ICCJ. Decizia nr. 784/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 784/2012
Dosar nr. 2029/1/2012
Şedinţa publică din 16 martie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 5 martie 2012 Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 1393/44/2011, au fost respinse ca nefondate cererile formulate de inculpaţii T.V.M., domiciliat în Galaţi, cunoscut cu antecedente penale, deţinut în Penitenciarul Galaţi şi F.A., domiciliat în Galaţi, cunoscut cu antecedente penale, deţinut în Penitenciarul Galaţi, privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
În baza art. 3002 şi art. 160b C. proc. pen. s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor T.V.M. şi F.A. şi s-a menţinut această măsură preventivă.
Pentru a se hotărî astfel s-a reţinut că inculpaţii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi prin sentinţa penală nr. 677 din 14 decembrie 2010 a Tribunalului Galaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu aplicarea art. 37 lit. a) şi b) din C. pen., art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu aplicarea art. 37 lit. a) şi b) din C. pen. în ceea ce-l priveşte pe inculpatul T.V.M. şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. în ceea ce-l priveşte pe inculpatul F.A., sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pentru fapta comisă de inculpaţi legea prevede pedeapsa mai mare de 4 ani închisoare.
În ceea ce priveşte a doua condiţie a aceluiaşi text de lege care face referire la pericolul concret pe care l-ar prezenta inculpaţii dacă ar fi cercetaţi în stare de libertate, analizând criteriile pe baza cărora se apreciază acest pericol respectiv: natura faptei comise, modalităţile şi împrejurările de săvârşire, persoana inculpaţilor şi nu în ultimul rând urmarea produsă constatăm că prin infracţiunile reţinute în sarcina ambilor inculpaţi, deosebit de grave, respectiv de trafic de droguri de mare risc şi trafic de droguri de risc, s-a adus atingere relaţiilor ce vizează sănătatea publică, inculpaţii au comis faptele în formă continuată, pe o perioadă lungă de timp, aceştia nu sunt la primul impact cu legea penală, apelantul inculpat F.A. comiţând faptele în stare de recidivă postcondamnatorie iar T.V.M. în stare de recidivă postcondamnatorie şi postexecutorie, aşa încât şi această ultimă teză a textului de lege menţionat este îndeplinită.
Nu pot fi primite apărările apelanţilor în sensul că a fost depăşit termenul rezonabil, raportat la stadiul procesual în care ne aflăm şi la dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dar şi la împrejurarea că s-a recunoscut instanţelor naţionale dreptul de a menţine inculpatul în stare de arest atunci când fapta comisă sau persoana acestuia prezintă un pericol pentru ordinea publică. Totodată, Curtea Europeană în cauza Allenet de Ribemont contra Franţei a statuat că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor şi importanţa pentru cel interesat a obiectului procedurii.
Totodată Curtea constată că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 139 alin. (1) C. proc. pen. întrucât temeiurile care au stat la baza arestării preventive a celor inculpaţi nu s-au modificat şi nici nu au intervenit modificări favorabile care să impună înlocuirea măsurii arestării preventive.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul T.V.M. a declarat, în termen legal, recurs, solicitînd admiterea recursului, arătând că termenul rezonabil a fost depăşit, iar la acest moment instanţa de control judiciar poate constata că pericolul pentru ordinea publică, s-a estompat fiind justificată punerea inculpatului în stare de libertate.
Examinând încheierea atacată atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. - impun în continuare privare de libertate a acestuia.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instaţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În raport cu stipulaţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 23 din Constituţia Români, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.
Pericolul pentru ordinea publică îşi găseşte expresia şi în starea de nelinişte, în sentimentul de insecuritate în rândul societăţii, generat de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni grave sunt cercetate şi judecate în stare de libertate.
Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că el rezultă din modul în care se presupune că a fost săvârşită fapta, pentru care a şi fost condamnat de instanţa de fond.
În plus, simpla trecere a unei anume perioade de timp nu este de natură să diminueze rezonanţa asupra gradului de pericol public a faptelor deduse judecăţii, faptele imputate inculpatului fiind generatoare de puternice emoţii şi de o puternică stare de insecuritate în rândul societăţii. Pe de altă parte, indiciile de repetabilitate a unor acte din sfera ilicitului penal permit concluzia că inculpatul, dacă ar fi lăsat în libertate, ar reveni în mediul din care a fost scos prin luarea măsurii preventive, reactivând astfel riscul de reiterare a acţiunilor ilicite eliminat prin privarea sa de libertate.
Aşa fiind, Curtea constată că protejarea ordinii publice şi asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal fac necasară menţinerea arestării preventive a inculpatului T.V.M.
Recursul declarat învederându-se, aşadar, nefondat, urmează ca, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.V.M. împotriva încheierii din 5 martie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 1393/44/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în seanţă publică, azi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 30/2012. Penal. Propunere de arestare... | ICCJ. Decizia nr. 783/2012. Penal → |
|---|
