ICCJ. Decizia nr. 95/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de ne
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASA ŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALA
Decizia nr. 95/2012
Dosar nr. 7015/1/2011
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2012
Deliberând supra contestaţiei de faţă:
Prin sentinţa penală 101/ F din 21 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul H. C., menţinând rezoluţia nr. 35/P/2010 din 12 martie 2010, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.
Petentul a fost obligat la 400 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, la data de 07 iunie 2010, a fost înregistrată plângerea formulată de petentul H.C. împotriva rezoluţiei nr. 243/II/2/2010 din 20 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, prin care acesta solicită desfiinţarea rezoluţiei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei la procuror, în vederea începerii urmăririi penale, pe motiv că intimata N.M., în calitatea sa de judecător la Tribunalul Vâlcea, ar fi încălcat prevederile Codului de procedură civilă şi ar fi dat dovadă de gravă neglijenţă la pronunţarea sentinţei civile nr. 869 din 26 octombrie 2010, creându-i petentului un prejudiciu considerabil.
În susţinerea plângerii, petiţionarul a depus acte, în copii xerox, cum şi note de şedinţă.
A fost ataşat dosarul nr. 5945/1/2010, în care a fost dată rezoluţia atacată.
Examinând soluţia procurorului prin prisma criticilor formulate de petent, cum şi a actelor aflate la dosarul cauzei, curtea a constatat că plângerea îndreptată împotriva acesteia este neîntemeiată.
S-a reţinut că, la data de 22 ianuarie 2010, a fost înregistrată plângerea penală prin care persoana vătămată H.C. a solicitat punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a făptuitoarei N.M., judecător la Tribunalul Vâlcea, pe motiv că aceasta ar fi pronunţat hotărâri care „încalcă legea şi etica profesională”.
Dezvoltând aceste acuzaţii, persoana vătămată a susţinut că doamna judecător a formulat o opinie separată, pe care acesta a contestat-o prin notele de şedinţă depuse, iar această opinie a sa ar fi nelegală şi netemeinică şi i-ar fi vătămat petentului interesele legitime, legate de reintegrarea acestuia la locul de muncă.
După efectuarea actelor premergătoare, procurorul a dispus, prin rezoluţia nr. 35/P/2010 din 12 martie 2010, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul reclamat, în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen., pe motiv că aspectele sesizate de persoana vătămată vizează, în fapt, legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate de organele judiciare, aspect care excede sferei de competenţă a organului de urmărire penală, întrucât nu poate îmbrăca forma juridică a infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În temeiul art. 278 C. proc. pen., petentul s-a adresat cu plângere împotriva rezoluţiei sus-menţionate procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, iar acesta, prin rezoluţia nr. 243/II/2/2010 a respins ca neîntemeiată plângerea, arătând în motivare că procurorul de caz a avut în vedere toate aspectele reclamate de petiţionar, iar soluţia adoptată are la bază materialul probator administrat, concluzia că în cauză nu există indicii cu privire la comiterea infracţiunii, fiind cea corectă.
Instanţa de fond a considerat că, într-adevăr, soluţiile instanţelor judecătoreşti pot fi verificate, modificate sau reformate doar prin căile de atac prevăzute de lege, exercitate conform dispoziţiilor legale, nu şi pe calea unei plângeri penale împotriva celor care le-au adoptat.
Potrivit art. 124 paragr. 3 din Constituţia României, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Dacă s-ar admite că hotărârile date de aceştia ar putea fi controlate de către procuror, prin plângerile penale pe care persoanele nemulţumite de soluţiile date le formulează, principiul independenţei judecătorilor ar fi ştirbit.
A considerat instant de fond că, fiind un act de aplicare a legii, hotărârea judecătorească intrată în puterea lucrului judecat este prezumată legal că reprezintă adevărul cu privire la speţa dedusă judecăţii, modul în care instanţa a analizat probele şi a dispus admiterea ori respingerea acestora, precum şi modul în care a soluţionat excepţiile invocate de părţi sau din oficiu ţinând de aprecierea judecătorului, singurul care este îndreptăţit să adopte măsurile pe care le consideră necesare pentru o justă soluţionare a cauzei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs petiţionarul H.C.
Prin decizia 596 din 16 februarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul 793/46/2010, a fost respins, ca nefundat, recursul declarant de petiţionarul H.C. reţinându-se că nemulţumirea persoanei vătămate de hotărârea judecătorească pronunţată de intimate nu constituie un indiciu privind săvârşirea vreunei fapte penale de către magistratul învestit cu soluţionarea cauzei. Legalitatea şi temeinicia unei hotărâri pot fi invocate doar în căile de atac prevăzute de lege şi nu prin formularea unor plângeri penale împotriva magistraţilor întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti, iar pe de altă tarte, s-ar crea, în mod nepermis, o altă cale de desfiinţare a unei hotărâri judecătoreşti. Analiza probelor este atributul exclusive al instanţei, aceasta fiind îndrituită să adopte soluţia care se impune, hotărârea fiind supusă căilor de atac prevăzute de lege.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiţionar a fost obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Prin încheierea de şedinţă din 16 mai 2011 a fost respinsă, ca nefondată, cererea petiţionarului de îndreptare eroare materială strecurată în minuta deciziei 596 din 16 februarie 2011, constatându-se că, în temeiul art. 195 C. proc. pen., numai erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă, iar în speţă, aceste dispoziţii legale nu sunt incidente întrucât petentul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Prin cererea adresată, la data de 2 septembrie 2011, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, H.C. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei 596 din 16 februarie 2011, pronunţată în dosarul 793/46/2010, învederând în esenţă, că are mari probleme financiare deoarece nu au fost analizate probele pe care le-a propus şi nici motivele de fapt şi de drept pe care le-a invocat.
Examinând contestaţia în anulare se constată următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., contestaţia în anulare se admite în principiu când sunt întrunite cumulativ mai multe condiţii, respectiv este formulată în termenul prevăzut de lege, se sprijină pe unul din motivele reglementate de art. 386 C. proc. pen. şi se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
Analizând cererea din prisma cazurilor de contestaţie în anulare, expres şi limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen., Înalta Curte constată că motivele pe care se sprijină contestaţia în anulare formulate de contestatorul H.C. nu sunt dintre cele prevăzute de textul legal menţionat.
Potrivit art. 386 alin. (l) lit. a) – e) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare:
- când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii,
- când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instant despre această împiedicare,
- când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f) - il), cu privire la care existau probe în dosar,
- când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă,
- când, la judecarea recursului sau la judecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (l).
În cauză, prin contestaţia formulată, contestatorul H.C. solicită rejudecarea pricinii de către instanţa de recurs, urmărind a se realiza o nouă analiză a situaţiei de fapt, a actelor şi lucrărilor dosarului de cercetare penală.
Pe cale de consecinţă, constatând că nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulative pentru admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul H.C. împotriva deciziei penale nr. 596 din 16 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul contestator la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul H.C. împotriva deciziei penale nr. 596 din 16 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 94/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 98/2012. Penal → |
|---|
