ICCJ. Decizia nr. 134/2013. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea de ședință din 09 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Brașov - secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 3002C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. și art. 160h alin. (3) teza finală C. proc. pen. s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului G.F., aflat în Penitenciarul Codlea.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov din data de 01 august 2012 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului minor G.F. pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., reținându-se că inculpatul minor G.F., la data de 18 iulie 2012, în intervalul orar 18.00 - 18.30, în latrina locuinței sale a întreținut un raport sexual oral cu partea vătămată minoră B.S.I., în vârstă de 5 ani și 8 luni, profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra și de a-și manifesta voința, fiind surprins asupra faptului de către martorul G.M., bunicul patern al minorei și mama minorei B.I.I.
Prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov din data de 19 iulie 2012 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva lui G.F. pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen.
Prin ordonanța din data de 19 iulie 2012, inculpatul a fost reținut pe o durată de 24 ore, începând cu data de 18 iulie 2012 orele 19.
Inculpatul minor G.F. a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă din 19 iulie 2012, emis de Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, reținându-se ca temei al arestării preventive prevederile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Măsura arestării preventive a fost verificată periodic și menținută succesiv până la această dată.
Prin sentința penală nr. 49/S din data de 26 octombrie 2012, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov a dispus condamnarea inculpatului G.F. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen.
în baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului G.F. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, b) și e) C. pen. după împlinirea vârstei de 18 ani.
în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a scăzut din durata pedepsei închisorii timpul reținerii din data de 18 iulie 2012 și al arestării preventive a inculpatului G.F. începând cu data de 19 iulie 2012 și până la zi.
în baza art. 350 C. proc. pen. a menținut arestarea preventivă a inculpatului G.F., deținut în baza mandatului de arestare preventivă din 19 iulie 2012 emis de Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov.
în baza art. 7 din Legea nr. 76 din 8 aprilie 2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare, a dispus prelevarea în condițiile legii a probelor biologice de la persoana condamnată definitiv G.F., în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.
în baza art. 346 C. proc. pen., a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă minoră B.S.I., reprezentată de mama B.I.I. și în consecință a obligat inculpatul G.F., în solidar cu părțile responsabile civilmente B.G. și B.L. la plata sumei de 5000 lei către partea civilă B.S.I., cu titlu de daune morale.
în baza art. 109 alin. (5) C. proc. pen., a dispus restituirea după rămânerea definitivă a hotărârii a obiectelor vestimentare din coletele cu mijloace de probă nr. 7 și 8 către partea vătămată minoră B.S.I. și a obiectelor vestimentare din coletele cu mijloace de probă nr. 9, 10 și 11 către inculpatul G.F.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul G.F.
Din analiza actelor dosarului de urmărire penală și actelor de cercetare judecătorească administrate inclusiv până la acest moment, instanța a constatat că există probe și indicii temeinice că inculpatul minor a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, rezultând în principal din coroborarea declarațiilor părții vătămate cu declarațiile martorilor B.I.l. și G.M.
Curtea a apreciat și la acest moment procesual că fapta pentru care este cercetat inculpatul minor G.F., în vârstă de 17 ani: viol asupra unei minore în vârstă de 5 ani și 8 luni, este de o gravitate deosebită, de natură să justifice arestarea preventivă a acestuia, lăsarea inculpatului în libertate prezentând un pericol concret pentru ordinea publică în contextul temerii generate în rândul societății față de astfel de fapte. Menținerea arestării preventive a inculpatului minor G.F., s-a menționat că este dispusă în mod excepțional de către instanță față de acest minor, față de gravitatea faptei pentru care este cercetat acesta, faptă prin care s-a pus în primejdie dezvoltarea spirituală, morală și socială, precum și integritatea corporală, sănătatea fizică și psihică a minorei în vârstă de 5 ani și 8 luni, victimă a infracțiunii de viol.
S-a arătat că, în prezent, temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au modificat, fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Instanța a apreciat că durata arestului preventiv nu a depășit termenul rezonabil în sensul art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât împotriva inculpatului s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, chiar nedefinitivă.
întrucât temeiurile de fapt și de drept ale arestării preventive nu s-au modificat sau încetat, s-a dispus menținerea stării de arest preventiv a inculpatului G.F., conform art. 3002C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. și art. 160h alin. (3) teza finală C. proc. pen.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul G.F., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de libertate.
Examinând recursul declarat de inculpatul G.F. sub toate aspectele, conform art. 3856alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte apreciază că acesta nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că raportat la întreg ansamblul probator administrat până în acest moment, există în continuare suficiente probe și indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este judecat și pentru care a intervenit deja o condamnare în primă instanță la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție.
Totodată, față de împrejurarea că în apel cauza este abia la debut, urmând a fi soluționat apelul declarat de inculpatul G.F., primul termen de judecată fiind fixat la data de 23 ianuarie 2013, urmează a fi administrate probatorii, și nu se poate aprecia că durata arestării preventive până în prezent ar fi depășit o durată rezonabilă, neputându-se concluziona că pericolul pentru ordinea publică s-ar fi estompat, având în vedere natura și gravitatea deosebită a faptei, modalitatea și împrejurările concrete în care a fost săvârșită.
înalta Curte, consideră că în ceea ce îl privește pe inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la gravitatea deosebită a faptei pentru care este judecat inculpatul, respectiv, infracțiunea de viol, fapta prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., faptă a cărei săvârșire creează o rezonanță socială negativă în comunitate, astfel că, circumstanțele personale ale inculpatului nu justifică revocarea arestării preventive sau dispunerea unei alte măsuri neprivative de libertate.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul G.F. a fost inițial reținut în vederea aducerii în fața autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune (lit. c)).
Așadar, înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.
în reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. a) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.
Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., înalta Curte, apreciază că, în acest moment, inculpatul nu poate fi cercetat în stare de libertate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare chiar și nedefinitivă, că urmează să fie soluționat apelul declarat de inculpat - înalta Curte apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură neprivativă de libertate.
în aceste condiții, înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului - și nici nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar altă măsură neprivativă de libertate este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.
Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.F. împotriva încheierii de ședință din 09 ianuarie 2013 a Curții de Apel Brașov - secția penală și pentru cauze cu minori.
A obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 135/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 133/2013. Penal → |
|---|
