ICCJ. Decizia nr. 1533/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1533/2013
Dosar nr. 866/1/2013
Şedinţa publică din 07 mai 2013
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 866/1/2013 petentul D.C.C. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 261 din 24 ianuarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivare, a susţinut în esenţă, că pedeapsa aplicată nu a fost corect individualizată în acord cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), iar la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, procedura de citare nu a fost îndeplinită conform legii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, se reţin următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 70 din 24 aprilie 2012, pronunţată de Judecătoria Drăgăşani, s-a respins ca nefondată, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., plângerea formulată de petiţionarul D.C.C., împotriva rezoluţiei dată în Dosarul nr. 711/P/2011 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgăşani.
A fost obligat petiţionarul la cheltuieli judiciare către stat.
Spre a hotărî astfel, în fapt, prima instanţă a reţinut:
Prin ordonanţa dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, în Dosarul nr. 711/P/2011, s-a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. b1) C. proc. pen., combinat cu art. 181 C. pen., scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor D.C.C., S.M.I. şi I.I.E., pentru săvârşirea infracţiunii de lovire prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen./aceştia fiind sancţionaţi cu amendă administrativă.
Prima instanţă a reţinut că soluţia pronunţată de parchet este legală şi temeinică şi, ca atare, a respins ca nefondată plângerea formulată de petiţionar.
Împotriva sentinţei a formulat recurs petiţionarul D.C.C., susţinând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia, în sensul că în mod greşit a fost aplicată doar o sancţiune administrativă intimaţilor S.M.I. şi I.I.E., deşi s-ar fi impus trimiterea lor în judecată, având în vedere gravitatea faptelor săvârşite.
Prin Decizia nr. 743TR din 05 septembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, examinând sentinţa pronunţată, în raport de critica formulată precum şi din oficiu, în limitele şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3), art. 3858 şi art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., a constatat că recursul este inadmisibil şi a fost respins ca atare, deoarece, legal, hotărârea este definitivă şi nu mai putea fi atacată, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (10) C. proc. pen. "Hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. (8) este definitivă".
Împotriva Deciziei penale nr. 743TR din 05 septembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti a declarat recurs petentul, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 822/223/2011.
Prin Decizia penală nr. 261 din 24 ianuarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a respins ca inadmisibil, recursul petentului D.C.C.
S-a reţinut că recursul formulat este inadmisibil, având în vedere că decizia atacată este definitivă.
Înalta Curte a reţinut că inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.
Dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen. enumera hotărârile precum şi încheierile, care pot fi atacate o singură dată cu recurs.
Căile ordinare de atac sunt strict şi limitativ reglementate prin norma procesual penală, cu arătarea imperativă a persoanelor ce le pot folosi, precum şi a condiţiilor, cazurilor şi termenelor în care pot fi exercitate.
Astfel, exercitând o cale de atac în afara condiţiilor stabilite de lege, recursul este inadmisibil.
Împotriva Deciziei nr. 261 din 24 ianuarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, petentul D.C.C. a formulat contestaţie în anulare.
Potrivit dispoziţiilor art. 391 C. proc. pen., instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a) - c) şi e) C. proc. pen., fără citarea părţilor.
Totodată, potrivit alin. (2) al art. 391 C. proc. pen., instanţa admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor dacă aceasta a fost făcută în termenul prevăzut de lege, motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen., iar în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
În conformitate cu dispoziţiile art. 386 C. proc. pen., se poate formula contestaţie în anulare împotriva hotărârii penale definitive în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Referitor la motivele invocate de contestator, în sensul că pedeapsa aplicată nu a fost individualizată în acord cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), se constată că nu se încadrează în niciunul dintre motivele contestaţiei în anulare prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 386 C. proc. pen.
Pe de altă parte, se reţine că la termenul din 24 ianuarie 2013, când s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, procedura de citare a contestatorului D.C.C. a fost îndeplinită conform legii, fiind citat la adresa indicată în recurs - Bucureşti, str. T., sectorul 1. Prin urmare, prevederile art. 386 lit. a) C. proc. pen., nu sunt incidente.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 391 şi 386 C. proc. pen., va respinge ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul D.C.C., iar în temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul D.C.C. împotriva Deciziei penale nr. 261 din 24 ianuarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 822/223/2012.
Obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 07 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1529/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1545/2013. Penal → |
|---|
