţa lor, pe uliţă, au trecut victima M.I., cumnatul inculpatului P.V., aflat şi el sub influenţa alcoolului, soţia sa M.G. şi fiica acestora M.G., în vârstă de 8 ani.

Aceştia se deplasau cu căruţa către pădurea din marginea satului pentru a aduna lemne pentru foc.

Între victima M.I. şi inculpatul P.V. exista o stare conflictuală veche.

În momentul în care familia M. a ajuns în dreptul inculpatului P.V., acesta a început să se dezbrace de pantalonii scurţi pe care îi purta şi a început să manifeste gesturi obscene la adresa victimei M.I. şi a familiei sale (şi-a expus organul genital în faţa acestora), adresând în acelaşi timp injurii şi cuvinte jignitoare.

Victima a coborât din căruţă şi s-a dus către inculpatul P.V., reproşându-i comportamentul neadecvat pe care l-a manifestat, ocazie cu care inculpatul s-a enervat, a luat o lopată, pe care o folosea la lucru şi a ridicat-o, lovind victima în zona capului.

Imediat după ce a primit lovitura, victima M.I. a prins lopata cu ambele mâni de coadă, inculpatul a dat drumul la lopată, aceasta rămânând în mâinile victimei, după care i-a aplicat acesteia doi pumni în zona capului, câte unul la fiecare tâmplă.

Victima s-a clătinat de aproximativ 2-3 ori, după care inculpatul P.V. a îmbrâncit-o, aceasta căzând la pământ şi lovindu-se cu capul de pământ. Victima nu a sângerat ca urmare a loviturii şi căzăturii, dar a rămas inconştientă.

Inculpatul P.V. s-a aplecat peste victimă şi i-a mai aplicat câţiva pumni în zona capului şi a corpului.

În ajutorul victimei a intervenit soţia sa M.G., care a început să îl lovească pe inculpatul P.V. cu coada unui bici.

Acesta s-a ridicat, a luat lopata, vrând să o lovească şi pe M.G., însă aceasta a prins-o cu amândouă mâinile şi în acelaşi timp a intervenit şi numita P.Z., soţia inculpatului P.V., care a luat lopata şi a aruncat-o. Inculpatul s-a liniştit abia la intervenţia organelor de poliţie sosite la faţa locului.

Victima M.I. a fost trasă la marginea drumului, a fost stropită cu apă şi cu oţet, dar a rămas în continuare inconştientă.

Ulterior, victima M.I. a fost transportată la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău, apoi la Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. Nicolae Oblu” Iaşi, unde la data de 26 iulie 2011 a decedat.

Din raportul medico-legal de necropsie din 30 august 2011, emis de I.M.L. Iaşi, rezultă că: „moartea lui M.I. a fost violentă. Ea s-a datorat unei come cerebrale consecutive unui hematom subarahnoidian parieto occipital drept şi contuzie cerebrală difuză, edem cerebral cu amprenta găurii occipitale şi inundaţie ventriculară complicată în evoluţie cu bronhopneumonie hipostatică. Leziunile s-au putut produce prin lovire cu obiect contondent (par, lopată etc.), urmată de cădere; între agresiune şi deces există legătură de cauzalitate”.

Săvârşirea faptei de omor calificat rezultă în mod cert din concluziile raportului medico-legal de necropsie susmenţionat, care se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate M.G., soţia victimei M.I., precum şi cu cele ale martorilor: M.I., C.C. şi N.G. (martori indirecţi).

Lopata cu care victima M.I. a fost lovită de inculpatul P.V. a fost ridicată de organele de poliţie, fiind ambalată şi sigilată cu ştampila „tehnico-ştiinţific” a I.P.J .Bacău.

La reţinerea situaţiei de fapt, instanţa a avut în vedere următoarele mijloace de probă: proces-verbal de cercetare la faţa locului, planşe foto, CD conţinând fotografiile efectuate cu ocazia efectuării necropsiei asupra cadavrului numitului M.I., proces-verbal de consemnare a actelor premergătoare,constatarea medico-legală provizorie emisă de I.M.L. Iaşi, certificatul medico-legal constatator al decesului numitului M.I., depoziţiile martorilor: N.M., P.Z., M.V., O.O.V., M.I., M.V., T.M., N.C., N.G. şi C.C., declaraţiile părţii vătămată M.G., raportul medico-legal de necropsie din 30 august 2011, emis de I.M.L. Iaşi, raportul medico-legal din 22 august 2011 emis de S.M.L. Bacău, foile de observaţie clinică generală de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău şi Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. Nicolae Oblu Iaşi”, toate coroborate cu declaraţia inculpatului P.V., care recunoaşte comiterea faptei.

Instanţa de fond a apreciat că, în drept, fapta comisă de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiuni de omor calificat prevăzută de art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen., impunându-se condamnarea acestuia.

Instanţa a motivat că nu poate reţine apărarea inculpatului precum că fapta sa este cea de lovituri cauzatoare de moarte şi nu de omor calificat, întrucât intenţia sa de a ucide victima rezultă din aspectul că a lovit victima cu o lopată în cap. Această lovitură urmată de aplicarea altor lovituri cu pumnul în zona tâmplelor dovedesc cu claritate intenţia inculpatului de a ucide victima.

Inculpatul nu a aplicat o lovitură victimei care ea însăşi (lovitura) nu putea produce moartea, însă datorită unor factori ulterior se produce rezultatul cel mai grav, moartea, ci, aşa cum am arătat, l-a lovit pe M.I. cu lopata în cap, apoi i-a aplicat mai multe lovituri cu pumnul în zona tâmplelor capului. Având în vedere zona anatomică vizată, capul şi obiectul contondent folosit (lopata) rezultă cu certitudine că inculpatul a intenţionat uciderea victimei.

Faţă de această situaţie, instanţa a respins ca nefondată cererea inculpatului de schimbarea a încadrării juridice, din omor calificat, prevăzută de art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen., în lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.

Instanţa de fond a arătat că la individualizarea juridică a pedepsei a avut în vedere împrejurările concrete ale comiterii faptei, gravitatea ei deosebită, valoarea socială supremă încălcată, viaţa omului, precum şi periculozitatea inculpatului, care nu posedă antecedente penale, dar este violent, cu deosebire când consumă băuturi alcoolice, a recunoscut şi regretat fapta comisă.

Faţă de aceste criterii de individualizare, precum şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen., instanţa de fond a apreciat că aplicarea unei pedepse privative de libertate orientată spre minimul special este necesară şi suficientă pentru reeducarea inculpatului.

Împotriva acestei hotărâri, în cadrul termenului legal, a declarat apel inculpatul.

Apelul nu a fost motivat în scris, iar în susţinerile orale făcute şi prin apărătorul ales a criticat hotărârea apelată pentru motivele prezentate în preambulul prezentei decizii, astfel că nu voi mai fi reluate.

Prezent în faţa Curţii, instanţa i-a prezentat apelantului-inculpat învinuirea care i se aduce prin actul de sesizare al instanţei şi faptele pentru care a fost condamnat de instanţa de fond, precum şi prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., respectiv, faptul că are dreptul să nu facă nici o declaraţie la instanţa de control judiciar, că tot ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, iar dacă acceptă să dea declaraţii au obligaţia să spună tot ce ştie cu privire la învinuirile care i se aduce.

Apelantul-inculpat a refuzat să dea declaraţii în faţa Curţii, prevalându-se de dreptul la tăcere.

Analizând hotărârea apelată în raport de motivele de apel invocate şi examinând-o, în conformitate cu prevederile art. 371 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea constată că apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău urmează a fi respins pentru motivele şi pentru considerentele care vor fi prezentate.

Tribunalul a descris faptele care fac obiectul învinuirii, cu arătarea timpului şi locului unde au fost săvârşite, încadrarea juridică dată faptelor săvârşite de apelantul-inculpat, forma şi gradul de vinovăţie, a analizat probele care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale şi dat dovadă de multă înţelegere prin aplicarea unei pedepse de doar 11 (unsprezece) ani închisoare, apropiată de minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită (ca urmare a reducerii, potrivit art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. a minimului special.

Instanţa de fond a respectat dispoziţiile art. 356 C. proc. pen., motivând în mod corespunzător hotărârea apelată.

Curtea îşi însuşeşte motivarea hotărârii făcută de instanţa de fond, cu completările care vor fi făcute.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, Curtea, examinând actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Aceştia se deplasau cu căruţa către pădurea din marginea satului pentru a aduna lemne pentru foc.

Între victima M.I. şi inculpatul P.V. exista o stare conflictuală veche.

Inculpatul P.V. s-a aplecat peste victimă şi i-a mai aplicat câţiva pumni în zona capului şi a corpului.

În ajutorul victimei a intervenit soţia sa M.G., care a început să îl lovească pe inculpatul P.V. cu coada unui bici.

Victima M.I. a fost trasă la marginea drumului, a fost stropită cu apă şi cu oţet, dar a rămas în continuare inconştientă.

Ulterior, victima M.I. a fost transportată la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău, apoi la Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. Nicolae Oblu” Iaşi, unde la data de 26 iulie 2011 a decedat.

Săvârşirea faptei de omor calificat de apelantul-inculpat rezultă cu certitudine din concluziile raportului medico-legal de necropsie susmenţionat, care se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate M.G., soţia victimei M.I., precum şi cu cele ale martorilor: M.I., C.C. şi N.G.

Situaţiei de fapt reţinută mai sus rezultă şi din următoarele mijloace de probă: proces-verbal de cercetare la faţa locului, planşe foto, CD conţinând fotografiile efectuate cu ocazia efectuării necropsiei asupra cadavrului numitului M.I., proces-verbal de consemnare a actelor premergătoare, constatarea medico-legală provizorie emisă de I.M.L. Iaşi, certificatul medico-legal constatator al decesului numitului M.I., depoziţiile martorilor: N.M., P.Z., M.V., O.O.V., M.I., M.V., T.M., N.C., N.G. şi C.C., declaraţiile părţii vătămată M.G., raportul medico-legal de necropsie din 30 august 2011, emis de I.M.L. Iaşi, raportul medico-legal din 22 august 2011 emis de S.M.L. Bacău, foile de observaţie clinică generală de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău şi Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. Nicolae Oblu Iaşi”, toate coroborate cu declaraţia inculpatului P.V.

Se impune a se arăta că inculpatul prezent în faţa instanţei de fond, asistat de apărătorul său ales, până la începerea cercetării judecătoreşti, în conformitate cu prevederile art. 320¹ C. proc. pen., a declarat că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere.

Ori, asupra recunoaşterii vinovăţiei acesta nu poate să mai revină, cu atât mai mult în faţa instanţei de control judiciar, solicitarea inculpatului de a aplicare a procedurii simplificate a recunoaşterii vinovăţiei, prevăzută de art. 320¹ C. proc. pen., fiind irevocabilă.

Atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de apel, s-au făcut critici referitoare la încadrarea juridică a infracţiunii săvârşită, la instanţa de fond solicitându-se în mod expres, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de omor calificat, prevăzuta de art. 174- 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.

Desigur că, având în vedere dispoziţiile art. 320¹ alin. (2) C. proc. pen., coroborate cu prevederile exprese ale alin. (6) ale aceluiaşi articol (în caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. (1), dispoziţiile art. 334 şi 340-344 se aplică în mod corespunzător), atât instanţa investită cu soluţionarea fondului cauzei, cât şi instanţele de control judiciar, au obligaţia să verifice dacă încadrarea juridică dată prin rechizitoriu faptelor săvârşite de inculpat este corectă, iar în caz contrar, făcând aplicarea art. 334 C. proc. pen., să dispună schimbarea încadrării juridice.

În mod corect şi fundamentat instanţa de fond nu a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de omor calificat, în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte.

În vederea delimitării infracţiunii de omor în general, de infracţiunile de lovituri cauzatoare de moarte trebuie să se ţină seama de toate împrejurările în care fapta a fost comisă, de obiectul folosit, de intensitatea cu care au fost aplicate loviturile şi de regiunea corpului în care s-au aplicat loviturile.

Ori, apelantul-inculpat a luat o lopată şi a ridicat-o, lovind victima în zona capului, iar în momentul în care a fost deposedat de lopată i-a aplicat victimei lovituri cu pumnii tot în zona capului, respectiv în zona tâmplelor, iar în momentul în care victima a căzut la pământ a continuat să o lovească în zona capului şi a corpului.

Datorită caracteristicilor corpurilor contondente, respectiv lopată, acestea prin lovirea victimei în zone vitale ale organismului şi în mod repetat şi o durată mare de timp, au fost apte de a produce decesul acesteia.

Hotărâtoare în efectuarea distincţiei dintre infracţiunea de omor în general şi infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte este forma vinovăţiei cu care a fost săvârşită fapta.

Infracţiunea de omor poate fi comisă atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă.

În raport de obiectele vulnerante folosite, aplicarea loviturilor cu aceste obiecte apte de a produce moartea, zona vitală a corpului unde au fost aplicate, multitudinea loviturilor aplicate părţii vătămate, de intensitatea loviturii aplicate, de urmările produse, de împrejurările concrete în care au fost comise faptele, rezultă în mod cert că apelantul-inculpat a săvârşit infracţiunea dedusă judecăţii, cu intenţia indirectă de a ucide.

Aşa cum rezultă din raportul medico-legal de necropsie din 30 august 2011, emis de I.M.L. Iaşi, „Moartea lui M.I. a fost violentă. Ea s-a datorat unei come cerebrale consecutive unui hematom subarahnoidian parieto occipital drept şi contuzie cerebrală difuză, edem cerebral cu amprenta găurii occipitale şi inundaţie ventriculară complicată în evoluţie cu bronhopneumonie hipostatică. Leziunile s-au putut produce prin lovire cu obiect contondent (par, lopată etc.), urmată de cădere; între agresiune şi deces există legătură de cauzalitate”.

Astfel că, aşa cum se arăta mai sus, în mod corect instanţa de fond nu a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de omor calificat, în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte.

Din examinarea materialului probator rezultă că nu se poate susţine că infracţiunea a fost săvârşită cu praeterintenţie.

La infracţiunea de omor, procesul cauzal este liniar, în sensul unei legături imediate de la cauza primară şi unică la efect, pe când la infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte acest proces ia forma unui traseu sinuos sau a unor trasee multiple şi intersectate; rezultatul mai grav survine condiţionat şi nu cauzat de leziunile iniţiale.

Dacă în nexul cauză primară (actul agresiv), vătămare, moarte nu intervin verigi intermediare sub forma unor condiţii (împrejurări) preexistente, concomitente sau subsecvente, deci cauza primară fiind aptă şi suficientă prin ea însăşi a produce decesul, atunci efectul primar (vătămare) estre absorbit în mod natural de efectul secundar mai grav (moartea), fapta inculpatului constituind infracţiunea de omor, neputându-se reţine culpa.

În cazul unui astfel de raport de cauzalitate (direct) inculpatul nu se poate prevala de preexistenţa sau apariţia unor elemente pe care nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă, ori prevăzându-le a socotit fără temei că nu se vor produce, pentru simplul fapt că ele nu mai ajung să îndeplinească în acest nex cauzal vreun rol de cauză sau condiţie.

Deci, fără a putea vorbi de confundarea raportului de cauzalitate cu vinovăţia, în cazul unei vătămări de pe urma căreia intervine direct şi necondiţionat moartea victimei, reprezentarea psihică iniţială a inculpatului (pentru vătămare, prin aplicarea unei corecţii) se extinde în mod necesar şi asupra ultimului efect (rezultatul letal) sub forma putinţei de a prevedea potenţialul tanatogenerator al acţiunii iniţiale.

Aşa cum rezultă din raportul de constatare medico-legală, între leziunile traumatice şi deces există o legătură directă de cauzalitate.

De, altfel, aşa cum este cunoscut, dacă acţiunile violente ale inculpatului au putut determina decesul prin ele însele, sau chiar a unor factori adjuvanţi-prilejuri (care îi grăbesc efectul, dar nu îl condiţionează, cum ar fi starea de ebrietate a victimei, nu se poate vorbi de săvârşirea din culpă a infracţiunii, ci a intenţiei, în cazul nostru a intenţiei indirecte, fiind lipsită de relevanţă cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii, motivaţia inculpatului (am vrut să-i aplicăm o corecţie, n-am vrut să o omor, etc.).

Aceste din urmă elemente extrinseci noţiunii de intenţie – privită ca poziţie psihică a inculpatului avută în momentul săvârşirii infracţiunii ar putea constitui doar eventuale circumstanţe, care, de altfel, au fost avute în vedere de instanţa de fond la individualizarea pedepsei aplicate, iar nu la calificarea faptei.

Aşa cum s-a susţinut şi în ultimul cuvânt al apelantului-inculpat, acesta a susţinut că ar fi fost provocat de victimă, care l-ar fi lovit.

Pentru a se reţine săvârşirea infracţiunii în stare de provocare, se impune, potrivit art. 73 lit. b) C. pen., îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- infracţiunea să fi fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, adică într-o stare de surescitare sau încordare nervoasă, de mânie sau indignare, ori de emoţie puternică;

- starea de puternică tulburare sau emoţie să fi avut drept cauză o provocare din partea părţii vătămate prin infracţiune, adică actul de provocare să constituie cauza infracţiunii săvârşite de cel provocat;

- provocarea să fi fost săvârşită de victima infracţiunii printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă;

- riposta infractorului la acţiunea de provocare trebuie îndreptată împotriva autorului actului provocator, iar nu împotriva altei persoane.

Ori, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului nu rezultă a fi îndeplinite aceste condiţii expres prevăzute de lege.

Aşa cum rezultă din toate probele administrate cel care a declanşat conflictul cu victima a fost tocmai inculpatul.

În cauză, nefiind îndeplinite nici una dintre condiţiile cumulative enumerate mai sus, nu se poate reţine în favoarea apelantului-inculpat circumstanţa atenuantă legală, cea a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

Din motivarea apelurilor rezultă că apelantul-inculpat a solicitat prin apărătorul său ales, reţinerea de circumstanţe atenuante.

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea constată că instanţa de fond a făcut o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Aşa cum este cunoscut, în conformitate cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În raport de gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite, fiind vorba de săvârşirea infracţiunii de omor calificat, de împrejurările concrete în care a fost comisă infracţiunea şi de persoana inculpatului, Curtea apreciază că nu se impune nici reţinerea de circumstanţe atenuante facultative, şi, drept urmare, nici reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă.

Pentru determinarea gradului de pericol social se ţine cont de două etape.

Mai întâi, se apreciază dacă gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite.

Orice sancţiune produce efecte diferite asupra fiecărui inculpat în parte, în funcţie de caracteristicile biologice, psihologice sau sociologice ale acestuia.

Dar, fireşte, în lumina criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gravitatea concretă a unei activităţi infracţionale trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat şi cuprinzător al tuturor elementelor interne, specifice faptei şi inculpatului.

Existenţa uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen., sau a altora asemănătoare, nu obligă instanţa de judecată să le considere circumstanţe atenuante şi să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului art. 74 C. pen., rezultă că recunoaşterea unor atari împrejurări drept circumstanţe atenuante este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

În această apreciere se va ţine seama de pericolul social concret al infracţiunii, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, de urmările produse, ca şi de orice elemente de apreciere privitoare la persoana inculpatului.

Recunoaşterea circumstanţelor atenuante este atributul instanţei de judecată şi deci lăsată la aprecierea acesteia.

În speţă, în raport cu gradul de pericol social deosebit de ridicat al infracţiunii săvârşite, inculpatul ucigându-şi cumnatul, modul cum a fost concepută şi apoi derulată săvârşirea infracţiunii, urmarea produsă, comportamentul inculpatului, acesta dezbrăcându-se de pantalonii şi făcând gesturi obscene la adresa victimei M.I. şi a familiei sale, în prezenţa fiicei acestora de doar 8 ani, (şi-a expus organul genital în faţa acestora) şi adresându-le în acelaşi timp injurii şi cuvinte jignitoare, Curtea constată că nu se justifică reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi alin. (2) C. pen. şi să fie coborâtă pedeapsa principală sub minimul special prevăzut de lege, în condiţiile în care limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită au fost reduse, în conformitate cu prevederile art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen., cu 1/3.

Gravitatea şi pericolul social al infracţiunii sunt elemente care nu pot fi omise şi care trebuiesc bine evaluate de instanţă în alegerea pedepsei şi a cuantumului acesteia.

Aşa fiind, inculpatul trebuia să ştie că, pe lângă drepturi, are şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în faţa societăţii, cu atât mai mult cu cât a comis o infracţiune atât de gravă, ucigându-şi cu sânge rece cumnatul.

Nu se poate ca pentru faptele săvârşite împotriva altor semeni de ai săi, răspunderea sa penală să nu fie, corespunzătoare, încălcărilor grave aduse ordinii sociale.

Aşa cum se arăta mai sus şi pentru considerentele prezentate, instanţa de fond a dat dovadă de multă înţelegere prin aplicarea unei pedepse principale de doar 11 (unsprezece) ani închisoare, apropiată de minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită (ca urmare a reducerii, potrivit art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. a minimului special.

Desigur că, faţă de faptul că sentinţa penală a fost apelată doar de inculpat, având în vedere dispoziţiile art. 372 C. proc. pen., care reglementează principiul non reformaţio in pejus, Curtea nu poate majora cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului, dar pe care de consecinţă, nu se impune reducerea acestei pedepse.

Aspectele invocate de apelantul-inculpat, referitoare la lipsa antecedentelor penale, faptul că este căsătorit, are copii minori, etc., aşa cum rezultă şi din motivarea sentinţei penale apelate, au fost avute în vedre de instanţa de fond la efectuarea individualizării judiciare a pedepsei, astfel că nu se impune a se da de instanţa de control judiciar altă semnificaţie şi eficienţă juridică.

Hotărârea apelată este nelegală sub aspectul laturii civile a cauzei.

Aşa cum rezultă din probele administrate victima avea în întreţinere la data săvârşirii infracţiunii de inculpat un copil minor, respectiv pe M.G., în vârstă de 8 ani la data săvârşirii infracţiunii.

În aceste condiţii, fiind vorba de o persoană fără capacitate de exerciţiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (1) C. proc. pen., cu art. 348 C. proc. pen., instanţa de fond avea obligaţia să exercite din oficiu acţiunea civilă, să administreze probe cu privire la veniturile pe care le realiza victima anterior săvârşirii infracţiunii şi să oblige pe inculpat la plata unei prestaţii periodice lunare, începând cu data de săvârşirii infracţiunii şi până la împlinirea de minoră a vârstei de 18 ani.

Pentru aceleaşi considerent, al neagravării situaţiei inculpatului în propria cale de atac, Curtea nu poate corecta acest motiv de nelegalitate al hotărârii apelate.

Desigur că reprezentantul legal al minorei are deschisă calea unei acţiuni civile separate.

Cu privire la starea de arest, Curtea constată că prin încheierea din data de 30 iulie 2011, pronunţată de Tribunalul Bacău, în temeiul art. 149¹ alin. (9) şi (10) C. proc. pen., cu art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pentru o durată 29 de zile, începând cu data de 30 iulie 2011.

Prin încheierea din 23 august 2011 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 4203/110/2011, s-a admis propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău şi s-a dispus prelungirea arestării preventive pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 28 august 2011 până la 26 septembrie 2011, inclusiv.

Prin rechizitoriul nr. 589/P/2011 din data de 16 septembrie 2011, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului P.V., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de 174 alin. (1), art. 175 lit. i) C. pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 300¹ C. proc. pen., cu art. 160 C. proc. pen., respectiv, art. 300² C. proc. pen., cu art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., respectiv, art. 350 C. proc. pen., instanţa, inclusiv prin sentinţa penală apelată, a menţinut arestarea preventivă a inculpatului.

Curtea de apel Bacău, prin încheierea din data de 22 noiembrie 2011, în conformitate cu prevederile art. 300² C. proc. pen., cu art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut arestarea preventivă a apelantului-inculpat.

Aşa cum se arăta mai sus, la arestarea preventivă a apelantului-inculpat s-a reţinut ca temei în drept prevederile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv, „inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.”

Analizând actele şi lucrărilor dosarului, Curtea constată că măsura arestului preventiv a fost legal dispusă, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat. Din probatoriul administrat în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că apelantul–inculpat a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond.

De asemenea, din probe rezultă că recurentul-inculpat se află în situaţia prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., temei avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, în sensul că există presupunerea că aceştia a săvârşit infracţiunea pentru care legea prevede pedepse închisorii mai mare de 4 (patru) ani închisoare şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Luarea şi menţinerea măsurii de prevenţie se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul ridicat de pericol social al infracţiunii, de împrejurările concrete în care se presupune că a comis fapta, prin această infracţiunea aducându-se atingere, valorii supreme, viaţa unei persoane.

Pericolul social concret pentru ordinea publică rezultă şi din modalitatea în care se presupune că a fost concepută săvârşirea infracţiunii, precum şi din rezonanţă socială pe care a produs-o în comunitatea în care trăiau părţile şi nu numai.

Prin operaţiunea logică a interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen. trebuie examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă prezentate mai sus, acestea fiind cele care conferă elemente în susţinerea pericolului concret pentru ordinea publică, pericol care este real şi actual şi pe cale de consecinţă pentru menţinerea măsurii arestului preventiv a intimatei-inculpate.

Elocvente în acest sens sunt depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, care în caracterizează pe inculpat ca pe o persoană violentă şi cu un comportament necorespunzător.

În cadrul criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracţiunii, trebuie privit şi prin prisma unor circumstanţe concrete ale cauzei, cum ar fi: de frecvenţa infracţiunilor de acelaşi gen săvârşite şi de necesitatea unei prevenţii generale.

În ceea ce priveşte trecerea timpului şi estomparea pericolul pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatei, faţă de şi data arestării, Curte reţine următoarele:

Este adevărat că prin trecerea timpului rezonanţa socială negativă produsă de săvârşirea infracţiunii imputate se diminuează, însă pentru a se dispune revocarea măsurii arestului preventiv sau înlocuirea acestei măsuri cu altă măsură neprivativă de libertate, trebuie ca punerea în libertate la inculpatului se nu constituie un pericol concret, real şi actual pentru ordinea publică.

Ori, în raport de aspectele mai sus prezentate, Curtea constată că trecerea timpului nu este de natură, în această cauză şi în acest moment să fi determinat stingerea rezonanţei sociale negative produsă de săvârşirea infracţiunii pentru care este judecată şi a fost condamnată intimata-inculpată.

Nu se poate susţine că le va fi indiferent concetăţenilor, care au fost îngroziţi de infracţiunea săvârşită să-l vadă în libertate pe inculpat.

Mai degrabă, reacţia nu poate fi decât extrem de negativă şi va fi apreciată, cu certitudine, ca o lipsă de fermitate a organelor judiciare faţă de presupuse fapte de o gravitate deosebită, care nu se poate răsfrânge decât negativ asupra ordinei de drept şi a încrederii în organele judiciare chemat să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei şi drepturilor şi libertăţilor acesteia, cu deosebire a dreptului la viaţă, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.

În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a intimaţilor-inculpaţi trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa C.E.D.O., care, în câteva cauze împotriva Franţei (de exemplu cauza Letellier, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte-prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii” de natură să justifice o detenţie preventivă.

În cauza dedusă judecăţii se constată, pentru aspectele mai sus prezentate, că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă şi în prezent, infracţiunea pentru care este trimis în judecată şi condamnat apelantul-inculpat de instanţa de fond sunt în măsură, prin natura lor şi consecinţele produse, să releve un pericol cert, real şi actual pe care l-ar prezenta inculpatul pentru ordinea publică.

În jurisprudenţa sa C.E.D.O. a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea şi desigur menţinerea acestei măsuri a unui inculpat suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei Hotărârea din 10 noiembrie 1969), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991 şi Hendriks împotriva Olandei, Hotărârea nr. 43701 din 05 iulie 2007).

Curtea constată că, în raport de aspectele mai sus arătate, în cauză este sunt îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca „acuzaţii” să tulbure ordinea publică.

Curtea apreciază că lăsarea în libertate a apelantului-inculpat, în această fază a procesului penal, ar genera o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol concret, real şi actual, pentru ordinea publică şi că prin operaţiunea logică a interpretării, temeiul prevăzut de 148 lit. f) C. proc. pen. trebuie examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă.

Prin lăsarea în libertate a apelantului-inculpat s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială, de nesiguranţă, în opinia publică, fapt care, în final, s-ar repercuta negativ asupra finalităţii actului de justiţie, în condiţiile în care cetăţenii ar constata că persoane acuzate de săvârşirea unor infracţiuni de o asemenea gravitate sunt judecate în stare de libertate.

Pentru aceleaşi considerente, Curtea constată că nu se impune revocarea măsurii arestului preventiv, sau înlocuirea măsurii arestului preventiv cu altă măsură preventivă neprivativă de libertate.

În primul rând, trebuie arătat că, potrivit art. 139 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., sunt două instituţii de drept procesual, cea a revocării măsurii preventive, indiferent care ar fi aceasta, reglementă de art. 139 alin. (2) C. proc. pen. şi cea a înlocuirii unei măsurii preventive cu o altă măsură preventivă, prevăzută de art. 139 alin. (1) C. proc. pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen.: „Când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.”.

Potrivit acestui text, măsura preventivă luată, în cauza dedusă judecăţii, măsura arestului preventiv a inculpaţilor, se revocă numai atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventivei.

Potrivit acestui text, în soluţionarea cererii de revocare a măsurii preventive a arestului preventiv a inculpatului, instanţa are obligaţia de a verifica dacă mai subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive.

Ori, aşa cum se arăta mai sus, temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat, subzistând şi în prezent.

În ceea ce priveşte înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, prevăzute de art. 145 şi art. 145¹ C. proc. pen., potrivit prevederilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen.: „Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.”

Deci, pentru a se dispune înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, trebuie să se schimbe temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Ori, aşa cum se arăta mai sus, temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat, subzistând şi în prezent, astfel că nu se poate dispune nici revocarea măsurii arestului preventiv a inculpatului şi nici înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.

Curtea, pentru aspectele mai sus prezentate, constată că scopul măsurilor preventive nu poate fi atins prin luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere şi în raport de fapta ce formează obiectul judecăţii”, se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 paragraf 3 din Convenţie, modificat prin Protocolul nr. 11, „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraf 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.

Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale”, C.E.D.O. a statut că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente (Decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998).

Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau "o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante).

În această privinţă, Curtea Europeană face precizarea că noţiunea de „acuzaţie penală” în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de „urmări importante” privitoare la situaţia învinuitului (Decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).

Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, curtea a statuat că aceasta este data pronunţării instanţei cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului (Decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

Curtea Europeană a avut în vedere şi „comportamentul acuzatului”, cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (Decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franţei).

Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a apelanţilor-inculpaţi, nu poate fi apreciată că a depăşit un termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Autorităţile judiciare au luat toate măsurile pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei.

De altfel, aşa cum se arăta, data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta este data pronunţării instanţei cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului.

Ori, în cauză s-a pronunţata de instanţa de fond o hotărâre de condamnare a inculpatului, soluţie care a fost menţinută de instanţa de control judiciar.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, evaluând şi gravitatea infracţiunii pentru care apelantul-inculpat a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, modul şi circumstanţele în care se presupune că au fost săvârşite faptele, comportamentul violent cu care este cunoscut în societate apelantul-inculpat, reacţia publică declanşată datorită faptelor presupuse a fi comise de acesta, starea de nesiguranţă care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă, astfel că privarea acestuia de libertate, în această fază a procesului penal, este necesară, punerea în libertate, prezentând, pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol concret, actual şi real pentru ordinea publică.

Împotriva deciziei penale nr. 150 din 6 decembrie 2011 a declarat recurs inculpatul P.V.

În drept au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 17 şi 14 C. proc. pen.

În fapt au fost criticate atât sentinţa cât şi Decizia pentru greşita încadrare juridică dată faptelor şi cuantumului prea mare al sancţiunii aplicate.

Recurentul a arătat că a lovit victima cu pumnii şi nu cu lopata, dovadă faptul că nu s-au găsit urme de sânge pe aceasta. Recurentul arată că declaraţiile martorilor sunt determinate de relaţii de duşmănie, iar în realitate victima a fost lovită de soţie din greşeală, în timpul încăierării, cu biciul.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, recurentul arată că circumstanţele personale îl îndreptăţesc să ceară o pedeapsă mai scăzută.

Deliberând asupra recursului declarat de P.V. împotriva deciziei penale nr. 150 din 6 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, urmează să îl respingă ca nefundat pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen., instanţa constată că aplicând victimei lovituri cu intensitate într-o regiune vitală, inculpatul a prevăzut rezultatul acţiunilor sale.

Deşi este posibil ca obiectiv activitatea materială a inculpatului să pună în pericol viaţa victimei, însă subiectiv acesta să nu fi acţionat cu intenţia de a ucide, această din urmă situaţie ar trebui să fie dedusă nu din acţiunile exterioare, care în cauză indică existenţa intenţiei de omor, ci pe baza altor elemente.

În cauză nu există o asemenea probă.

Inculpatul avea o relaţie conflictuală cu victima, astfel cum au arătat martorii audiaţi. Nu se poate scinda desfăşurarea reală a faptelor pentru a se reţine agresivitatea victimei, ceea ce ar putea justifica riposta inculpatului, trecând peste factorii care au determinat comportarea victimei.

Apărarea principală a inculpatului are în vedere faptul că nu a dorit să suprime viaţa victimei, deoarece nu a lovit cu lopata pe care o folosea la construcţia fântânii.

Poziţia sa este infirmată de declaraţiile martorilor N.M. (dosar urmărire penală), martorii M.I., C.C., N.G. şi expertiza medico-legală efectuată în cauză. Mai mult, atât fotografiile judiciare de la locul faptei, care indică urmele de sânge pe lopată, cât şi expertiza medico-legală care scoate în evidenţă natura leziunii produse, contrazic ipoteza învederată de inculpat în sensul că soţia victimei, în timpul încăierării, l-a lovit pe soţul său cu biciul, provocând leziunea în zona capului.

Fotografiile judiciare arată petele brune de sânge de pe lopată, a căror existenţă nu a putut fi explicată în mod verosimil de către inculpat. Nu există nicio altă modalitate în care petele de sânge să fi ajuns pe lopată cu excepţia aceleia explicate de către acuzare, şi anume ca o consecinţă a loviturii aplicate de inculpat.

Este real faptul că nu a existat o expertiză ADN a petelor de sânge care să arate cui aparţin acestea.

Inculpatul nu a avut însă nicio leziune de autoapărare sau provocată de victimă care să justifice apariţia petelor de sânge pe lopată, astfel încât acuzaţia formulată de Ministerul Public este considerată de instanţa de recurs ca fondată.

Modul de desfăşurare a evenimentelor, respectiv lovitura de lopată aplicată de inculpat, este indicat de martori. Modul de desfăşurare a faptelor susţinut de către inculpat nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză.

Probele nu au o valoare dinainte stabilită.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., instanţa reţine că sancţiunea aplicată inculpatului este justificată de modul de desfăşurare a faptei.

Inculpatul este cel care a generat conflictul, provocând victima prin gesturile obscene adresate acesteia, în momentul în care a trecut pe lângă locul în care inculpatul lucra. Inculpatul a aplicat mai multe lovituri victimei după lovitura aplicată cu lopata, continuând să o lovească în zona capului cu pumnul.

De asemenea, în mod corect instanţa de fond a luat în considerare la individualizarea pedepsei orientarea spre violenţă a inculpatului, astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi.

În condiţiile pedepsei aplicate inculpatului, acesta are posibilitatea liberării condiţionate, nefiind obligatoriu să execute în integralitate pedeapsa ce i-a fost aplicată de instanţa de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva deciziei penale nr. 150 din 6 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 29 iulie 2011 la 13 martie 2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 749/2012. Penal. Contestaţie la executare...		ICCJ. Decizia nr. 651/2012. Penal. Excepţie de... →

ICCJ. Decizia nr. 700/2012. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 700/2012. Penal