ICCJ. Decizia nr. 1429/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1429/2013
Dosar nr. 37591/3/2012
Şedinţa publică din 24 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 724/F din data de 23 octombrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 37591/3/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 403 C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 1336/2008 a aceleiaşi instanţe (rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3272/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), formulată de revizuentul condamnat P.F. (deţinut în Penitenciarul Rahova) şi l-a obligat pe acesta, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 100 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul, care a examinat cauza în Camera de Consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, potrivit art. 403 alin. (1) C. proc. pen., a constatat că, prin cererea înregistrată pe rolul său la data de 22 mai 2012, condamnatul P.F. a solicitat revizuirea hotărârii anterior menţionate, pe motiv că pedeapsa de 7 de ani închisoare este prea mare în raport cu fapta săvârşită şi cu împrejurarea că a recunoscut comiterea acesteia, solicitând reducerea acelei pedepse cu o treime, conform art. 3201 C. proc. pen.
Tribunalul a apreciat inadmisibilă cererea dedusă judecăţii, în considerarea următoarelor argumente:
Revizuirea a fost concepută ca o cale extraordinară de atac, cu un obiectiv precis determinat: înlăturarea erorii judiciare săvârşite de către instanţa de judecată care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii.
Eroarea judiciară, constând în reţinerea de către instanţa de judecată a unei stări de fapt care nu corespunde adevărului, poate proveni din următoarele cauze: necunoaşterea unor fapte sau împrejurări esenţiale; folosirea unor probe denaturate (prin mijlocirea unor activităţi infracţionale); corupţia organelor judiciare care au cercetat sau judecat cauza; existenţa unor hotărâri contradictorii (inconciliabile). Referitor la cazurile de revizuire, legea procesual penală face distincţie, pe de o parte, între cazul de revizuire care constă în descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de către instanţă la soluţionarea cauzei [prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a)], cazurile de revizuire care constau în denaturarea unor elemente de probă, prin mijlocirea unor activităţi infracţionale [prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. b) şi c)] şi cazul de revizuire care constă în reaua-credinţă (corupţia) organelor judiciare care au cercetat sau judecat cauza [prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. d)].
Cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire numai dacă, pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare. Cazurile de la lit. b), c) şi d) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.
Potrivit cazului de la lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii.
În speţă, prin Sentinţa penală nr. 1336/F din data de 11 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a hotărât condamnarea inculpatului P.F., în temeiul art. 2151 alin. (1) şi (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 75 lit. a) C. pen., la pedepsele de 12 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., fiind dedusă reţinerea din data de 27/28 februarie 2001. S-a făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 lit. a) şi b) C. pen. în temeiul art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., inculpatul P.F. şi inculpata F.M. (condamnată şi ea la aceleaşi pedepse) au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 1.213.431,57 lei către partea civilă B.I.R., prin lichidator judiciar R.V.A.I.S. SPRL.
În apel, prin Decizia penală nr. 146/A din data de 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală anterior menţionată şi, în temeiul art. 2151 alin. (1) şi (2) cu aplic. art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a), art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen., inculpaţii P.F. şi F.M. au fost condamnaţi la pedepsele de 5 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 lit. a) şi b) C. pen. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
În recurs, prin Decizia nr. 3272 din data de 27 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a majorat pedeapsa principală aplicată fiecărui inculpat la 8 ani închisoare şi a înlăturat, din conţinutul pedepsei accesorii, interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen., menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate.
S-a reţinut că, la data de 22 februarie 2001, reprezentanţii legali ai B.I.R. au depus o plângere penală împotriva inculpaţilor P.F., F.M. şi M.S., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 248, art. 2151 şi art. 249 C. pen. în perioada 01 noiembrie 1997 - 20 iulie 1999, inculpatul P.F. a deţinut funcţia de director al Sucursalei Sf. Dimitrie din cadrul băncii, având ca principală atribuţie de serviciu coordonarea activităţii acelei sucursale şi a unităţilor din subordine, din punct de vedere financiar, economic şi administrativ. În sarcina inculpaţilor P.F. şi F.M., s-a reţinut că, în perioada 02 septembrie 1998 - 19 martie 1999, au cauzat băncii un prejudiciu în cuantum de 4.708.763.135 lei (ROL), prin acordarea de credite "aparente" şi emiterea unor ordine de plată către terţi, fără existenţa disponibilului în cont, pentru un număr de şase societăţi comerciale, reprezentate în fapt de inculpatul M.S., fără a se respecta normele şi procedurile bancare şi fără existenţa unor garanţii şi documente necesare acordării creditelor.
Din economia dispoziţiilor art. 393 şi art. 394 C. proc. pen., rezultă caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, din cauza necunoaşterii de către instanţă a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi cu adevărul. Din aceleaşi dispoziţii, rezultă, concomitent, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârii în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte pe cel condamnat pe nedrept.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile menţionate în art. 393 C. proc. pen. şi se poate întemeia numai pe cauzele prevăzute în art. 394 alin. (1) din acelaşi cod, singurele apte să provoace o reexaminare în fapt a cauzei. O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situaţii, privitoare la nerespectarea unor condiţii formale de desfăşurare a judecăţii sau la raţionamente jurisdicţionale eronate, este exclusă, în raport cu dispoziţiile procesuale anterior menţionate, dar şi cu principiul statuat prin art. 129 din Constituţie, potrivit căruia părţile interesate, care îşi legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Cu privire la motivele invocate de revizuent, în sensul că, printr-o altă sentinţă penală, s-au anulat înscrisurile falsificate, respectiv biletele la ordin şi ordinele de plată care au constituit materialul probator în cauză şi că el nu cunoştea intenţia inculpatului M.S. de a frauda banca, Tribunalul a apreciat că nu se circumscriu prevederilor art. 394 alin. (1) C. proc. pen., care cuprind enunţiativ şi limitativ cazurile legale de revizuire. Operaţia de anulare a înscrisurilor falsificate este un act de justiţie firesc, care, pe lângă pedeapsa principală aplicată, tinde la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin reinstaurarea ordinii de drept şi înlăturarea din circuitul civil a documentelor falsificate şi folosite de inculpaţi în activitatea infracţională. De asemenea, faptul că revizuentul P.F. nu a avut cunoştinţă de intenţiile sau de activitatea infracţională a condamnatului M.S. ţine strict de încadrarea juridică a faptei şi de individualizarea judiciară a pedepsei aplicate, acestea fiind aspecte asupra cărora atât instanţa de fond, cât şi instanţele ierarhic superioare s-au pronunţat deja.
În speţă, revizuentul nu a invocat elemente de fapt noi, cu caracter informativ, ci a solicitat reanalizarea aceleiaşi situaţii de fapt care a fost avută în vedere şi de către instanţele care s-au pronunţat anterior. Or, este inadmisibil să se obţină, pe calea revizuirii, o prelungire a probaţiunii pentru fapte deja cunoscute şi verificate de către instanţele care au soluţionat cauza. Analiza coroborată a dispoziţiilor procesuale anterior menţionate impune concluziile condiţionării examinării temeiniciei hotărârii atacate de exercitarea cererii de revizuire în condiţiile legii şi respingerii, ca inadmisibilă, a unei astfel de cereri, în situaţia exprimării de către partea interesată a unei simple nemulţumiri cu privire la hotărârea a cărei retractare se cere sau în aceea a afirmării generice a nelegalităţii şi netemeiniciei acesteia, pentru motive neîncadrabile în dispoziţiile respective.
Tribunalul a mai constatat că, prin cererea cu care a fost sesizat, s-a solicitat revizuirea hotărârii de condamnare şi sub aspectul laturii civile, în ceea ce priveşte cuantumul sumei la plata căreia revizuentul a fost obligat, în solidar cu inculpata F.M., pe motiv că ar exista două sentinţe definitive, prin care trei inculpaţi sunt obligaţi la plata aceleiaşi sume de bani.
Referitor la acest motiv, Tribunalul a apreciat că este nefondat, având în vedere că, în cuprinsul hotărârii a cărei revizuire se solicită (Sentinţa penală nr. 1336/2008, definitivă prin Decizia penală nr. 3272 din 27 septembrie 2011), se face referire la disjungerea cauzei privind pe inculpaţii P.F. şi F.M. de cauza privindu-l pe inculpatul M.S., care a fost judecată prin Sentinţa penală nr. 1133/2004 a Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, (rămasă definitivă prin neapelare la data de 21 ianuarie 2005), în sensul condamnării acestuia pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 26 rap. la art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 282 alin. (1) şi (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 215 alin. (1) şi (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel în termenul legal (la data de 30 octombrie 2012) revizuentul P.F.
Cererea de apel (iniţial nemotivată în scris) a fost înaintată de Tribunal şi înregistrată pe rolul acestei Curţi la data de 06 noiembrie 2012. Prin motivele scrise de apel depuse la data de 28 noiembrie 2012, susţinute întocmai cu ocazia dezbaterilor de la termenul din data de 03 decembrie 2012 (consemnate în încheierea de amânare a pronunţării), revizuentul apelant, care a beneficiat de asistenţa juridică a apărătorului său ales, pe de o parte, a invocat greşita reţinere de către prima instanţă a motivelor pe care s-a întemeiat cererea sa de revizuire, iar, pe de altă parte, a reiterat susţinerea privind incidenţa în speţă a cazurilor de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. c) şi e) C. proc. pen., pe motiv că hotărârea definitivă prin care a fost condamnat s-a întemeiat pe înscrisuri (ordine de plată şi bilete la ordin) declarate false printr-o altă hotărâre definitivă, pronunţată tot de o instanţă penală şi respectiv pe motiv că cele două hotărâri sunt inconciliabile, pe latură civilă, întrucât au fost acordate, de două ori, aceleiaşi părţi civile, despăgubiri în sume aproape identice, la care au fost obligaţi, în mod separat, trei inculpaţi.
În raport cu aceste motive, revizuentul apelant a solicitat desfiinţarea în întregime a sentinţei penale atacate şi, în rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, admiterea în principiu a cererii de revizuire, suspendarea executării hotărârii definitive supuse revizuirii, constatarea existenţei unei erori de fapt la pronunţarea acesteia şi achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate, precum şi din oficiu, potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele cauzei deduse judecăţii, Curtea a constatat că apelul cu care a fost sesizată este nefondat, pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:
Prin Rechizitoriul nr. 76/P/2001 din data de 10 mai 2002 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.F., pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată [prevăzută de art. 2151 alin. (1) şi (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 75 lit. a) C. pen.], a inculpatului M.S., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată [prevăzută de art. 26 rap. la art. 2151 alin. (1) şi (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 75 lit. a) C. pen.], de fals material în înscrisuri oficiale, în formă continuată [prevăzută de art. 288 alin. (1) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.] şi de uz de fals, în formă continuată [prevăzută de art. 291 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.] şi a inculpatei F.M., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată [prevăzută de art. 26 rap. la art. 2151 alin. (1) şi (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 75 lit. a) C. pen.]. Prin încheierea din data de 13 septembrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 2919/2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus disjungerea cauzei, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul M.S., iar, ulterior, prin Sentinţa penală nr. 1133/F din data de 15 septembrie 2004, pronunţată în acelaşi dosar şi rămasă definitivă prin neapelare la data de 21 ianuarie 2005, a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina acestuia din infracţiunile menţionate în rechizitoriu în infracţiunile de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave [prevăzută de art. 26 rap. la art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen.], falsificare de monede sau de alte valori, în formă continuată [prevăzută de art. 282 alin. (1) şi (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.] şi înşelăciune, în formă continuată [prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.], pentru care l-a condamnat pe inculpatul respectiv la pedepsele principale de 12 ani închisoare, 5 ani închisoare şi respectiv 5 ani închisoare, stabilind, în urma contopirii acestora, să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 12 ani închisoare. Prin aceeaşi sentinţă, în temeiul art. 14 rap. la art. 346 C. proc. pen., inculpatul M.S. a fost obligat la plata sumei de 11.934.315.567 lei (ROL), cu titlu de despăgubiri, către partea civilă B.I.R. (prin lichidator SC R.V.A. SA), iar, în temeiul art. 348 C. proc. pen., s-a dispus anularea înscrisurilor falsificate de acesta (constând în bilete la ordin şi ordine de plată). În privinţa inculpaţilor P.F. şi F.M., judecarea cauzei a continuat, mai întâi, în Dosarul nr. 5048/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală (în care a fost pronunţată Sentinţa penală nr. 361/F din data de 18 martie 2005, care a fost desfiinţată, în întregime, prin Decizia penală nr. 828/A din data de 27 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă), iar, apoi, în Dosarul nr. 42377/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, în care, prin Sentinţa penală nr. 1336/F din data de 11 noiembrie 2008, s-a dispus condamnarea celor doi inculpaţi, pentru infracţiunile menţionate în rechizitoriu, la pedeapsa principală de câte 12 ani închisoare fiecare. Prin aceeaşi sentinţă, în temeiul art. 14 rap. la art. 346 C. proc. pen., cei doi inculpaţi au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 1.213.431,57 lei (RON), cu titlu de despăgubiri, către partea civilă B.I.R. (prin lichidator R.V.A.I.S. SPRL).
În căile de atac promovate împotriva sentinţei de condamnare, prin Decizia penală nr. 146/A din data de 16 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a redus pedeapsa principală aplicată fiecăruia dintre cei doi inculpaţi la câte 5 ani închisoare, prin reţinerea în favoarea acestora a circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 74 lit. a) din C. pen., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei respective, iar, prin Decizia nr. 3272 din data de 27 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a majorat pedeapsa principală stabilită de către instanţa de apel, în cazul fiecărui inculpat, la câte 8 ani închisoare şi a modificat conţinutul pedepsei accesorii, menţinând, la rândul său, toate celelalte dispoziţii din hotărârea de condamnare.
Analiza considerentelor deciziilor pronunţate în căile ordinare de atac au relevat că, dacă în apel inculpatul P.F. a invocat, pe lângă nelegala sesizare a instanţei de judecată, şi apărări de fond (cu privire la încadrarea juridică a faptei şi la temeinicia acuzaţiei), solicitând achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., în recurs acesta a criticat numai individualizarea pedepsei aplicate, solicitând stabilirea ei la o durată care să permită suspendarea sub supraveghere a executării sale, conform art. 861 C. pen. De asemenea, analiza considerentelor aceloraşi decizii, dar şi ale sentinţei primei instanţe, a relevat că atât instanţa de fond, cât şi instanţele de control judiciar ordinar au avut cunoştinţă de hotărârea definitivă prin care s-a dispus condamnarea inculpatului M.S., pe care au menţionat-o în hotărârile lor.
Pornind de la aceste premise, Curtea a constatat, în speţă, cu privire la prima critică a revizuentului apelant, că prima instanţă, deşi în partea introductivă a considerentelor sentinţei pronunţate a făcut referire la un motiv străin de cele pe care se întemeiază cererea de revizuire dedusă judecăţii (cel mai probabil ca urmare a unei erori materiale), ulterior a analizat ambele motive invocate în susţinerea acelei cereri şi a prezentat argumentele în considerarea cărora a apreciat că acestea nu se încadrează în cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. c) şi e) C. proc. pen.
Referitor la motivele respective, Curtea a constatat, asemenea primei instanţe, că acestea nu pot constitui fundament pentru admiterea în principiu a căii extraordinare de atac promovate, întrucât, într-adevăr, ele nu se încadrează în cazurile de revizuire invocate. În acest sens, Curtea a menţionat că, potrivit art. 394 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) C. proc. pen., revizuirea unei hotărâri penale definitive poate fi cerută atunci când un înscris care a servit ca temei al acelei hotărâri a fost declarat fals, iar reţinerea înscrisului respectiv, ca mijloc de probă în procesul penal, a condus la pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri nelegale sau netemeinice, adică la rezolvarea greşită a fondului cauzei, întrucât acel înscris a furnizat informaţii nereale cu privire la existenţa faptei, la identitatea şi vinovăţia făptuitorului sau la individualizarea pedepsei aplicate acestuia.
De asemenea, conform art. 395 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., situaţia pe care se întemeiază cazul de revizuire analizat (caracterul fals al unui înscris) trebuie dovedită printr-o hotărâre a instanţei sau prin ordonanţa procurorului ori, dacă organele judiciare anterior menţionate nu au putut examina fondul acelei situaţii, aceasta se constată chiar în procedura de revizuire.
Interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale anterior menţionate a condus la concluzia că, pentru a constitui temei de revizuire a unei hotărâri penale, declararea ca fals a unui înscris ce a servit ca mijloc de probă la pronunţarea acesteia trebuie să se fi realizat ulterior rămânerii ei definitive sau, în cazul când acea declarare s-a realizat anterior, ea să nu fi fost cunoscută instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă, întrucât, în caz contrar, acea instanţă trebuia să înlăture ea înscrisul respectiv dintre mijloacele de probă avute în vedere la soluţionarea fondului cauzei.
Or, în speţă, înscrisurile la care se face referire în cererea de revizuire dedusă judecăţii au fost anulate, printr-o hotărâre definitivă, în temeiul art. 348 C. proc. pen., pe motivul falsificării lor de către un coinculpat (condamnat pentru infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori), anterior pronunţării hotărârii de condamnare a revizuentului apelant, iar acea împrejurare, deşi nu a fost analizată în mod explicit, a fost cunoscută, cu certitudine, de către toate instanţele care s-au pronunţat pe fondul cauzei (în primă instanţă şi în cele două căi ordinare de atac), fără a fi considerată însă, prin prisma întregului probatoriu administrat, o cauză de înlăturare a răspunderii penale a acestuia, în condiţiile în care un astfel de motiv trebuia examinat şi din oficiu de către toate acele instanţe, chiar în lipsa invocării lui de către inculpatul P.F. (care, niciodată, nu a făcut referire, în apărarea sa, la împrejurarea în discuţie, deşi, în mod evident, hotărârea de condamnare a inculpatului M.S., trimis în judecată împreună cu el, îi era şi lui cunoscută). Mai mult, astfel cum, în mod corect, a evidenţiat şi prima instanţă, anularea acelor înscrisuri este consecinţa legală, impusă de dispoziţiile imperative ale art. 348 C. proc. pen., a condamnării inculpatului M.S. pentru o infracţiune de fals (în legătură cu mai multe bilete la ordin şi ordine de plată), în timp ce inculpatul P.F. (în prezent revizuent) a fost condamnat pentru o infracţiune contra patrimoniului băncii în care a deţinut funcţia de director al unei sucursale, respectiv pentru infracţiunea de delapidare, care presupune alte elemente constitutive, reţinându-se că, prin eludarea normelor băncii, a dispus alimentarea conturilor firmelor aparţinând primului inculpat (considerat complice şi condamnat ca atare) cu sume provenite din fondul de creditare al sucursalei pe care o conducea, creând aparenţa acordării unor credite pentru care nu erau îndeplinite condiţiile legale şi nu erau depuse garanţiile necesare, fapta fiind săvârşită în modalitatea traficării de bani în interesul altuia.
Referitor la cel de-al doilea caz de revizuire invocat, Curtea constată că acesta presupune, potrivit art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., existenţa a două sau mai multor hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia, situaţie care nu există în speţă, întrucât dispoziţiile, pe latură civilă, ale Sentinţelor penale nr. 1133/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi respectiv nr. 1336/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, nu sunt inconciliabile, astfel cum, în mod eronat, a susţinut revizuentul apelant.
Faţă de toate considerentele anterior expuse, întrucât, asemenea primei instanţe, s-a reţinut că motivele susţinute de revizuentul apelant nu se încadrează în cazurile de revizuire invocate de acesta, astfel cum sunt prevăzute în art. 394 alin. (1) lit. c) şi e) C. proc. pen., Curtea, având în vedere şi Decizia nr. LX/2007 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, a constatat că, într-adevăr, cererea de revizuire dedusă judecăţii este inadmisibilă, fiind împiedicată astfel, potrivit art. 403 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., admiterea ei în principiu, iar, pe cale de consecinţă, şi rejudecarea pe fond a cauzei şi suspendarea executării hotărârii definitive de condamnare (solicitate de revizuentul apelant), întrucât, conform art. 404 alin. (1) din acelaşi cod, aceste măsuri pot fi dispuse numai după admiterea în principiu a unei asemenea cereri. Drept urmare, deoarece sentinţa penală atacată este legală şi temeinică, neconstatându-se, nici din oficiu, motive de desfiinţare a acesteia, s-a impus respingerea, ca nefondat, a apelului declarat în cauză, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii condamnatul revizuent a declarat recurs, în termen legal, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei respingeri a cererii, reiterând motivele din cererea introductivă şi apel.
Examinând recursul declarat de condamnatul revizuent prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Cazurile de revizuire sunt prevăzute strict şi limitativ de dispoziţiile art. 394 C. proc. pen., acestea vizând descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, în cauza a cărei revizuire se cere, de către un martor, un expert sau un interpret; declararea ca fiind fals a unui înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere, sau un membru al completului de judecată, procurorul şi persoana care a efectuat acte de cercetare penală să fi comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
În cauză, susţinerea condamnatului privind incidenţa în speţă a cazurilor de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. c) şi e) C. proc. pen., pe motiv că hotărârea definitivă prin care a fost condamnat s-a întemeiat pe înscrisuri (ordine de plată şi bilete la ordin) declarate false printr-o altă hotărâre definitivă, pronunţată tot de o instanţă penală şi respectiv pe motiv că cele două hotărâri sunt inconciliabile, pe latură civilă, întrucât au fost acordate, de două ori, aceleiaşi părţi civile, despăgubiri în sume aproape identice, la care au fost obligaţi, în mod separat, trei inculpaţi, nu poate fi examinată în calea extraordinară de atac a revizuirii deoarece, pe de o parte, aspectele invocate ce ţin de fondul cauzei nu constituie un fapt sau o împrejurare ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, conform art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. iar, pe de altă parte, (caracterul fals al unui înscris) trebuie dovedită printr-o hotărâre a instanţei sau prin ordonanţa procurorului, potrivit dispoziţiilor art. 395 alin. (1) din acelaşi cod. Excepţia prevăzută de art. 395 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că situaţiile care constituie cazuri de revizuire se constată în procedura de revizuire, se referă doar la ipoteza în care instanţele judecătoreşti sau procurorul nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei, ceea ce nu este cazul în speţă, în sentinţa de condamnare s-a făcut vorbire despre acele înscrisuri, iar la soluţionarea cauzei în care a fost condamnat petentul, acesta nu a invocat această critică, de asemenea înscrisul declarat ca fiind fals, nu a servit ca temei al hotărârii de condamnare a cărei revizuire se cere.
Totodată, nici cel de-al doilea caz de revizuire invocat, respectiv prev. de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., nu are incidenţă în cauză, întrucât la stabilirea prejudiciului, a fost avut în vedere raportul de expertiză contabilă întocmit în faza de urmărire penală, iar, la pronunţarea ultimei hotărâri, s-a ţinut seama de raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul judecăţii (care a actualizat la zi valoarea acelui prejudiciu), este conformă cu dispoziţiile art. 1003 C. civ. (în reglementarea în vigoare la data faptelor), potrivit cărora toţi inculpaţii (participanţi la săvârşirea unei fapte ilicite) sunt ţinuţi solidar la plata despăgubirii către persoana prejudiciată, ceea ce presupune că fiecare dintre ei poate fi obligat la suportarea întregii despăgubiri, urmând ca, în cazul plăţii integrale, inculpatul care face această plată să aibă deschisă calea unei acţiuni în regres împotriva celorlalţi inculpaţi, pentru suma corespunzătoare părţii din pagubă ce a fost cauzată prin contribuţia fiecăruia. Totodată, plata întregii despăgubiri de către unul dintre inculpaţi stinge obligaţia tuturor, astfel încât, contrar celor susţinute de revizuent, partea civilă nu poate beneficia de o plată dublă, conform celor două sentinţe, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Pentru aceste considerente, cum aspectele invocate nu se încadrează în cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen., văzând şi prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul revizuentului condamnat, pe care îl va obliga la cheltuieli judiciare către stat, în baza prev. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuentul condamnat P.F. împotriva Deciziei penale nr. 347/A din 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală.
Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1424/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1433/2013. Penal → |
|---|
