ICCJ. Decizia nr. 135/2013. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea de ședință din 09 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de București - secția ll-a penală, s-a respins cererea formulată de inculpatul, în prezent încarcerat la arestul D.G.P.M.B, de liberare provizorie sub control judiciar ca nefondată.
A obligat inculpatul la 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 100 lei se avansează din fondul Ministerului Justiției.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele:
La data de 20 decembrie 2012 s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București - secția a ll-a penală cererea formulată de inculpatul C.C.N. vizând liberarea sa provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis la data de 07 decembrie 2012 pentru o perioadă de 29 de zile.
în motivarea cererii, inculpatul a arătat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1602alin. (1) C. proc. pen., în sensul că infracțiunile pentru care este cercetat sunt sancționate prin lege cu pedepse care nu depășesc 18 ani închisoare.
Pe de altă parte, condițiile negative prevăzute de art. 1602alin. (2) C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză, neexistând date că inculpatul ar fi predispus să săvârșească alte infracțiuni ori să zădărnicească aflarea adevărului. De altfel, majoritatea dovezilor au fost administrate, iar inculpatul a recunoscut săvârșirea infracțiunii de luare de mită.
în cererea sa, ca și în concluziile scrise și orale, prin avocat ales, inculpatul a mai arătat că a avut o comportare anterioară bună, că situația sa familială este deosebit de dificilă, astfel încât și din acest punct de vedere cercetarea sa în stare de libertate poate fi dispusă fără a se prejudicia normala desfășurare a procesului.
Inculpatul a depus la dosarul cauzei, în copie, înscrisuri referitoare la starea de boală a mamei și la sarcina soției sale, precum și o caracterizare din 20 decembrie 2012 emisă de poliția orașului Videle, județul Teleorman, Curtea admițând această probă.
La termenul de judecată de la 09 ianuarie 2013, după atașarea dosarului de urmărire penală, Curtea, în baza dispozițiilor art. 1608alin. (1) C. proc. pen., a pus în discuție admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Atât reprezentantul Ministerului Public, cât și inculpatul, prin avocat ales, au pus concluzii de admitere în principiu a cererii.
Curtea a admis în principiu cererea și a procedat la audierea inculpatului, care a arătat în esență că recunoaște comiterea infracțiunii de luare de mită, nu și celelalte acuzații, că va respecta obligațiile și interdicțiile ce îi vor fi impuse în situația în care va fi eliberat provizoriu sub control judiciar.
Analizând cererea în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele:
Potrivit prevederilor art. 1602alin. (1) C. proc. pen., "liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani".
în speță, inculpatul este cercetat în dosarul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial București sub aspectul săvârșirii a două fapte de instigare la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice - art. 25 C. pen. Raportat la art. 248 C. pen. comb. cu art. 132din Legea nr. 78/2000 și o infracțiune de luare de mită - art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Niciuna dintre aceste infracțiuni nu este sancționată cu pedepse cu închisoarea a căror limită superioară să depășească 18 ani.
De asemenea, Curtea a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 1602alin. (2) C. proc. pen., astfel încât, așa cum s-a arătat, cererea de liberare provizorie sub control judiciar a fost considerată admisibilă în principiu.
în ceea ce privește fondul acesteia, s-a reține însă că ea este neîntemeiată.
Sub un prim aspect, atât legislația, abordările doctrinare, ca și soluțiile jurisprudențiale, inclusiv ale Curții Europene a Drepturilor Omului, statuează că starea de libertate a inculpatului este și trebuie să rămână regula, iar arestarea preventivă o excepție, numai dacă și în măsura în care aceasta este pe deplin justificată.
Or, în speță, Curtea a apreciat că în acest moment și cadru procesual, ținând seama și de faptul că liberarea provizorie nu constituie un drept al inculpatului, necenzurabil de către instanță, ci o vocație a sa, privarea în continuare de libertate este legală și necesară.
în raport de prevederile art. 136 C. proc. pen., Curtea a avut în vedere că menținerea stării de arest este, în speță, menită să preîntâmpine o stare de pericol social concret pentru ordinea publică și să asigure normala desfășurare a procesului penal.
S-a apreciat că există date și indicii temeinice în sensul prevederilor art. 681C. proc. pen. că inculpatul, în calitate de inspector principal de poliție, ar fi săvârșit o infracțiune de luare de mită (pe care a și recunoscut-o) și două infracțiuni de instigare la abuz în serviciu contra intereselor publice, fapte cu un grad ridicat de pericol social generic și crescut.
Durata arestării preventive - o lună de zile - nu a depășit un interval de timp rezonabil în sensul jurisprudenței C.E.D.O., iar temeiurile sale se mențin în totalitate.
S-a reținut că, în privința circumstanțelor personale ale inculpatului, lipsa antecedentelor penale nu poate fi considerată un criteriu relevant, în condițiile în care inculpatul nici nu ar fi putut ocupa altfel funcția de inspector principal de poliție, iar activitatea sa profesională nu este, așa cum rezultă din caracterizarea șefilor ierarhici, fără reproș, el obținând și calificative anuale de "satisfăcător" și "bun;.
în orice caz, s-a apreciat că, aceste împrejurări, inclusiv situația familială dificilă, nu pot prevala asupra acelor criterii care conduc la concluzia că menținerea în continuare a stării de arest, care a fost prelungită cu 30 de zile după depunerea cererii de față, este justificată și necesară pentru normala desfășurare în continuare a procesului.
Așa fiind, cererea de liberare provizorie sub control judiciar a fost pe fond respinsă ca nefondată.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul C.C.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, și în rejudecare, admiterea cererii de liberare sub control judiciar.
Examinând recursul declarat de inculpatul C.C.N., sub toate aspectele, conform art. 3856alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.
în alin. (2) al aceluiași text de lege, legiuitorul arată că "scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.
în reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură diferită, fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.
Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.
Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 1602alin. (1) C. proc. pen. "liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani".
Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, în art. 1602C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de "date" nu a avut în vedere existenta unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.
îndeplinirea celor trei condiții nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.
Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.
Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., înalta Curte, apreciază că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului C.C.N., întrucât, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Rezultă din probele administrate până la acest moment procesual că, inculpatul este cercetat în dosarul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial București sub aspectul săvârșirii a două fapte de instigare la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice - art. 25 C. pen. raportat la art. 248 C. pen. comb. cu art. 132din Legea nr. 78/2000 și o infracțiune de luare de mită - art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Fapta inculpatului, constând în aceea că, calitate de inspector principal de poliție, ar fi săvârșit o infracțiune de luare de mită (pe care a și recunoscut-o) și două infracțiuni de instigare la abuz în serviciu contra intereselor publice, fapte cu un grad ridicat de pericol social generic și crescut.
înalta Curte, constată că, starea de arest a inculpatului a fost prelungită, cu 30 de zile după depunerea cererii de față, și de la acel moment nu au apărut elemente noi care să justifice admiterea unei astfel de cereri.
Raportându-ne la gravitatea infracțiunii săvârșite, la împrejurarea că urmărirea penală nu a fost încă finalizată - impunându-se audierea martorilor și administrarea probelor apreciate ca fiind necesare stabilirii adevărului - dar și la atitudinea inculpatului parțial sinceră în cursul procedurilor, înalta Curte apreciază că există "date", în accepțiunea dispozițiilor art. 1602alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului.
în aceste condiții, înalta Curte apreciază că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului - nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului (inculpatul fiind arestat la data de 7 decembrie 2012), iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.
Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.C.N. împotriva încheierii de ședință din 09 ianuarie 2013 a Curții de București - secția a ll-a penală.
A obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 137/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 134/2013. Penal → |
|---|
