ICCJ. Decizia nr. 133/2013. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea de ședință din 09 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova - secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 3002C. proc. pen., rap la art. 160b C. proc. pen., a menținut arestarea preventivă a inculpatului G.F.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Verificând legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului G.F., Curtea a apreciat că se impune menținerea acestei măsuri.
Prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu de la 01 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a admis propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj și s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.F., pe o durată de 20 zile, începând cu data de 01 iunie 2012 la data de 20 iunie 2012, inclusiv.
Pentru a lua această măsură, s-a reținut că sunt întrunite condițiile prev. de art. 136 C. proc. pen., art. 143 C. proc. pen. și art. 1491C. proc. pen. rap la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., existând probe suficiente din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat penal, în sensul că inculpatul - profesor la Facultatea de farmacie din cadrul U.M.F. Craiova primește de la studenții anului I ai facultății sume de bani pentru a-i promova la examene.
Măsura a fost prelungită și menținută, iar prin sentința penală nr. 480 din 15 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, inculpatul G.F. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev de art. 64, teza a ll-a, lit. b), lit. c) C. pen., acesta din urmă constând în decăderea din dreptul de a exercita o funcție în unitățile de învățământ pe o perioadă de 2 ani.
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea a apreciat că, sunt întrunite la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 3002raportat la art. 160b C. proc. pen., impunându-se soluția de menținere a măsurii arestului preventiv, câtă vreme în cauză subzistă presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunea de care este acuzat, faptă sancționată de legea penală cu pedeapsa mai mare de patru ani și există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, ca o cerință cumulativă stabilită de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Referitor la această cerință, Curtea a reținut că, deși pericolul pentru ordinea publica nu se confunda cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publica trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei.
Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din reacția publica la comiterea unei astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme fata de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective.
Curtea a apreciat ca se impune în continuare privarea de libertate a inculpatului, probatoriul administrat în cauza până la acest moment demonstrează și probează existenta unui pericol concret pentru ordinea publica pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului - pericol ce s-a apreciat, în speță, prin raportare la toate datele si elementele cauzei penale, respectiv natura si gravitatea faptei care se prezumă ca a fost săvârșită de inculpat și împrejurările în care aceasta s-a desfășurat, aspecte ce reclama necesitatea unei reacții ferme si eficiente a autorităților judiciare în privința persoanelor cercetate pentru fapte de natura celor în discuție, în sensul stopării acestor acțiuni infracționale.
S-a reținut, de asemenea, ca menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, iar pe de alta parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata ca menținerea detenției provizorii este licita, respectându-se legislația internă si prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
în același sens, Curtea a reținut că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de nevinovăție si nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile si limitele legii.
S-a reținut că există un interes public real care, fără a aduce o atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale, a judecării în stare de libertate, astfel că este justificată menținerea stării de arest a inculpatului.
De asemenea, de la data când s-a verificat ultima dată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive, nu au intervenit elemente noi, care să conducă la concluzia că s-ar fi schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii.
Pe de altă parte s-a constatat că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentința penală nr. 480 din 15 noiembrie 2012 a Tribunalului Dolj în dosar, la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a, b) și c) C. pen., ca pedeapsă accesorie, hotărârea de condamnare, apelată de inculpat si de parchet, constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile C.E.D.O.
în același sens, înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.
Din aceleași rațiuni juridice anterior expuse, Curtea a apreciat că nu se justifică nici înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai puțin restrictivă, respectiv măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea.
Circumstanțele personale favorabile ale inculpatului, nu sunt de natura a justifica prin ele însele aprecierea că punerea în libertate a acestuia ar fi oportună, în condițiile în care există presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune de o gravitate deosebita
Astfel, Curtea a constatat că s-a respectat dreptul inculpatului prevăzut de Codul de procedură penală și de art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, în consecință, ținând cont de dispozițiile art. 300 C. proc. pen., art. 160b C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive luată față de acest inculpat.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul G.F., solicitând prin apărătorul ales, în principal revocarea măsurii arestării preventive și în subsidiar înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.
Examinând recursul declarat de inculpatul G.F. sub toate aspectele, conform art. 3856alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că raportat la întreg ansamblul probator administrat până în acest moment, există în continuare suficiente probe și indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este judecat și pentru care a intervenit deja o condamnare în primă instanță la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție.
Totodată, față de împrejurarea că în apel cauza este abia la debut, urmând a fi soluționate apelurile declarate de parchet și inculpatul G.F., primul termen de judecată fiind fixat la data de 30 ianuarie 2013, urmează a fi administrate probatorii, și nu se poate aprecia că durata arestării preventive până în prezent ar fi depășit o durată rezonabilă, neputându-se concluziona că pericolul pentru ordinea publică s-ar fi estompat, având în vedere natura și gravitatea deosebită a faptei, modalitatea și împrejurările concrete în care a fost săvârșită.
înalta Curte, consideră că în ceea ce îl privește pe inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la gravitatea deosebită a faptei pentru care este judecat inculpatul, respectiv, infracțiunea de luare de mită în formă continuată, fapta prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen, faptă a cărei săvârșire creează o rezonanță socială negativă în comunitate, astfel că, circumstanțele personale ale inculpatului nu justifică revocarea arestării preventive sau dispunerea unei alte măsuri neprivative de libertate.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul G.F. a fost inițial reținut în vederea aducerii în fața autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune (lit. a)).
Așadar, înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f), C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.
în reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. a) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.
Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., înalta Curte, apreciază că, în acest moment, inculpatul nu poate fi cercetat în stare de libertate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare chiar și nedefinitivă, că urmează să fie soluționate apelurile declarate de parchet și inculpat - înalta Curte apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură neprivativă de libertate.
în aceste condiții, înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului - și nici nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar altă măsură neprivativă de libertate este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.
Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.F. împotriva încheierii de ședință din 09 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova - secția penală și pentru cauze cu minori.
A obligat recurentul inculpat la plata sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 134/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 132/2013. Penal → |
|---|
