ICCJ. Decizia nr. 730/2012. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). înşelăciunea (art. 215 C.p.), falsul material în înscrisuri oficiale (art. 288 C.p.), fals
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 730/2012
Dosar nr. 2557/102/2008
Şedinţa publică din 14 martie 2012
Asupra recursurilor de faţă
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 93 din 26 iunie 2011 a Tribunalului Mureş, secţia penală, s-a dispus în temeiul art. 300 alin. (2), teza finală, C. proc. pen., dispune restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actului de sesizare.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de revenire cu încă o adresă la D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Tg-Mureş pentru a proceda la înlăturarea neregularităţilor actului de sesizare.
S-a hotărât ca în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în cauză să rămână în sarcina acestuia iar sumele de 400 lei reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii C.M. şi N.C.Z. se fie plătite din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a se hotărî astfel s-a reţinut următoarele:
La termenul de judecată din data de 11 martie 2011, s-a admis excepţia neregularităţii actului de sesizare a instanţei, ridicată de inculpaţii S.L.C., C.M., I.D.M. şi D.D., iar în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus ca D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Tg-Mureş, să înlăture toate neregularităţilor consemnate în încheierea de şedinţă, până la termenul de judecată din data de 23 martie 2011, urmând ca, în caz de neconformare, să se dispună restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actului de sesizare.
La termenul de judecată din data de 23 martie 2011, procurorul de şedinţă a solicitat acordarea unui nou termen pentru a se putea proceda la înlăturarea neregularităţilor actului de sesizare, cerere admisă.
La data de 13 mai D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Tg-Mureş a comunicat instanţei punctul său de vedere, admiţând că, într-adevăr, privitor la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale s-a omis precizarea alin. (1) al art. 288 C. pen., iar cu privire la celelalte aspecte nu împărtăşeşte opinia instanţei de fond, în sensul că rechizitoriul nu cuprinde nici o neregularitate, motiv pentru care nu se impune vreo modificare a acestuia.
S-a precizat în adresă că la momentul emiterii rechizitoriului, procurorul de caz a avut în vedere dispoziţiile imperative ale art. 263 alin. (1) C. proc. pen., care cereau ca actul de sesizare al instanţei să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute de art. 203 C. proc. pen., datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică dată acestei fapte, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă şi durata acesteia precum şi dispoziţia de trimitere în judecată.
În raport cu răspunsul dat de procuror, instanţa apreciază că, având în vedere neregularităţile actului de sesizare enumerate în încheierea de şedinţă din data de 11 martie 2011, neregularităţi pe care procurorul nu Ie-a îndreptat în vreun fel, dimpotrivă a considerat că nu există, se impune restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii rechizitoriului, soluţie întemeiată pe prevederile art. 300 alin. (2), teza finală, C. proc. pen.
La formularea acestei concluzii s-au avut în vedere următoarele:
În primul rând, de notat că la baza măsurii ce urmează a fi dispusă de instanţă stau unele dispoziţii legale, dispoziţii a căror analiză va fi făcută în cele ce urmează, atât din punct de vedere doctrinar cât şi din punct de vedere jurisprudenţial.
Potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. pen., în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.
În doctrină şi jurisprudenţă se apreciază că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la „sesizarea instanţei" are în vedere încălcarea dispoziţiilor privitoare la „sesizarea primară" (sesizarea prin rechizitoriul), „sesizarea suplimentară" (extinderea acţiunii penale, extinderea procesului penal) şi „sesizarea de trimitere" (casarea cu trimitere, declinarea competenţei, regulatorul de competenţă, strămutarea). Doctrina şi jurisprudenţă sunt, într-o covârşitoare majoritate, în sensul opiniei că verificările instanţei, conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen. poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriu), asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce priveşte conţinutul actului de sesizare şi respectării art. 264 alin. (3) C. proc. pen.
Potrivit art. 317 C. proc. pen. judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare al instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta sau persoana la care se referă extinderea.
Pentru a satisface cerinţele art. 317 C. proc. pen. este necesar ca fapta să fie prezentată în rechizitoriu în toate elementele ce prezintă relevanţă penală, sub aspectul conţinutului unei infracţiuni, pentru a înlătura orice îndoială că fapta face obiectul judecăţii, creându-se astfel posibilitatea inculpatului să se apere şi instanţei să se pronunţe asupra acestei fapte.
Pentru sesizarea instanţei cu judecarea unei infracţiuni nu este suficientă descrierea acesteia în expunerea făcută în rechizitoriu; sesizarea instanţei este legală numai în cazul în care în dispozitivul de trimitere în judecată al rechizitoriului este menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică.
Referirea incidenţă la o faptă prevăzută de legea penală nu satisface exigenţele cerute de art. 317, cu atât mai puţin când fapta nu a făcut obiectul cercetării penale, deoarece nu creează certitudinea sesizării instanţei cu judecarea unei asemenea fapte.
Potrivit art. 263 alin. (1) C. proc. pen. rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute de art. 203, printre altele, fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia.
În privinţa limitelor instituite de dispoziţia legală menţionată mai sus, nu se poate dispune trimiterea în judecată pentru o faptă pentru care inculpatul nu a fost învinuit şi ascultat, în vederea exercitării dreptului la apărare.
Rechizitoriul procurorului, ca act de sesizare a instanţei, trebuie să aibă, potrivit art. 263 C. proc. pen., un anumit conţinut pentru a contura obiectul judecăţii. între elementele pe care trebuie să le cuprindă rechizitoriul se înscrie şi încadrarea juridică a faptei.
Descrierea faptei în rechizitoriu trebuie să se refere la toate împrejurările de loc, timp, mijloace, mod scop în care a fost săvârşită fapta, dacă acestea au consecinţe asupra încadrării faptei reţinute. Dacă urmărirea s-a desfăşurat cu privire la mai multe infracţiuni sau la mai multe persoane, expunerea trebuie să cuprindă descrierea tuturor faptelor reţinute şi forma de participare a tuturor inculpaţilor, cu rolul fiecăruia în săvârşirea faptelor .
În practica instanţei supreme s-a statuat că instanţa de judecată se va putea considera legal sesizată cu judecarea unei infracţiuni care nu a fost menţionată în partea dispozitivă a rechizitoriului, cu condiţia ca fapta să fie precis determinată - sub aspectul tuturor elementelor ce au relevanţă penală, sub aspectul conţinutului unei infracţiuni - în partea expozitivă a acestuia, în aşa fel încât să rezulte cu certitudine caracterul ei penal şi voinţa neechivocă a procurorului de a-l trimite în judecată pe inculpat şi pentru acea faptă.
În ceea ce priveşte descrierea faptei aceasta trebuie să cuprindă actul, acţiunea, inacţiunea, atitudinea făptuitorului astfel încât să rezulte cu certitudine actele reţinute în sarcina sa, iar în cazul infracţiunilor sub formă continuată, trebuie descris fiecare act material în parte în aceeaşi manieră menţionată anterior.
Faptul că în rechizitoriu trebuie precizate concret actele materiale ale infracţiunii sub formă continuată, atât din punct de vedere al stării de fapt cât şi din punct de vedere al numărului exact al acestora reiese şi din conţinutul dispoziţiilor art. 335 C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiei de mai sus, dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa dispune, prin încheiere, extinderea acţiunii penale cu privire şi la aceste acte şi procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei.
Pentru a se putea face aplicarea dispoziţiilor art. 335 C. proc. pen., trebuie să se plece de la o sesizare a instanţei cu o faptă concretă sub formă continuată, în componenţa căreia intră un număr determinat de acte materiale, pentru că numai aşa, la o eventuală descoperire de noi acte materiale ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, s-ar putea face extinderea acţiunii penale. Dacă numărul actelor materiale iniţiale nu se cunoaşte sau este vag atunci operaţiunea de extindere a acţiunii penale devine deosebit de dificilă dacă nu chiar imposibilă, instanţa neavând certitudinea asupra actelor materiale vizate de actul de sesizare şi asupra noilor acte materiale descoperite ulterior.
Pentru satisfacerea cerinţelor legale arătate mai sus este necesar a se ţine seama şi de separaţia funcţiunilor juridice în sensul că procurorul este cel care trebuie să consemneze în rechizitoriu toate aceste elemente legate de fapta reţinută şi de încadrarea ei juridică şi astfel să-şi exprime voinţa, iar nu instanţa să fie cea care să stabilească ce acuze se aduc inculpatului.
Satisfacerea exigenţelor art. 6, paragraful 1 din CEDO, în sensul dreptului la un proces echitabil, paragraful 3 lit. a), în sensul că orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi paragraful 3 lit. b), în sensul dreptului la apărare, presupune o descriere adecvată în rechizitoriu a naturii şi cauzei acuzei ce i se aduce, determinarea precisă a persoanei şi a faptei, pe ce probe este bazată acuzaţia; încadrarea în drept, respectiv încadrarea juridică a fiecărei fapte şi persoane.
Satisfacerea aceloraşi exigenţe presupune că, legat de probe, în rechizitoriu trebuie indicate probele pentru fiecare învinuire în parte, de unde rezultă acea stare de fapt. Nu este suficientă înşiruirea la sfârşit a probelor şi lăsată instanţa să stabilească ce probă atestă care anume faptă. Rolul instanţei este acela de a arăta dacă probele sunt temeinice sau nu. Pe de altă parte, potrivit art. 66 alin. (2) C. proc. pen. acuzatul are dreptul de a demonstra lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie. Dar dacă acesta nu cunoaşte pe ce probe se întemeiază acuzaţia nu are cum să demonstreze lipsa de temeinicie a acestora.
Aşadar, aspectul încadrării juridice a faptei reţinute în rechizitoriu în sarcina inculpatului este esenţial în ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare, pentru că inculpatul trebuie să cunoască în raport cu ce fapte sau acte materiale trebuie să-şi pregătească apărarea şi chiar dacă nerespectarea acestor dispoziţii legale nu este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, inculpaţii menţionaţi la început au invocat încălcarea în termenul prevăzut de lege iar vătămarea ce li s-a produs şi li s-ar produce în cazul în care nu s-ar arăta concret pentru care anume fapte sunt acuzaţi (inclusiv pentru care anume acte materiale componente ale infracţiunii sub formă continuată) este lesne de dedus.
Împotriva sus-arătatei decizii a formulat recurs Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Târgu-Mureş.
Prin Decizia penală nr. 693/R din 8 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost casată integral sentinţa şi s-a dispus trimiterea cauzei, la Tribunalul Mureş, pentru continuarea judecăţii.
Pentru a decide astfel instanţa de recurs a constat următoarele: Analizând cu maximă atenţie aspectele reţinute de către judecătorul fondului, în sentinţa penală criticată, se reţine că acesta a făcut o analiză a probelor avute în vedere de către procuror la întocmirea actului de investire al instanţei şi prin aceasta o evaluare a unora dintre actele materiale infracţionale, pretins săvârşite de către inculpaţii din prezenta cauză, în intervalul de timp în care se susţine că aceştia şi-ar fi desfăşurat activitatea infracţională pentru care au fost deferiţi justiţiei. Dacă s-ar fi analizat cu evidentă imparţialitate prev. art. 263, art. 264 C. proc. pen. s-ar fi observat, la mai bine de 30 de luni de la sesizarea instanţei, că acest act se circumscrie prevederilor legale anterior menţionate.
Din lecturarea rechizitoriului întocmit în dosarul nr. 32/D/P/2004 al Serviciului Teritorial Tg.Mureş din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se observă faptul că în cuprinsul acestuia erau arătate, în mod concret, faptele care făceau obiectul trimiterii în judecată pentru fiecare inculpat în parte, încadrarea juridică a fiecăreia dintre aceste fapte, intervalul de timp în care inculpaţii şi-ar fi desfăşurat activitatea infracţională imputată, probele avute în vedere la întocmirea, acestui rechizitoriu, faţă de fiecare inculpat, mijloacele asigurătorii şi cele preventive, faţă de toate persoanele care au calitatea de inculpaţi în cauză. Actul analizat la nivelul instanţei de fond corespunde exigenţelor legiuitorului român, astfel cum sunt acestea expuse în art. 263 rap. la art. 260 C. proc. pen., acesta fiind confirmat de procurorul ierarhic superior, celui care I-a întocmit, cu stricta respectare a disp. art. 264 C. proc. pen. Considerentele reţinute de judecătorul fondului în hotărârea pronunţată nu pot fi însuşite de această instanţă de control judiciar, în contextul în care acesta a încercat să facă o analiză a actelor materiale infracţionale, reţinute în sarcina inculpaţilor, şi a probelor administrate în faza de urmărire penală într-o modalitate ce ar putea fi circumscrisă prev. art. 343 C. proc. pen. La momentul analizării regularităţii actului de sesizare instanţa trebuia să se circumscrie în mod strict prev. art. 263 -264 C. proc. pen. cu raportare la art. 317 C. proc. pen., şi nu să privească, în mod singular şi rupt din context, o parte a actelor materiale infracţionale, pentru care fiecare inculpat a fost deferit justiţiei şi probele avute în vedere la fundamentarea acuzaţiei de către parchet pentru fiecare dintre aceştia.
Judecătorul fondului a înţeles, într-o etapă premergătoare anchetei judecătoreşti şi care este obligatoriu a fi parcursă, să procedeze la o analiză comparativă a probelor administrate în faza urmăririi penale, în vedere verificării (eventuale) a temeiniciei acuzaţiilor reţinute în sarcina fiecărui inculpat. O asemenea analiză nu se poate realiza - în opinia acestei instanţe - decât după ce, se verifică regularitatea actului de sesizare a instanţei, şi se epuizează cercetarea judecătorească (respectiv judecata), ce trebuie să se conformeze prev. art. 289, art. 300 şi urm. C. proc. pen.
Împotriva acestei din urmă decizii au formulat recurs inculpaţii C.M., M.C., P.S.S.C., I.D.M. şi D.D.
Recursurile sunt inadmisibile.
Din conţinutul art. 3851 C. proc. pen. , rezultă că pot fi atacate cu recurs numai " deciziile pronunţate, ca instanţă de apel, de ... Curtea Militară de Apel " [alin. (1), lit. e)], iar nu şi deciziile pronunţate de aceasta ca instanţă de recurs; împotriva unor astfel de decizii, cum este şi cea din cauza de faţă, nu mai poate fi exercitată nici o altă cale ordinară de atac.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de inculpaţii C.M., M.C., P.S.S.C., I.D.M. şi D.D. în conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 300 lei, din care onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu în sumă de câte 100 lei se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii C.M., M.C., P.S.S.C., I.D.M. şi D.D. împotriva deciziei penale nr. 693/R din 8 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, pentru fiecare inculpat, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 941/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 738/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
