ICCJ. Decizia nr. 132/2013. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea de ședință din 09 ianuarie 2013, Curtea de Apel Ploiești - secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 3002rap. la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului M.A., aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul Mărgineni și menține această măsură.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 413 din data de 14 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, inculpatul M.A. a fost condamnat la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativa la omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. c) - i) C. pen.
în baza art. 71 C. pen. i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. cu excepția dreptului de a alege pe perioada executării pedepsei.
în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus perioada reținerii și arestării preventive a inculpatului de la 03 iulie 2012, la zi, iar în baza art. 350 C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a inculpatului.
în baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpat a cuțitului folosit la săvârșirea infracțiunii și ridicat conform procesului verbal din data de 06 iulie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.
în latură civilă s-a admis în parte acțiunea civilă, inculpatul fiind obligat la daune morale de 12.000 lei către partea civilă M.C.I.
Inculpatul a fost obligat la 782,45 lei, despăgubiri civile către Serviciul de Ambulanta Județean Prahova, reprezentând cheltuieli de transport și contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei M.C.I. și inculpatului, precum și la 3.778,58 lei despăgubiri civile către Spitalul Județean de Urgenta Ploiești, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare ale părții vătămate M.C.I. și ale inculpatului M.A.
De asemenea, inculpatul a fost obligat la 350 lei cheltuieli judiciare către partea vătămată M.C.I., reprezentând contravaloarea onorariu avocat și la 800 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 300 lei onorariu apărător din oficiu, va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției în contul Baroului Prahova.
Pentru a hotărî astfel, pe baza probelor și mijloacelor de probă administrate în cauză, respectiv: proces-verbal de cercetare la fața locului si planșa foto aferentă, raport de expertiză medico-legală traumatologica a victimei M.C.I. din 28 iunie 2012 a S.M.L Ploiești, raport de expertiză medico-legală traumatologica a inculpatului M.A. din 28 iunie 2012 a S.M.L. Ploiești, au fost luate declarații părții vătămate M.C.I., martorilor: B.P.E., G.E., N.D.A., D.M.R., A.A., S.D.I., T.C.L. și inculpatului M.A., în fapt, prima instanță a reținut că în data 27 iunie 2012, în jurul orelor 23:00, pe fondul geloziei, în timp ce se aflau în Parcul Aurora-Vest, iar apoi pe strada Minerva din mun. Ploiești, i-a aplicat părții vătămate M.C.I., soția sa, mai multe lovituri cu cuțitul în zona abdominala și a feței, lovituri ce au pus în pericol viața acesteia.
în drept, s-a constatat că fapta inculpatului, astfel cum a fost descrisă mai sus, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor calificat, fapta prevăzută de art. 20 C. pen. rap. la art. 174-175 lit. c) și i) C. pen., text de lege în baza căruia instanța de fond I-a condamnat la pedeapsa de 8 ani închisoare, cu executare în regim de detenție.
La alegerea pedepsei, precum și la individualizarea cuantumului acesteia, conform disp. art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanța de fond a avut în vedere pericolul social concret al faptei săvârșite, natura si gravitatea infracțiunii săvârșite de inculpat, împrejurările comiterii acesteia, cât și circumstanțele personale ale inculpatului.
împotriva acestei hotărâri au declarat apeluri inculpatul M.A. și părțile civile M.C.I. și M.D.A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, căile de atac formulate fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 5609/105/2012, cu prim termen de judecată la data de 12 februarie 2013.
Având în vedere că ultima dată măsura arestării preventive a fost menținută față de inculpatul M.A. la data de 14 noiembrie 2012 iar termenul de fond, conform repartizării aleatorii, a fost stabilit la 12 februarie 2013, s-a fixat prezentul termen intermediar pentru verificarea legalității și temeiniciei stării de arest, procedându-se conform dispozițiilor art. 3002C. proc. pen., potrivit cu care în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive mai înainte de expirarea celor 60 de zile prevăzute de art. 160b alin. (1) din același cod, indiferent de faza de judecată.
în raport de aceste dispoziții legale, examinând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la data de 03 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, conform disp. art. 1491rap. la art. 143 și 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind emis mandatul de arestare preventivă din 03 iulie 2012.
S-a reținut că inculpatul a săvârșit cu intenție o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă în principal din gravitatea faptei și modalitatea în care s-a acționat, respectiv prin aplicarea părții vătămate M.C.I., soția sa, mai multor lovituri cu cuțitul in zona abdominala și a feței, lovituri ce au pus în pericol viața acesteia.
La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, Curtea a avut în vedere și temerea că lăsat în libertate inculpatul ar putea să comită și alte fapte penale, precum și gradul de pericol social deosebit, rezonanța socială a faptei penale comise de inculpat, mai ales în rândul comunității din care provine.
S-a reținut, totodată, că menținerea măsurii arestării preventive față de inculpat este în concordanță și cu prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, potrivit cu care dreptul unei persoane la libertate și siguranță nu este încălcat în situația în care aceasta este deținută legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent, inculpatul în cauză fiind condamnat de instanța de fond la pedeapsa de 8 ani închisoare, cu executare în regim de detenție.
Pentru considerentele expuse anterior, apreciind că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului M.A. subzistă și determină menținerea în continuare a stării de arest a acestuia la judecata cauzei în apel, așa cum prevăd dispozițiile art. 160b alin. (3) C. proc. pen. și nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu o alta mai puțin restrictivă de libertate, Curtea a dispus menținerea măsurii pe durata prev. de art. 160b alin. (1) din același cod.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul M.A., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de libertate.
Examinând recursul declarat de inculpatul M.A., sub toate aspectele, conform art. 3856alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte, apreciază că acesta nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că raportat la întreg ansamblul probator administrat până în acest moment, există în continuare suficiente probe și indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este judecat și pentru care a intervenit deja o condamnare în primă instanță la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție.
Totodată, față de împrejurarea că în apel cauza este abia la debut, urmând a fi soluționate apelurile declarate de inculpatul M.A. și părțile civile M.C.I. și M.D.A., urmează a fi administrate probatorii, nu se poate aprecia că durata arestării preventive până în prezent ar fi depășit o durată rezonabilă, neputându-se concluziona că pericolul pentru ordinea publică s-ar fi estompat, având în vedere natura și gravitatea deosebită a faptei, modalitatea și împrejurările concrete în care a fost săvârșită.
înalta Curte, consideră că în ceea ce îl privește pe inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la gravitatea deosebită a faptei pentru care este judecat inculpatul, respectiv, infracțiunea de tentativă de omor calificat, fapta prevăzută de art. 20 C. pen. rap. la art. 174-175 lit. c) și i) C. pen., faptă a cărei săvârșire creează o rezonanță socială negativă în comunitate, astfel că, circumstanțele personale ale inculpatului nu justifică revocarea arestării preventive sau dispunerea unei alte măsuri neprivative de libertate.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul M.A. a fost inițial reținut în vederea aducerii în fața autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune (lit. c)).
Așadar, înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.
în reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. a) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.
Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., înalta Curte, apreciază că, în acest moment, inculpatul nu poate fi cercetat în stare de libertate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare chiar și nedefinitivă, că urmează să fie soluționate apelurile declarate de inculpat și părțile civile - înalta Curte apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură neprivativă de libertate.
în aceste condiții, înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului - și nici nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar altă măsură neprivativă de libertate este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.
Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul M.A. împotriva încheierii de ședință din 09 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești - secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
A obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 133/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 129/2013. Penal → |
|---|
