ICCJ. Încheierea nr. 309/2012. Penal. Revocarea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 309/2012
Dosar nr. 609/59/2011*
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra recursului penal de faţă;
Prin Rechizitoriul nr.269/P/2010 Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Constanţa au fost trimişi în judecată inculpaţii : T.A., B.C.F., B.C.G., V.G., B.O.M., C.S.H., C.C., D.V., D.F., D.F.S., P.F.D., P.S., T.I., S.M.A., V.D.A., D.M.L., H.G.B., I.V.S., M.S., S.N., T.C.T., D.I.M., C.L., A.S.D., M.A., T.P., A.D., J.O., B.I., U.C.A., G.M.D., T.V., I.M., C.I.A., B.P.D., S.I., B.T., M.V.T., C.I., A.I., A.F.C., B.V.S., C.V., D.S., D.M.M., F.R.C., G.S.M., I.V.L., M.R., M.V.L., P.C.I., T.F., M.R.D., M.C., P.I.C., C.A., M.A., V.A.I., M.L., K.A., M.E., B.G.C., M.M., N.D.L., C.A., A.P., P.S., P.I., A.D., trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de aderare la un grup infracţional organizat şi luare de mită în formă continuată precum şi pentru complicitate la infracţiunea de contrabandă calificată, în formă continuată sau contrabandă, după caz, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, art. 254 alin. (2) C. pen., rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 270 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 86/2006 şi art. 274 din aceeaşi lege, precum şi la art. 17 lit. f) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) sau după caz art. 270 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 86/2006 şi art. 274 din aceeaşi lege, precum şi art. 17 lit. f) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţi de Apel Timişoara sub nr. 609/59/2011.
La termenul din 18 octombrie 2011 s-a pus în discuţie competenţa de soluţionare a cauzei.
Prin sentinţa penală nr. 295/PI din 18 octombrie 2011 în baza art. 42 C. proc. pen. a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, competent după materie, calitatea persoanei şi teritorial, cu trimiterea dosarului acestei instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că prin Rechizitoriu a fost stabilită competenţa în raport de calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare deţinută de către inculpatul M.V.L., în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 104 din 27 iunie 2001, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră este unitatea centrală a Poliţiei de Frontieră Române, cu personalitate juridică şi competenţă teritorială pentru întreaga zonă de responsabilitate a poliţiei de frontieră, …
Potrivit art. 7 din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, Inspectoratul General al Poliţiei Române este unitatea centrală a poliţiei, cu personalitate juridică şi competenţă teritorială generală… .
Din dispoziţiile de mai sus, rezultă că în cadrul Ministrului Administraţiei si Internelor, funcţionează doua instituţii, entităţi distincte, Poliţia Română şi Poliţia de Frontieră, "structuri specializate" , astfel cum sunt ele denumite de către O.U.G nr. 30 din 25 aprilie2007, care priveşte organizarea si funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, a căror activitate este reglementată de acte normative diferite, care au şi un caracter specific, astfel Legea 218/2002 care stabileşte perimetrul de incidenţă al activităţilor derulate de către Poliţia Română şi respectiv O.U.G. 104/2001 cu completările şi modificările ulterioare, care reglementează activitatea Poliţiei de Frontieră.
Legea 364 din 2004, care reglementează organizarea şi funcţionarea politiei judiciare, prevede faptul că „.... lucrătorilor politiei judiciare li se aplică prevederile statutului poliţistului şi ale actelor normative ce reglementează structura din care aceştia fac parte". In sensul celor de mai sus, dispoziţiile art. 4. stipulează:
"... Organele de cercetare ale politiei judiciare sunt organizate şi funcţionează în structura aparatului central al Ministerului Administraţiei şi Internelor, în structura Inspectoratului General al Politiei Române, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră Române şi a unităţilor teritoriale ale acestora ".
Ordinele şi dispoziţiile trebuie emise în aplicarea actelor normative care au putere de lege.
Calitatea de ofiţer de poliţie judiciară se dobândeşte în condiţiile cerute de Legea nr. 364/2004 şi art. 201 alin. (3) C. proc. pen., norme de drept care erau în vigoare la data când se susţine în actul de acuzare că s-ar fi săvârşit infracţiunile de către inculpatul M.V.L.
Din adresa nr. 1160053 din 22 aprilie2011 a Inspectoratului Judeţean al Politiei de Frontiera Timiş aflata la fila 87-88 din Vol. II din dosarul de urmărire penală rezulta ca M.V.L. a fost mutat la acest inspectorat de la IPJ Timiş - Politia Oraşului Sânnicolau Mare. La data mutării, M.V.L. făcea parte din structurile Politiei Judiciare, menţionându-se că această calitate si-a păstrat-o şi în cadrul IJPF Timiş. Se menţionează însă că, nu exista niciun document care să ateste desemnarea sa ca organ de cercetare al Politiei Judiciare, nici măcar în cadrul poliţiei naţionale şi cu atât mai puţin în cadrul poliţiei de frontieră. Din aplicaţia e- Resurse rezulta însă că desemnarea acestuia a fost făcuta in baza Ordinului / Dispoziţiei nr. 4140 din 11 aprilie2005 luând în considerare avizul Procurorului General nr. 1030/C/2005, ordin care nu există şi nu l-a văzut nimeni niciodată, cu atât mai puţin instanţa de judecată, pentru a-şi putea stabili în mod legal competenţa.
Dacă în cazul altor doi ofiţeri de poliţie, la care se face referire prin aceeaşi adresă, ordinul şi dispoziţia de numire a lor ca poliţişti judiciari există, doar că sunt secrete şi nu pot fi cunoscute de organele judiciare, în cazul ofiţerului de poliţie M.V.L., ordinul care pare a fi totodată şi dispoziţie nu are o existenţă materială pentru a putea fi verificat şi doar una virtuală, cibernetică, în sensul că este amintit în aplicaţia electronică e-Resurse.
La data de 01 februarie 2009 când a avut loc mutarea lui M.V.L. la IJPF Timiş erau in vigoare prevederile art. 201 alin. (3) introduse in Codul de Procedura penală prin Ordonanţa de Urgenta nr. 60 din 06 septembrie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului de Procedură Penală precum şi pentru modificarea altor legi.
Art. 201 alin. (3) C. proc. pen. face trimitere în textul final la aplicarea legii speciale în cazul în care aceasta prevede o procedură diferită de desemnare şi funcţionare a organelor de Poliţie Judiciară, dispunând că, se aplică in acest caz dispoziţiile legii speciale.
In speţă, legea Specială este Ordonanţa de Urgenta nr. 104 din 27 iunie 2001, privind Organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, modificată prin Legea nr. 81 din 26 februarie 2002 în vigoare din 04.03.2002 care în art. 23 dispunea că:
" Art. 23 - (1) Prin dispoziţie a inspectorului general al poliţiei de frontieră sunt desemnaţi poliţiştii de frontieră care efectuează cercetarea penală, potrivit legii.
(2) în îndeplinirea activităţilor de cercetare penală poliţistul de frontieră are competenţa teritorială corespunzătoare unităţii poliţiei de frontieră din care face parte.
(3) în caz de continuare a unei măsuri sau activităţi specifice poliţistul de frontieră poate acţiona şi în zona de competenţă teritorială a altor unităţi ale poliţiei de frontieră, comunicând despre aceasta unităţii competente.
(4) în caz de detaşare sau de misiune ordonată în zona de competenţă a unei alte structuri a Poliţiei de Frontieră Române, poliţistul de frontieră are competenţa teritorială stabilită pentru acea unitate.
(5) în îndeplinirea atribuţiilor generale poliţistul din Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră are competenţă teritorială generală."
In concluzie, urmare a mutării lui M.V.L. la IJPF Timiş în data de 01 septembrie 2009 nu a fost emisă nicio dispoziţie prin care să fie desemnat lucrător de politie judiciară. Aceasta dispoziţie în situaţia în care ar fi existat, trebuia comunicata lui M.V.L. şi ar fi trebuit să se regăsească şi în dosarul personal existent la IJPF Timiş, tocmai pentru a se putea stabili de către instanţă calitatea inculpatului care determină competenţa materială.
Astfel, rezultă evident că acest ofiţer de politie şi-a încetata activitatea în cadrul structurii din care făcea parte, respectiv Politia Romana şi în mod implicit şi-a pierdut calitatea de ofiţer de politie judiciară pe care acesta o deţinea în cadrul acestei structuri, dacă a deţinut-o vreodată, devreme ce nu există nici un ordin în acest sens cum s-a menţionat mai sus, odată cu mutarea sa in cadrul noi structuri, Poliţia de Frontiera.
Din cuprinsul adresei cu nr. 1160053, rezultă şi că numirea subinspectorului în prezent inspectorului de politie M.V.L. ca organ de cercetare penală a politiei judiciare în cursul anului 2005, ar fi fost făcută şi în baza dispoziţiilor Ordinului Ministrului Administraţiei si Internelor nr. 484 din 2005, care reglementa, „aprobarea Normelor de competenta privind numirea, promovarea şi eliberarea poliţiştilor în /din funcţiile structurilor de Politie judiciară".
În sensul celor de mai sus art. 2 dispunea:
„ Pentru numirea pe funcţiile structurilor de Poliţie Judiciară a tuturor poliţiştilor din Poliţia Română sau Poliţia de Frontieră Română, după caz, inspectorul general al Politiei Romane respectiv inspectorul general al Politiei de Frontiera Române, emit, fiecare o dispoziţie de personal care intra în vigoare numai după obţinerea avizului favorabil al Procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie si Justiţie. „
La data mutării sale, 01 februarie 2009, erau incidente dispoziţiile art. 201 C. proc. pen., completat prin O.U.G. nr. 60 din 06 septembrie 2006, care în cuprinsul alin. (3) dispunea după cum urmează:
"... Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Când legea specială prevede o procedură diferită de desemnare şi funcţionare a organelor de politie judiciară, se aplică dispoziţiile legii speciale."
Art. 23 din O.U.G. nr. 104 din 27 iunie 2001, privind Organizarea şi Funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române modificată, impunea existenta unei dispoziţii exprese a Inspectorului General al Politiei de Frontieră care să-l desemneze, pe acesta, ca poliţist de frontieră în măsură să poată să efectueze cercetarea penală, potrivit legii,
" Art. 23 - (1) Prin dispoziţie a inspectorului general al poliţiei de frontieră sunt desemnaţi poliţiştii de frontieră care efectuează cercetarea penală, potrivit legii.
(2) îndeplinirea activităţilor de cercetare penală poliţistul de frontieră are competenţa teritorială corespunzătoare unităţii poliţiei de frontieră din care face parte.
În concluzie, ulterior datei 01 septembrie 2009, în care a fost dispusă mutarea lui M.V.L. la I.J.P.F. Timiş - Punctul de Trecere Frontiera Moraviţa, nu a fost emisă nici o dispoziţie de personal, prin care acesta să fie desemnat în mod expres ca lucrător de poliţie judiciară în cadrul acestei structuri specializate, astfel cum ar fi fost necesar pentru ca acesta să dobândească mai sus amintita calitate.
Poliţistul de frontiera M.V.L. nu avea calitatea de ofiţer de politie judiciară, şi pentru faptul că odată cu mutarea acestuia în cadrul structurilor Inspectoratului de Politie de Frontiera Timiş - punctul de Trecere Frontiera Moravita, aceasta şi-a pierdut, a „încetat" automat aceasta calitate de ofiţer de politie judiciară, ca urmare a faptului că în cadrul acestui punct de trecere, nu desfăşura potrivit fisei postului activităţi care să se circumscrie în cadrul perimetrului activităţilor de cercetare penală.
Persoanele care au această calitate, îşi desfăşoară activitatea de constatare a faptelor şi strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale sub îndrumarea şefilor ierarhici superiori cu aceeaşi calitate şi îşi îndeplinesc atribuţiile sub autoritatea şi controlul prim procurorilor de la parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale, curţi, corespunzător arondării acestora.
Faţă de aceste dispoziţii legale şi fişa postului inculpatului M.V.L., este evident că acesta nu a avut în cadrul poliţiei de frontieră calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, la momentul când se pretinde că a săvârşit faptele de care a fost acuzat.
Conform cu dispoziţiile legale mai sus menţionate, calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, se stabileşte în raport cu structura din care face parte persoana în cauză, poliţie sau poliţie de frontieră, centrală sau teritorială. Ordinul emis în acest sens produce efecte atâta timp cât persoana în cauză face parte din structura pentru care a fost nominalizat şi cu gradul pe care îl avea la momentul nominalizării.
Inculpatul M.V.L. nu putea să aibă în acelaşi timp şi calitatea de subinspector de poliţie judiciară la Poliţia Sânnicolau Mare şi inspector de poliţie judiciară de frontieră la Poliţia de Frontieră Moraviţa, întrucât dispoziţiile legale în materie interzic aceste posibilităţi.
Cele invocate de procuror în sensul că potrivit art. 76 din Legea 360/2002 privind statutul poliţistului, prevederile acestei legi se aplică în mod corespunzător şi personalului poliţiei de Frontieră Române şi că O.U.G. nr. 104 din 27 iulie 2001 este doar o reglementare ce vizează organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră, iar aceasta nu conţine norme privind competenţa de cercetare a organelor de poliţie, singura lege care reglementează competenţa de cercetare a poliţiştilor care au şi calitatea de organe ale poliţiei judiciare este Legea 218 din 23 aprilie2002, nu sunt în măsură de a demonstra calitatea inculpatului de poliţist judiciar de frontieră din următoarele considerente:
Mai întâi este de menţionat că statutul poliţistului se aplică în mod corespunzător şi personalului poliţiei de frontieră Române, într-adevăr, însă aceste dispoziţii legale au în vedere doar statutul şi nu atribuţiile poliţiştilor din structuri diferite şi cu atât mai puţin, calitatea de poliţist judiciar, aşa cum spre exemplu în statutul magistratului se încadrează şi procurorul şi judecătorul, dar atribuţiile lor diferite nu rezultă din statut, care cuprinde o serie de drepturi şi obligaţii referitoare la persoana profesionistului.
Este falsă afirmaţia că O.U.G. nr. 104 din 27 iulie 2001 este doar o reglementare ce vizează organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră, iar aceasta nu conţine norme privind competenţa de cercetare a organelor de poliţie, singura lege care reglementează competenţa de cercetare a poliţiştilor care au şi calitatea de organe ale poliţiei judiciare este Legea 218 din 23 aprilie2002, întrucât secţiunea a 2-a din O.U.G. nr. 104 din 27 iulie 2001 se intitulează tocmai Dispoziţii speciale privind efectuarea cercetării penale de către poliţiştii de frontieră şi în art. 23 are în vedere calitatea de organe de cercetare penală a poliţiştilor de frontieră.
Referitor la faptul că în cazul mutării unui ofiţer de poliţie dintr-o structură în alta, acesta nu îşi pierde calitatea de organ al poliţiei judiciare, sunt de luat în considerare nu doar explicaţiile de mai sus ci şi dispoziţiilor art. 201 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 208 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., care prevăd că au calitatea de organe de cercetare penală speciale printre alţii, ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră, aceste dispoziţii legale ar fi fost inutile dacă calitatea de ofiţer de poliţie judiciară de la poliţia naţională cu competenţă generală ar fi putut fi menţinută şi la poliţia de frontieră cu competenţă specială în cercetare penală.
La Tribunalul Timiş cauza a fost înregistrată sub nr. 609/59/2011.
Prin sentinţa penală nr. 497/P.I. din 6 decembrie 2011, în temeiul art. 39 alin. (1) C. proc. pen., art. 28 lit. d) C. proc. pen. şi art. 27 lit. b) din Legea nr. 218/2002 a admis excepţia necompetenţei materiale şi după calitatea persoanei a Tribunalului Timiş.
În temeiul art. 42 C. proc. pen. a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara.
În temeiul art. 43 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. s-a constatat că există un conflict negativ de competenţă şi a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calitate de instanţă superioară comună pentru a hotărî asupra conflictului de competenţă ivit.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a arătat că a avut în vedere trei motive:
1. Faptul că nu există sau nu a fost depus la dosarul cauzei ordinul nominal prin care inculpatul M.V.L. a fost desemnat ca organ de cercetare în cadrul poliţiei judiciare de către ministrul administraţiei şi internelor cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la acest argument, tribunalul constată că lipsa de la dosar a acestui ordin nominal nu echivalează cu inexistenţa acestuia.
La dosarul cauzei există un număr de trei înscrisuri care emană de la persoane abilitate să administreze datele de personal (confidenţiale) ale poliţiştilor şi care sunt evidenţiate în sistem informatizat intern, acte care au natura unor acte oficiale, care nu au fost defăimate ca false şi care confirmă faptul că inculpatul M.V. figurează în evidenţele poliţiei ca fiind organ de cercetare al poliţiei judiciare, fiind numit prin ordinul cu nr. 4140/ 11 04 2005 şi în baza avizului procurorului general cu nr. 1030/C/2005 (adresa fila 87 , vol. 2 d.u.p.).
Mai mult, aceste ordine/dispoziţii nominale de numire sau eliberare din structurile poliţiei judiciare, astfel cum relatează reprezentanţii Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, au caracter de secret de serviciu, iar pentru depunerea lor se impune parcurgerea unei proceduri de declasificare. Curtea de Apel, deşi acceptă acest argument raportat la alte două persoane indicate in adresa de la fila 87, consideră, în mod greşit, că nu este aplicabilă şi inculpatului M., persoană care a intrat in structurile Poliţiei de Frontieră prin transfer, ulterior desemnării sale ca organ de cercetare al poliţiei judiciare şi raportat la care emitentul adresei de la fila 87, respectiv I.G.P.F. nu poate deţine documentele care au caracter de secret de serviciu, bazându-se, de asemenea, pe evidenţa informatizată.
Mai mult, aşa cum se poate observa din adresa de la fila 95 , vol. 2, dup, şi din conţinutul avizul cu nr. 405/C/A/2011, emis de Procurorul General L.C.K., la data de 07 martie 2011, după începerea urmării penale în acest dosar, a fost acordat avizul conform pentru eliberarea inculpatului M.V. din cadrul structurii poliţiei judiciare.
Emiterea avizului pentru eliberarea din această structură, doar în luna martie 2011, operată în evidenţele Ministerului Administraţiei şi Internelor, Direcţia Management Resurse Umane la data de 09 martie 2011, confirmă de asemenea faptul că inculpatul, la momentul iniţierii cercetărilor în prezentul dosar, încă mai deţinea această calitate, în opinia tribunalului nefiind posibilă revocarea sau eliberarea dintr-o altfel de funcţie, dacă acesta nu ar fi deţinut-o efectiv.
Mai mult, potrivit art. 6 din Legea 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, modalitatea prin care se produce eliberarea din funcţiile structurii poliţie judiciare se face tot prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor cu avizul procurorului general, legea specială neprevăzând posibilitatea încetării de drept a acesteia, în condiţiile în care raportat la această calitate cadrele de poliţie sunt şi remunerate. Un astfel de ordin, nu a fost emis cu privire la inculpat, decât la data de 07 martie 2011.
2. Un alt argument al instanţei superioare este faptul că, odată cu transferul la IJPF Timiş, respectiv 01 februarie 2009 acesta a pierdut calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare şi că s-ar fi impus emiterea altor ordine sau dispoziţii din partea Inspectorului General al Poliţiei de Frontieră care să-l desemneze ca organ de cercetare penală, invocând in acest sens dispoziţiile art. 23 din Legea 81/2002 cu privire la modalitatea de desemnare a poliţiştilor de frontieră care efectuează cercetarea penală.
Potrivit art. 201 C. proc. pen., din cadrul organelor de urmărire penală fac parte procurorii şi organele de cercetare penală. La rândul lor, organele de cercetare cuprind două categorii şi anume organe de cercetare ale poliţiei judiciare, care au o competenţă generală întrucât pot efectua cercetarea oricărei infracţiuni care nu este dată în competenţa obligatorie a procurorului sau a altor organe de cercetare şi organe de cercetare speciale.
Art. 208 C. proc. pen. reglementează categoriile de organe de cercetare speciale enumerând, la litera d, ca făcând parte din această categorie, ofiţerii poliţiei de frontieră desemnaţi pentru cercetarea infracţiunilor de frontieră.
Potrivit art. 1, lit. l) din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, prin infracţiunea de frontieră se înţelege fapta prevăzută de lege ca infracţiune, săvârşită în scopul trecerii ilegale peste frontiera de stat a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor şi altor bunuri.
Art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 104/2001, aprobată prin Legea nr. 81/2002 (………) organele de cercetare ale poliţiei de frontieră efectuează cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare. In alin. (3) al aceluiaşi articol se prevede, prin excepţie, extinderea competenţei şi în alte zone decât cele de frontieră, în cazul infracţiunilor din domeniul criminalităţii transfrontaliere şi efectuarea cercetărilor în colaborarea cu organele specializate ele poliţei de pe teritoriul tării.
In urma analizei acestor prevederi legale coroborat intre ele, dar şi coroborat cu dispoziţiile art. 208 C. proc. pen. se desprinde concluzia că organele de cercetare penală care îşi desfăşoară activitatea în structura Inspectoratului General al Poliţie de Frontieră Română sunt organe de cercetarea penală speciale, desemnate pentru cercetarea infracţiunilor de frontieră şi organe de cercetarea penală ale poliţiei judiciare care pot desfăşura activitatea de cercetare penală pentru orice altă infracţiune săvârşită în zona de frontieră.
Contrar celor susţinute de curtea de apel, tribunalul a fost de părere că inculpatul M.V., în perioada cuprinsă de la data de 01 februarie 2009 şi până la momentul începerii urmăririi penale, mai exact 07 martie 2011, şi-a menţinut calitatea de organ de cercetare al poliţie judiciare aşa cum a fost desemnat prin ordin în 2005 şi a avut competenţa de a instrumenta orice alte infracţiuni decât cele de frontieră. De asemenea, contrar susţinerilor curţii de apel, tribunalul este de părere că, numirea, în baza legii speciale, în structurile I.G.P.F. a unor organe de cercetare speciale nu înlătură ipoteza existentei unor organe de cercetare ale poliţiei judiciare cu atribuţii generale, fiind evident că în zonele de frontieră se pot săvârşi şi alte infracţiuni decât cele în legătură cu frontiera şi reieşind din textele enumerate mai sus, competenţa specială, limitată a acestor organe de cercetare ale poliţiei de frontieră.
3. Un alt argument a fost acela că inculpatul nu a exercitat efectiv această funcţie întrucât din fişa postului existentă la dosar reiese că ar fi avut competenţe cu privire la pregătirea personalului din subordine şi răspundea de câinii de serviciu.
Instanţa a apreciat nerelevante elementele din fişa postului, act emis de IGPF Timiş, cu privire la atribuţiile de politie judiciară. Din interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4) şi art. 8 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 364/2004 reiese că organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare au o dublă subordonare, una administrativă, pe cale ierarhică, faţă de organul superior şi alta funcţională, pe linie de cercetare penală, faţă de procuror.
Pe de altă parte, competenţa şi atribuţiile în ce priveşte activitatea de cercetarea penală sunt reglementate de art. 207 şi urm. C. proc. pen. şi nu se confundă cu atribuţiile administrative legate de relaţiile sale de serviciu în cadrul I.G.P.F. Timiş şi care sunt indicate in fişa postului. Mai mult, tribunalul consideră că şi atribuţiile sale legate de pregătirea câinilor şi de pregătirea personalului din subordine, confirmă faptul că inculpatul era degrevat de activităţile de bază, degrevare care se justifică tocmai în considerarea calităţii sale de organ de cercetarea al poliţiei judiciare. Pe de altă parte, instruirea câinilor, presupune, în opinia tribunalului, chiar un atribut legat de activităţi specifice cercetării penale.
Tribunalul a considerat că în mod greşit curtea de apel a interpretat faptul că prin Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1.504 din 17 noiembrie 2006, care stipula că pot fi numiţi ca ofiţeri de poliţie judiciară, doar acei poliţişti care desfăşoară, concret, expres, direct şi permanent activităţi cu un caracter operativ de cercetare penală, precum şi necesitatea existentei unei specializării a acestora în efectuarea actelor de constatare a infracţiunilor ca elemente care să conducă la concluzia că încetarea acestei calităţi a intervenit odată cu transferul.
În opinia tribunalului, textele la care se face referire, fac trimitere la criteriile pe baza cărora ministrul selectează personalul în vederea numirii în aceste funcţii, nu sunt condiţii de validitate a numirii sau încetării acestor funcţii. Cu alte cuvinte, chiar în ipoteza în care persoana este numită într-o altă funcţie care nu implică activitatea de cercetarea penală, încetarea acestei funcţii nu intervine din oficiu ci tot prin ordinul ministrului cu avizul procurorului general.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 28 lit. d) C. proc. pen. coroborat cu art. 27 lit. b) din Legea nr. 218/2002 potrivit cărora infracţiunile săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare se judecă în primă instanţă de curtea de apel în cazul poliţiştilor prevăzuţi de art. 14 alin. (2), pct. I, lit. a) – d) din Legea 360/2001, cum este cazul inculpatului, motiv pentru care se impune declinarea competenţei in favoarea Curţii de Apel Timişoara.
Înalta Curte, analizând conflictul negativ de competenţă cu care a fost investită, constată următoarele:
Prin Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 4140 din 11 aprilie 2005 şi în baza avizului procurorului general cu nr. 1030/C/2005 inculpatul M.V.L. a fost desemnat ca organ de cercetare al Poliţiei Judiciare. Pentru ca acest act să producă efecte nu are relevanţă dacă ordinul nu are o formă materială şi există doar în format electronic, din moment ce legea nu prevede vreo condiţie privind forma acestuia.
Această calitate, de organ al Poliţiei Judiciare a încetat odată cu transferul la I.J.P.F. Timiş, la 1 februarie 2009 din moment ce nu a fost emis nici un document în acest sens (respectiv ordin al ministrului cu avizul procurorului general).
Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1504 din 17 noiembrie 2006 care stipula că pot fi numiţi ca ofiţeri de poliţie judiciară doar acei poliţişti care desfăşoară concret, expres, direct şi permanent activităţi cu un caracter operativ de cercetare penală, instituia criterii pentru numirea în funcţie din structurile poliţiei judiciare nu şi pentru confirmarea în asemenea funcţii a celor ce o deţineau deja.
Faptul că art. 3 alin. (5) din acest ordin prevedea că „această calitate de organ de cercetare al poliţiei judiciare încetează la numirea în funcţii care nu presupun efectuarea de activităţi de cercetare penală” nu poate fi echivalentă cu o încetare de drept a calităţii de organ de cercetare penală, ceea ce ar da naştere la o incertitudine cu privire la existenţa unei astfel de calităţi, în funcţie de interpretările ce s-ar da activităţii desfăşurate în concret de respectivul lucrător de poliţie. În acest articol, Ordinul nr. 1504 din 17 noiembrie 2006 face referire tot la un criteriu în funcţie de care o asemenea calitate poate înceta.
Principiul simetriei actelor juridice impune ca dacă există o numire expresă în această calitate, (prin intermediul unui ordin) încetarea unei asemenea activităţi să fie constatată printr-un act similar.
Era sarcina ministerului să constate încetarea în concret a activităţilor cu un caracter operativ de cercetare penală şi emiterea unui act administrativ de încetare a calităţii de organ de cercetare al poliţiei judiciare.
Câtă vreme nu a fost emis un asemenea act, inculpatul M.V.L. a păstrat calitatea de lucrător în cadrul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare până la emiterea avizului nr. 405/C /A/2011 a Procurorului General prin care a fost eliberat, la 7 martie 2011, din cadrul structurii poliţiei judiciare.
De aceea, Înalta Curte constată că în conformitate cu dispoziţiile art. 39 alin. (1) C. proc. pen., art. 28 lit. d) C. proc. pen. şi art. 27 lit. b) din Legea nr. 218/2002 competenţa de soluţionare aparţine Curţii de Apel Timişoara, motiv pentru care va trimite dosarul la această instanţă în vederea soluţionării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, privind pe inculpaţii A.D., B.C.G., B.C.F., C.L., D.F., D.V., H.G.B., T.F., I.V.S., B.G.C., T.C.T., T.I., M.M., A.D., B.D., N.D.L., B.P.D., V.A.I., B.I., C.I.A., A.S.D., C.I., B.O.M., G.M.D., C.C., I.M., C.S.H., M.V.T., S.I., D.I.M., T.P., D.M.L., T.V., D.F.S., U.C.A., A.I., M.S., A.F.C., M.A., B.V.S., C.V., D.S., D.M.M., P.F.D., P.S., F.R.C., S.N., S.M.A., G.S.M., I.V.L., V.D.A., M.R., V.G., P.,C.A., J.O., M.V.L., A.P., C.A., C.A., K.A., M.A., M.E., M.L., M.R.D., M.C., P.S., P.I.C., P.I. şi T.A., în favoarea Curţii de Apel Timişoara, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii B.C.G., D.F., M.M., B.T., V.A.I., C.I.A., A.S.D., C.I., G.M.D., S.I., C.V., P.F.D., F.R.C., S.M.A., I.V.L., V.D.A., P.C.I., M.V.L., A.P., C.A. şi M.A., în sumă de câte 25 lei, până la prezentarea apărătorilor aleşi se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru ceilalţi inculpaţi, în sumă de câte 100 lei, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 666/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Sentinţa nr. 733/2012. Penal → |
|---|
