ICCJ. Decizia nr. 1435/2013. Penal. Cerere de liberare provizorie pe cauţiune (art. 160 ind. 4 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr . 1435/2013
Dosar nr. 2574/1/2013
Şedinţa publică din 24 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 17 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 210/42/2013, în baza art. 1608a alin. (6) C. proc. pen. s-a respins cererea formulată de inculpatul M.Ş.A., deţinut în Penitenciarul Mărgineni, prin care s-a solicitat liberarea provizorie pe cauţiune, ca neîntemeiată.
Conform art. 1605 alin. (4) lit. f) C. proc. pen. s-a dispus restituirea sumei de 50.000 RON către M.A., consemnată cu titlu de cauţiune la C.E.C.B. - Sucursala Buzău conform recipisei de consemnare nr. 904214/1 din 17 aprilie 2013 seria TA nr. 2240834 pentru inculpatul M.Ş.A.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin cererea formulată la data de 13 martie 2013 de soţia sa M.A., prin avocat ales, însuşită de inculpatul M.Ş.A., arestat preventiv în Penitenciarul Mărgineni în conformitate cu dispoziţiile art. 1602, art. 1604 urm. C. proc. pen. s-a solicitat punerea în libertate pe cauţiune, de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 1/U/2013 emis la 06 martie 2013 de Curtea de Apel Ploieşti.
În fapt, s-a susţinut că pornind de la scopul măsurilor preventive, reglementat de art. 136 C. proc. pen., respectiv acela al unei bune realizări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată se apreciază că acesta poate fi atins şi prin liberarea provizorie pe cauţiune. În acelaşi sens sunt şi disp. art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevăd că persoana arestată are şi dreptul de a fi pusă în libertate în cursul procedurii, punerea în libertate fiind subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea acesteia la audieri şi la judecată.
Aceste garanţii există în cauza de faţă, respectiv cauţiunea depusă dar şi obligaţiile stabilite de instanţă în situaţia admiterii cererii, care creează convingerea că buna desfăşurare a procesului penal nu va fi încălcată cu inculpatul în stare de libertate.
Lăsarea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol public întrucât acesta nu mai are calitatea de poliţist, iar obligaţiile impuse de instanţă în situaţia încălcării lor atrag revocarea măsurii liberării pe cauţiune.
S-a menţionat totodată că are cunoştinţă de prevederile legale privind revocarea liberării provizorii, precum şi a acelora referitoare la nerestituirea cauţiunii.
Prezentându-se în instanţă, în şedinţa publică de la data de 10 aprilie 2013 inculpatul M.Ş.A. a declarat că îşi însuşeşte cererea formulată de soţia sa M.A., prin avocatul ales, manifestarea de voinţă consemnându-se în scris de acesta, pe cererea respectivă. Ca urmare, constatându-se îndeplinite condiţiile de formă prevăzute de 1607 rap. la art. 1606 C. proc. pen., privind admisibilitatea în principiu a prezentei cereri de liberare provizorie, în aceeaşi şedinţă publică s-a stabilit cuantumul cauţiunii în sumă de 50.000 RON.
Faţă de cererea inculpatului, curtea de apel a acordat termen la data de 12 aprilie 2013 pentru a se face dovada consemnării cauţiunii, măsura fiind adusă şi la cunoştinţa petentei M.A., soţia acestuia, prezentă în sala de judecată, termenul prorogându-se în aceleaşi condiţii până la 17 aprilie 2013. În şedinţa publică de astăzi, 17 aprilie 2013, prin avocatul ales, s-au depus recipisa de consemnare cauţiune nr. 904214/1 din 17 aprilie 2013 seria TA nr. 2240834 emisă de C.E.C.B. - Sucursala Buzău, în original prin care s-a făcut dovada că petenta M.A., soţia acestuia, a depus suma de 50.000 RON la Sucursala Buzău a C.E.C.B., la dispoziţia instanţei, reprezentând cauţiune în dosarul penal nr. 210/42/2013 pentru M.Ş.A.
Examinând cererea de liberare provizorie pe cauţiune formulată, curtea de apel a constatat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate în principiu, prevăzute în art. 1606 alin. (1) şi 2, art. 1607 alin. (2) rap. la art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.
Aceasta întrucât prin rechizitoriul nr. 214/P/2012 din 15 martie 2013 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA - Serviciul Teritorial Ploieşti, inculpatul M.Ş.A., ofiţer de poliţie cu gradul profesional de inspector în cadrul Poliţiei municipiului Buzău, Biroul Investigaţii Criminale Buzău, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru trei infracţiuni de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, republicată, ca aplic. art. 33 lit. a) C. pen., fapte intenţionate pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii de până la 12 ani.
Prin urmare, s-a reţinut că inculpatul se află în cursul judecăţii în primă instanţă, a fost arestat preventiv, pentru faptele reţinute în sarcina sa legea nu prevede o pedeapsă mai mare de 18 ani, iar prin recipisa nr. 904214/1 din 17 aprilie 2013 seria TA nr. 2240834 emisă de C.E.C.B. - Sucursala Buzău, s-a dovedit că s-a respectat condiţia formală a depunerii cauţiunii prin consemnarea sumei de 50.000 RON, la dispoziţia instanţei în Dosarul penal nr. 210/42/2013, aflat pe rolul Curţii de apel Ploieşti.
Analizând materialul instrumentat în dosarul de urmărire penală s-a reţinut că, sub aspectul temeiniciei există o serie de impedimente, în sensul art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. şi care împiedică punerea inculpatului M.Ş.A. în libertate provizorie pe cauţiune, la acest moment al procesului penal.
Într-adevăr, potrivit art. 1604 C. proc. pen., liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda de instanţă atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, la cerere, când s-a depus cauţiunea şi sunt împlinite condiţiile art. 1602 alin. (1) şi (2). Din conţinutul acestor norme legale rezultă fără dubiu că îndeplinirea condiţiei pozitive prevăzute în alin. (1) al art. 1602 C. proc. pen. nu conferă celui arestat dreptul la liberarea provizorie, dacă există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, să altereze în vreun mod mijloacele de probă administrate la urmărirea penală sau alte asemenea fapte.
Prin urmare, liberarea provizorie pe cauţiune este facultativă, ţine de voinţa instanţei în sensul că cererea poate fi respinsă atât în situaţia neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege cât şi în situaţia în care instanţa apreciază că punerea în libertate a inculpatului nu este oportună.
De aceea, îndeplinirea formală a condiţiilor de admisibilitate nu conferă inculpatului dreptul absolut de a fi liberat provizoriu pe cauţiune, pe lângă circumstanţele personale ale inculpatului instanţa fiind obligată să aibă în vedere împrejurările concrete în care acesta a săvârşit fapta, gradul de pericol social, impactul pe care fapta l-a avut asupra membrilor comunităţii.
Restrângerea libertăţii este nu numai o chestiune de excepţie ci şi de ordine publică.
Această restrângere poate avea loc numai în condiţiile în care ordinea publică este pusă în pericol de către un prezumtiv făptuitor, în privinţa căruia există indicii temeinice sau probe că a săvârşit o faptă penală, adică atunci când sunt îndeplinite condiţiile art. 143 C. proc. pen.
Condiţiile restrângerii de libertate sunt cele prev. de art. 148 C. proc. pen., între care şi aceea de la lit. f) şi b), respectiv când s-a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, ori informaţii că a încercat să zădărnicească în mod direct aflarea adevărului prin influenţarea martorilor şi denunţătorilor din cauză.
Din chiar conţinutul dispoziţiei rezultă că atunci când faţă de o persoană există probe că a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi date că acesta prezintă pericol pentru ordinea publică este întotdeauna oportun ca aceasta să fie izolată de comunitate.
În această situaţie legiuitorul a ales că siguranţa comunităţii este mai importantă decât libertatea persoanei.
Prin urmare, aceasta fiind voinţa legiuitorului, este neîndoielnic că instanţa, atunci când sunt îndeplinite condiţiile arestării în situaţia prev. de art. 148 lit. f) şi este dovedit pericolul pentru ordinea publică, nu are decât libertatea de a proceda altfel decât prevede legea.
Aşa fiind, pentru a se putea dispune liberarea provizorie pe cauţiune, cum s-a acceptat şi prin Decizia nr. XVII (17)/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, dată în interesul legii, precum şi art. 5 parag. (3) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Recomandarea nr. R(80) 11 a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei (punctul 4), instanţa care rezolvă cererea trebuie să constate în prealabil că, acea condiţie a pericolului pentru ordinea publică de la art. 148 lit. f) C. proc. pen. a dispărut atunci când cazul de arestare este cel prevăzut în acest articol.
Inculpatul M.Ş.A. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv la data de 15 martie 2013, cauza înregistrându-se pre rolul Curţii de Apel Ploieşti, sub nr. 210/42/2013, fiind repartizată aleatoriu în sistem informatic pentru începerea cercetării judecătoreşti asupra existenţei faptelor şi vinovăţiei, la termenul de judecată din data de 24 aprilie 2013. Arestarea preventivă s-a dispus prin încheierea de şedinţă de la 06 martie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 182/42/2013 al Curţii de Apel Ploieşti, constatându-se că se află în situaţia prev. de art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen., fiind reţinut începând cu data de 05 martie 2013.
Conform art. 3001 C. proc. pen. verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii s-a efectuat la data de 28 martie 2013, menţinerea acesteia confirmându-se prin respingerea recursului declarat de inculpat, durata legală de 60 zile urmând să expire la 25 mai 2013.
Din conţinutul actului de trimitere în judecată rezultă că infracţiunile stabilite în sarcina inculpatului M.Ş.A. ar fi fost săvârşite în calitate de ofiţer de poliţie cu gradul profesional de inspector de poliţie în cadrul I.P.J. Buzău - Secţia Poliţie Rurală nr. 13 S. şi organ de cercetare al poliţiei judiciare, în perioada noiembrie 2011 - primăvara 2012 când, împreună cu subordonatul său, agent şef adjunct de poliţiei N.D., şef al Postului de Poliţie G.S. şi la instrumentarea Dosarelor penale nr. 280/P/2012 şi nr. 794/P/2011 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Pogoanele, aflate pe rolul ultimei unităţi, având ca obiect infracţiunile prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv furt calificat.
În exercitarea acestor atribuţii, lăsând să se creadă că are influenţă asupra procurorului care supraveghea cercetările şi în schimbul intervenţiei pe lângă acesta pentru obţinerea unor soluţii favorabile, respectiv, scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea unei amenzi administrative pentru infracţiunea prev. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea de furt calificat, cei doi ar fi pretins şi primit de la făptuitor, în mai multe tranşe, suma de 4.500 RON, din care inculpatul ar fi beneficiat de suma de 2.250 RON. Separat de aceasta, în aceeaşi calitate, în intervalul iulie şi septembrie 2012, inculpatul M.Ş.A. ar fi pretins şi primit de la denunţătoarea făptuitoare S.C., administrator SC C.S. SRL G.S., judeţul Buzău, suma de 2.000 RON, în schimbul obţinerii unei soluţii favorabile în Dosarul penal nr. 602/P/2012, instrumentat în cadrul Secţiei Poliţiei nr. 13 Poliţie Rurală S., pe care o conducea, având ca obiect infracţiunea de tulburare de posesie.
Faţă de cele ce preced, curtea de apel a apreciat că liberarea provizorie pe cauţiune a inculpatului M.Ş.A. prezintă un grad ridicat de pericol social, pericol care rezultă din modalitatea în care s-a reţinut prin rechizitoriu că a desfăşurat activitatea infracţională şi conţinutul acestei activităţi. Chiar dacă condiţiile formale pentru liberare provizorie pe cauţiune sunt realizate, în cauză s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile de fond, cerute de alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen., deoarece acesta este trimis în judecată pentru infracţiunea de trafic de influenţă, pretins a fi comisă în condiţiile Legii nr. 78/2000, faptă ce formează obiectul judecăţii, prin natura sa a afectat esenţial încrederea cetăţenilor în înfăptuirea justiţiei şi deci, este dovedit pericolul concret al faptei şi făptuitorului pentru ordinea publică.
Punerea în libertate chiar supravegheată conform art. 1602 alin. (3) şi (31) C. proc. pen. ar fi de natură să provoace în societate sentimentul legitim de insecuritate şi neîncredere în capacitatea de asigurare a statului de drept de către instanţele judecătoreşti, legitimându-se credinţa că nu se acţionează cu fermitate, pentru limitarea faptelor de corupţie, chiar şi atunci când sunt trimişi în judecată ofiţeri superiori cu atribuţii de poliţie judiciară.
Separat de acestea, prin considerentele actului de sesizare s-a reţinut, din actele de urmărire penală că în prima fază procesuală inculpatul M.Ş.A. a adoptat o conduită de necolaborare cu organele de urmărire penală, iniţial contestând existenţa faptelor şi vinovăţia.
Astfel, prin procesele-verbale conţinând redarea în scris a convorbirilor telefonice interceptate conform art. 911 C. proc. pen., a fost confirmată susţinerea procurorului privind efectuarea a o serie de demersuri pentru zădărnicirea aflării adevărului, încercându-se influenţarea inculpatului N.D., prin intermediul soţiei acestuia, vizând modificarea declaraţiilor, în schimbul remiterii unei sume de bani.
În atare circumstanţe de fapt, s-a reţinut că este cert că la acest moment al procesului penal nu se poate aprecia că există suficiente garanţii în a considera că ar fi intervenit vreo schimbare a motivelor ce au determinat arestarea preventivă a acestuia.
Ca urmare, motivele invocate de inculpatul M.Ş.A. s-a apreciat că nu reprezintă suficiente argumente că judecata cauzei s-ar putea realiza în condiţiile art. 1604 alin. (1) C. proc. pen., prin instituirea controlului judiciar, după finalizarea urmăririi penale.
Prin urmare, privarea de libertate în continuare a inculpatului M.Ş.A. reprezintă indubitabil respectarea principiului proporţionalităţii între felul şi durata măsurii preventive şi gravitatea infracţiunilor pentru care este trimis în judecată.
Deţinerea timp de 48 zile în custodia unei instituţii privative de libertate, s-a apreciat că nu se poate considera ca fiind suficientă pentru limitarea pericolului concret prezentat asupra ordinii publice în sensul art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi nici pentru asigurarea normalei desfăşurări a judecăţii, cu înlăturarea riscurilor prev. de art. 148 lit. b) din acelaşi cod. Astfel, pentru argumentele de fapt şi de drept expuse în precedente, curtea de apel a apreciat că cererea formulată de inculpatul M.Ş.A. nu întruneşte condiţiile cumulative cerute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa internă şi europeană în materie.
În consecinţă, rezultând că după finalizarea urmării penale şi mai înaintea începerii cercetării judecătoreşti asupra obiectului cauzei, punerea în libertate provizorie pe cauţiune este inoportună, în baza art. 1608a alin. (6) teza I C. proc. pen. cererea formulată a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul M.Ş.A., prin apărătorul său ales, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, şi în rejudecare, admiterea cererii de liberare pe cauţiune.
Examinând recursul declarat de inculpatul M.Ş.A., sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
În alin. (2) al aceluiaşi text de lege, legiuitorul arată că "scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune."
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1604(7) "Liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda de instanţa de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, la cerere, când s-a depus cauţiunea şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 1602 alin. (1) şi (2)."
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, în art. 1602 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de "date" nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiţii nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, liberarea pe cauţiune nu poate fi instituită inculpatului M.Ş.A., întrucât, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive. fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din datele speţei, rezultă că inculpatul M.Ş.A., ofiţer de poliţie cu gradul profesional de inspector în cadrul Poliţiei municipiului Buzău, Biroul Investigaţii Criminale Buzău, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv prin rechizitoriul nr. 214/P/2012 din 15 martie 2013 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA - Serviciul Teritorial Ploieşti fiind acuzat de săvârşirea a trei infracţiuni de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, republicată, ca aplic. art. 33 lit. a) C. pen., fapte intenţionate pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii de până la 12 ani.
Înalta Curte, constată că, potrivit dispoziţiilor art. 3001 C. proc. pen. verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii s-a efectuat la data de 28 martie 2013, menţinerea acesteia confirmându-se prin respingerea recursului declarat de inculpat, durata legală de 60 zile urmând să expire la 25 mai 2013, şi de la acel moment nu au apărut elemente noi care să justifice admiterea unei astfel de cereri.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunii săvârşite, la împrejurarea că cercetarea judecătorească este la debut - dar şi la atitudinea inculpatului parţial sinceră în cursul procedurilor/încercând influenţarea unui martor, Înalta Curte apreciază că există "date", în accepţiunea dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului.
Datele personale invocate, (întreţinerea unui copil sub trei ani şi starea de sănătate a părinţilor), ca şi opţiunea de prezentare a demisiei din sistemul organelor de poliţie, raportat la natura şi gravitatea faptelor imputate, modalitatea de operare şi consecinţele acestora, nu pot fi apreciate decât ca şi riscuri asumate la încălcarea legii penale.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului - nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (inculpatul fiind arestat la data de 5 martie 2013), iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul inculpatul M.Ş.A. împotriva încheierii de şedinţă din 17 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 210/42/2013.
Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.Ş.A. împotriva încheierii de şedinţă din 17 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 210/42/2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1433/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1450/2013. Penal → |
|---|
