ICCJ. Decizia nr. 1295/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1295/2013
Dosar nr. 272/57/2013
Şedinţa publică din 12 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sesizarea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, sub nr. 272/57/2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a solicitat luarea măsurii arestării preventive pe o perioadă de 5 zile faţă de persoana solicitată L.T., în vederea prezentării mandatului european de arestare emis de către autorităţile judiciare germane, persoana solicitată fiind suspectată de comiterea unei infracţiuni de înşelăciune, faptă prevăzută de Codul penal german şi pedepsită cu închisoarea de până la 5 ani.
Parchetul a anexat dosarului semnalarea transmisă prin Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională – Biroul Sirene Bucureşti, cu adresa nr. 353336/TA din 29 martie 2013, împreună cu formularele A şi M, prin care se solicită declanşarea procedurilor prev. de art. 100 şi următoarele din Legea nr. 302/2004 şi a arestării persoanei solicitate L.T., în vederea transmiterii de către autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare.
Prin încheierea de şedinţă din data de 01 aprilie 2013, s-a dispus, în temeiul art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, arestarea persoanei solicitate L.T. pentru o durată de 5 zile, începând cu data de 02 aprilie 2013 şi până în data de 06 aprilie 2013, inclusiv.
Împotriva acestei încheieri persoana solicitată nu a declarat recurs, aspect consemnat în procesul verbal de la fila 6 din dosar.
Cu adresa din 05 aprilie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a depus mandatul european de arestare în termenul şi în condiţiile prevăzute de art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.
Analizând mandatul european de arestare, judecătorul a constatat că acesta este emis de Parchetul General Berlin – Germania, la data de 12 februarie 2013, în dosar nr. 52 Os 681/09, că se referă la persoana solicitată L.T., acuzată de comiterea, în datele de 07 noiembrie 2008, 10 decembrie 2008 şi 19 ianuarie 2009 a trei acte materiale de înşelăciune şi că mandatul european a fost emis în baza unui mandat naţional german de arestare preventivă.
Analizând actele dosarului prin prisma Legii nr. 302/2004 instanţa a reţinut următoarele:
Din dispoziţiile legale care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul judecătorului, în această procedură, se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea, ridicate de persoana solicitată şi la verificarea cauzelor de refuz al predării
În procedura amintită, judecătorul trebuie să-şi exercite competenţele cu respectarea dispoziţiilor procedurale ale amintitei legi dar şi plecând de la principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002 şi prevăzut expres prevăzut de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, principiu care exclude competenţa judecătorului de a verifica temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene şi de a verifica existenţa faptelor de săvârşirea cărora este acuzată persoana solicitată.
Pornind de la premisele de mai sus, în prezenta speţă judecătorul a reţinut următoarele:
Mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate de către Parchetul General Berlin – Germania, la data de 12 februarie 2013, în dosar nr. 52 Os 681/09 şi depus prin intermediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în termenul şi în condiţiile prevăzute de art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, conţine toate elementele prevăzute de art. 86 din aceeaşi lege.
Identitatea persoanei solicitate a fost verificată încă de la termenul din 01 aprilie 2013, stabilindu-se că persoana indicată în mandatul a cărui executare se cere este una şi aceeaşi cu persoana prezentată de procuror în faţa judecătorului. De altfel, persoana solicitată însăşi nu a formulat obiecţii cu privire la identitate.
Dispoziţiile procedurale, menite să asigure garanţiile respectării drepturilor persoanei solicitate, au fost respectate.
Astfel, încă de la termenul din 01 aprilie 2013, persoana solicitată a fost informată cu privire la motivul reţinerii sale, iar la termenul din 5 aprilie 2013 i s-a înmânat un exemplar tradus al mandatului european de arestare. De asemenea, pe toată durata proceduri, persoana solicitată a fost asistată de apărător ales, fiind deci, respectate drepturile prevăzute de art. 104 din Legea nr. 302/2004.
În temeiul art. 103 alin. (3) din aceeaşi lege, persoana solicitată a fost informată cu privire la efectele regulii specialităţii şi a fost întrebată dacă înţelege să renunţe la drepturile conferite de această regulă, arătând că nu înţelege să renunţe, aspect consemnat în partea introductivă a prezentei sentinţe.
În temeiul aceluiaşi text normativ, art. 103 alin. (3), persoana solicitată a fost încunoştinţată de posibilitatea de a consimţii la predare, aducându-i-se la cunoştinţă şi consecinţele juridice ale acestui consimţământ, în special caracterul irevocabil al consimţământului, persoana solicitată arătând că nu înţelege să consimtă la predare, aspect, de asemenea, consemnat în partea introductivă a prezentei.
Procedând la analiza aspectelor ce pot justifica un refuz de executare şi a motivelor obligatorii şi a celor facultative de refuz, prevăzute în titlul III capitolul III din Legea nr. 302/2004, judecătorul a apreciat că nici unul din aceste elemente nu sunt incidente în speţă.
Ca urmare, prin sentinţa penală nr. 39 din 5 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală şi pentru cauze cu minori a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.
În temeiul art. 97 alin. (2) şi art. 107 din Legea nr. 302/2004, a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare a persoanei solicitate L.T. – cetăţean român, născută la data de 17 noiembrie 1986, în mun. Sibiu, Judeţul Sibiu, România, domiciliată în Sibiu, mandat emis de Parchetul General Berlin – Germania, la data de 12 februarie 2013, în dosar nr. 52 Os 681/09 şi predarea acesteia către autoritatea judiciară competentă din Germania, cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.
A constatat că persoana solicitată nu a renunţat la drepturile conferite de regula specialităţii.
A dispus arestarea persoanei solicitate L.T. pe o perioadă de 24 zile, începând cu data de 07 aprilie 2013 şi până la data de 30 aprilie 2013 inclusiv, în vederea predării.
A constatat că persoana solicitată L.T. a fost reţinută 24 de ore în data de 01 aprilie 2013 şi arestată în perioada 02 aprilie 2013 – 06 aprilie 2013.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, persoana solicitată L.T., solicitând, prin apărătorul ales, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe fond respingerea cererii de predare a persoanei solicitate.
În susţinerea orală a motivelor de recurs s-a arătat că recurenta nu are antecedente penale, are domiciliul stabil în Sibiu şi s-a prezentat în faţa organelor de cercetare de câte ori a fost chemată.
Examinând hotărârea atacată, potrivit disp. art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este legală şi temeinică, urmând a respinge recursul ca nefondat.
Instanţa de fond s-a conformat deplin şi în mod corect atribuţiilor ce îi reveneau potrivit dispoziţiilor Legii nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penale, ca autoritate judiciară română de executare.
Astfel, instanţa a verificat conţinutul mandatului european de arestare emis pe numele persoanei solicitate de către Parchetul General Berlin – Germania, la data de 12 februarie 2013, în dosar nr. 52 Os 681/09 şi depus prin intermediul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, în termenul şi în condiţiile prev. de art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 şi a constatat că acesta corespunde cerinţelor prev. de art. 86 din aceeaşi lege, conţinând toate elementele necesare.
De asemenea, identificarea persoanei solicitată a fost verificată, stabilindu-se că persoana indicată în mandatul a cărui executare se cere este una şi aceeaşi şi cu persoana prezentată de procuror în faţa judecătorului.
Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este motivată în drept şi că persoane solicitate i s-au respectat drepturile, inclusiv dreptul la apărare, pe toată durata procedurii fiind asistată de apărător ales.
Analizând aspectele ce pot justifica un refuz de executare şi motivele obligatorii şi facultative de refuz, prevăzute în titlul III, Capitolul III din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte apreciază că nici unul din acestea nu sunt incidente în cauză, astfel:
- fapta de care este acuzată persoana solicitată şi care întemeiază mandatul european de arestare, în speţă înşelăciunea, este cuprinsă în lista prevăzută de art. 96 alin. (1) din lege la punctul 20;
- din informaţiile de care dispune judecătorul, în special din fişa de cazier a persoanei solicitate, reiese că persoana solicitată nu a fost judecată definitiv pentru aceeaşi faptă de către un stat membru, nefiind, deci, incident motivul obligatoriu de refuz prev. de art. 98 alin. (1) lit. a) din lege;
- infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare, înşelăciunea din perioada 07 noiembrie 2008-19 ianuarie 2009 , nu este acoperită de amnistie în România, nefiind, deci, incident motivul obligatoriu de refuz prev. de art. 98 alin. (1) lit. b) din lege;
- persoana solicitată, astfel cum rezultă din datele de identificare ale acesteia, în special data naşterii, răspunde penal pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română (art. 50 C. pen.), nefiind, deci, incident motivul obligatoriu de refuz prev. de art. 98 alin. (1) lit. b) din lege;
- din analiza actelor dosarului, nu rezultă nici incidenţa vreunui motiv facultativ de refuz dintre cele prevăzute de art. 98 alin. (2) din lege, în speţă:
a) fapta ce întemeiază mandatul european nu este legată de materia taxelor şi impozitelor, de vamă şi de schimb valutar;
b) persoana care face obiectul mandatului european de arestare nu este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare;
c) mandatul european de arestare nu a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea, pentru a fi relevant acordul persoanei solicitate cu referire la executarea într-o închisoare din statul solicitant; acest drept al persoanei solicitate, de a executa pedeapsa în statul cetăţeniei sale, este asigurat, în ipoteza mandatului de aretare în vederea efectuării urmăririi penale şi a judecăţii, de condiţionarea pe care judecătorul o va prevedea în conformitate cu dispoziţiile art. 97 alin. (2) din lege;
d) persoana solicitată nu a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene;
e) mandatul european de arestare nu se referă la infracţiuni care, potrivit legii române (art. 143 C. pen.), sunt comise pe teritoriul României;
f) mandatul european nu cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent (Germania);
g) conform legislaţiei române (art. 121-124 C. pen.), răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare nu s-ar fi prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;
h) nici o autoritate judiciară română nu a decis neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare şi nu a pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleaşi fapte, care împiedică viitoare proceduri.
Apărările persoanei solicitate referitoare la faptul că acuzaţiile care întemeiază mandatul european de arestare sunt rodul unei confuzii şi că are posibilitatea să acopere un eventual prejudiciu la care va fi obligată nu pot întemeia un refuz de executare, aceste apărări fiind privitoare la fondul cauzei, în prezenta procedură, cum mai sus am arătat, judecătorul nefiind în măsură a verifica temeinicia măsurii arestării preventive dispuse de autoritatea judiciară emitentă sau existenţa faptelor de săvârşirea cărora este acuzată persoana solicitată.
Nici apărările referitore la necesitatea ca staul român să-şi protejeze proprii cetăţeni şi la posibilitatea ca persoana solicitată să fie supusă unui proces inechitabil din perspectiva art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor cetăţeneşti nu pot întemeia un refuz deoarece la baza cooperării judiciare în materie penală prin intermediul mandatului european de arestare stă principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce, expres prevăzut de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.
Având în vedere aceste considerente, cât şi faptul că aspectele invocate de apărare (lipsa antecedentelor penale, existenţa unui domiciliu, prezentarea în faţa organelor de cercetare), nu reprezintă un refuz de executare a mandatului european de arestare, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată L.T. împotriva sentinţei penale nr. 39 din 05 aprilie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de persoana solicitată L.T. împotriva sentinţei penale nr. 39 din 05 aprilie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori.
Obligă recurenta persoană solicitată la plata sumei de 180 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 80 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 aprilie 2013 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 1294/2013. Penal | ICCJ. Sentința nr. 144/2013. Penal. Strămutare (art. 55 şi... → |
|---|
