ICCJ. Decizia nr. 992/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 992/2012
Dosar nr.2357/2/2012/al
Şedinţa publică din 2 aprilie 2012
Asuprea recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 22 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. 2357/2/2012 (912/2012), investită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., a dispus, menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului A.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că faptele reţinute în sarcina inculpatului constituie infracţiuni pedepsite de lege cu închisoare mai mare de 4 ani, că lăsarea în libertate a acestuia prezintă şi în prezent un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere că acesta este acuzat de fapte deosebit de grave, acţionând cu intenţie directă. Acest pericol rezidă nu numai din natura şi gravitatea infracţiunii, ci şi din modul de desfăşurare a activităţii infracţionale, urmările produse, temerea de a fi reluată de către inculpat şi sentimentul de insecuritate pe care comiterea unei fapte penale.
De asemenea a reţinut că, există suficiente indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (3) C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat, relevante fiind probele administrate la dosar.
Totodată raportat la dispoziţiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., dar şi la durata arestării preventive (care nu depăşeşte un termen rezonabil), Curtea de Apel a constat că luarea faţă de inculpat a unei alte măsuri preventive, neprivativă de libertate, nu este justificată şi nici oportună, nedepăşind limitele unui termen rezonabil. Persistenţa motivelor rezonabile de a presupune că persoana arestată a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii menţinerii în detenţie, dar nu este suficientă.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că subzistă temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, măsură luată şi menţinută cu respectarea disp. art. 143 C. proc. pen., şi respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen. De asemenea, reanalizând actele şi lucrările dosarului a constatat că temeiurile iniţiale nu s-au modificat şi nici nu au încetat.
Curtea de Apel a apreciat că în cauză menţinerea măsurii arestării preventive se justifică în scopul de a-l face pe inculpat să „conştientizeze asupra comportamentului lui antisocial", cât şi pentru buna desfăşurare a judecăţii şi pentru a-l împiedica să comită alte fapte penale. Împrejurarea că inculpatul s-a prevalat de disp. art. 3201 C. proc. pen. nu este de natură să contureze că s-au schimbat temeiurile pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive.
Cauza fiind complexă s-a apreciat că nu s-a depăşit termenul rezonabil chiar dacă inculpatul este arestat preventiv de peste 1 an de zile.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul A.M., solicitând, să se constate că, măsura arestării preventive a încetat de drept şi pe cale de consecinţă punerea sa în stare de libertate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Analizând actele şi lucrările dosarului, înalta Curte constată că măsura arestării preventive nu a încetat de drept, în cauză nu există îndeplinite niciuna din condiţiile prev. de art. 140 C. proc. pen.
De asemenea, temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpatului A.M. se menţin fiind îndeplinită una din condiţiile alternative prevăzute de art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
Sub aspectul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 681 C. proc. pen., Înalta Curte constată că probatoriul administrat pană în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunile pentru care a fost arestat şi ulterior trimis în judecată.
Referitor la dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., înalta Curte constată că şi acestea sunt întrunite, în sensul că infracţiunile de săvârşirea cărora este acuzat recurentul inculpat (sprijinire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 99 alin. (2) C. pen.; trafic de minori prev. de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) teza a II-a din Legea nr. 678/2001 (rap. la art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001) cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen; trafic de minori prev. de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) teza a II-a din Legea nr. 678/2001 (rap. la art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001) cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen.; deţinere, fără drept, pentru consum propriu, de droguri de risc, prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen., trafic de droguri de risc prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen.; îndemnul la consum ilicit de droguri, prin orice mijloace, prev. de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen.; îndemnul la consum ilicit de droguri, prin orice mijloace, prev. de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen.; nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prev. de art. 279 alin. (1) C. pen. cu aplic, art. 99 alin. (2) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană ce nu posedă permis de conducere (datorită minoratului), prev. de art. 86 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, cu aplic, art. 99 alin. (2) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pornografie infantilă prin sisteme informatice, prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen., totul cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.) sunt sancţionate cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea acestuia în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
în acest context, se impune sublinierea că în jurisprudenţa C.E.D.O. în special cu referire la unele cauze împotriva Franţei (Letellier v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate pentru infracţiuni de o asemenea gravitate, existând riscul săvârşirii unor noi astfel de fapte.
Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil faţă de particularităţile cauzei şi de diligentele sporite cu care au acţionat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în faţa instanţei de apel.
C.E.D.O. stipulează în art. 5 paragraful 1 lit. c) necesitatea existenţei unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracţiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate şi caracterul său nearbitrar.
În Hotărârea Murray v. Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilităţii sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiţia ca ea să fie bazată pe fapte sau informaţii care ar stabili o latură obiectivă între suspect şi infracţiunea presupusă. în consecinţă, nicio privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiţie, o simplă asociere de idei sau de prejudecăţi ( etnice, religioase sau de altă natură) indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracţiuni.
Prin hotărârea CALEJJA v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.
În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
La acest moment procesual, înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menţionat prin sentinţa penală nr. 30/F din 25 ianuarie 2012, de condamnare impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventive reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica.
Pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de instanţă în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanţiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislaţiei în vigoare.
În consecinţă în baza disp art. 3002 C. proc. pen. rap la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. înalta Curte va constata legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului şi va menţine starea de arest preventiv a acestuia.
Pe cale de consecinţă constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale şi că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul A.M.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva încheierii din 22 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. 2357/2/2012 (912/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 998/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 991/2012. Penal → |
|---|
