ICCJ. Decizia nr. 1579/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1579/2013
Dosar nr. 8717/101/2012
Şedinţa publică din 9 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentinţa penală nr. 225 de la 29 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul cu nr. 8717/101/2012, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul D.D., iar în temeiul art. 3201 alin. (3) C. proc. pen., s-a admis cererea formulată de inculpat şi, în baza art. 3201 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus ca judecata să aibă loc în condiţiile art. 3201 alin. (2) C. proc. pen., numai În baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
În baza art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul D.D. la 7 ani închisoare, cu interzicerea ca pedeapsă accesorie a drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen.; În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, care s-a dispus a se executa în conformitate cu dispoziţiile art. 66 C. pen.
În baza art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestarea preventivă începând cu data de 20 septembrie 2012, la zi, iar În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului D.D.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea unui briceag cu plasele din textolit de culoare maron, cu motive florale, din metal, cu lungimea lamei de 90 mm şi lăţimea lamei de 20 mm, precum şi a unui ciomag din lemn de esenţă tare, decojit, în lungime de 111 cm şi cu diametrul de 2 cm.
În baza art. 7 alin. (1) şi (2) raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 86/2008, a fost obligat inculpatul D.D. ca, la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, să se supună prelevării de probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.
S-a constatat că partea vătămată R.D. nu s-a constituit parte civilă în cauză şi că inculpatul D.D. a achitat contravaloarea cheltuielilor de spitalizare efectuate pentru partea vătămată R.D.
În temeiul art. 191 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 731,05 RON cheltuieli judiciare către stat, din care, suma de 481,05 RON stabilită prin rechizitoriu pentru faza de urmărire penală, iar suma de 250 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate de stat în faza de judecată, inclusiv suma de 150 RON ce reprezintă onorariul apărătorului desemnat din oficiu - ce reprezintă 1/4 din onorariul stabilit conform menţiunilor din Delegaţia nr. 3382 din 15 octombrie 2012 emisă de Baroul Mehedinţi s-a dispus a fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Rechizitoriul nr. 491/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, s-a dispus trimiterea în judecată - în stare de arest preventiv - a inculpatului D.D., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 20, raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., constând în fapt în aceea că la data de 19 septembrie 2012, inculpatul i-a aplicat părţii vătămate R.D. o lovitură cu cuţitul în spate, în partea stângă a toracelui, între coaste, leziuni ce i-au pus în primejdie viaţa.
De asemenea, prima instanţă a reţinut că deşi în rechizitoriu s-a reţinut, pe baza declaraţiilor martorului ocular B., că ulterior aplicării loviturii în spate, cu cuţitul, inculpatul a deposedat-o pe partea vătămată de un ciomag, iar apoi i-a aplicat acesteia mai multe lovituri în diverse zone ale corpului (aspect nerecunoscut de inculpat şi nerelatat în plângerea părţii vătămate), acest aspect nu are relevanţă în cauză sub aspectul corectei încadrări juridice a faptei comise de inculpat, cu atât mai mult cu cât, în Raportul medico-legal nr. 668 din 09 octombrie 2012, s-a reţinut că leziunile traumatice de la punctul A s-au produs prin lovire cu corp tăietor-înţepător, iar leziunile de la punctul B s-au putut produce prin lovire cu sau de corp tăietor-înţepător.
Astfel, leziunile de la punctul A constau într-o plagă înjunghiată toracică, iar leziunile de la punctul B constau în diverse plăgi şi excoriaţii la nivelul degetelor II, III şi IV ale mâinii stângi.
În aceste condiţii, instanţa de fond a reţinut că niciuna dintre leziunile traumatice cauzate victimei nu s-au putut produce prin lovire cu un alt corp dur (o bâtă), diferit de corpul tăietor-înţepător (cuţitul folosit de inculpat).
Cauza acestui conflict a constituit-o intrarea unor vite aparţinând victimei, pe un teren pe care inculpatul îl folosea de circa trei ani, motiv pentru care inculpatul i-a reproşat victimei acest fapt, după care a agresat-o pe aceasta cu un cuţit pe care îl avea în buzunar.
La momentul conflictului, partea vătămată era înarmată cu un ciomag pe care nu a mai apucat să-l folosească, deoarece a fost lovită în mod intempestiv de inculpat, iar urmare a loviturii primite, s-a precipitat şi a căzut la pământ. După acest moment, inculpatul a deposedat-o pe victimă de acei ciomag, însă nu a mai continuat s-o agreseze pe victimă, ca urmare a intervenţiei martorului B., care a strigat la inculpat: „Ce măi, eşti nebun, vrei să-l omori ?"
Conflictul a avut loc în zona fâneţelor, deci în public, în condiţiile art. 152 C. pen., fiind perceput în mod direct de martorul B.M.
Astfel, instanţa de fond a constatat că fapta inculpatului D.D., săvârşită în condiţiile mai sus arătate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (2) -175 alin. (1) lit. iI C. pen.
În cauză nu s-a putut reţine de către instanţa de fond că această faptă ar întruni elementele constitutive ale unei alte infracţiuni (cea prevăzută de art. 181 C. pen., după cum a solicitat inculpatul, sau eventual cea prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., prin raportare doar la punerea în primejdie a vieţii victimei), întrucât zona vitală vizată (zona toracelui) şi obiectul folosit (un cuţit, ce este în mod evident apt a cauza decesul victimei) denotă că, într-adevăr, inculpatul D.D. a acţionat cel puţin cu intenţia indirectă de suprima viaţa numitului R.D. (în sensul că atunci când i-a aplicat victimei lovitura cu cuţitul în zona toracelui a prevăzut rezultatul, pe care deşi nu-l urmărea, a acceptat posibilitatea producerii lui, cu atât mai mult cu cât nu a întreprins nici un demers pentru acordarea primului ajutor sau pentru solicitarea sprijinului altor persoane în acest scop).
Cum inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia, iar din probele administrate în faza de urmărire penală a rezultat săvârşirea de către acesta a faptei de tentativă de omor calificat pentru care este cercetat, urmează ca în baza art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., instanţa de fond i-a condamnat fapta astfel săvârşită, iar la individualizarea pedepselor (principală, accesorie şi complementară) aplicate inculpatului, precum şi la alegerea modalităţii de executare a lor, s-au avut în vedere limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, reduse cu 1/3 ca urmare a recunoaşterii de vinovăţie (închisoarea de la 5 la 8,3 ani şi interzicerea unor drepturi); împrejurările în care a fost comisă fapta (în loc public, sub pretextul că vitele victimei ar fi intrat pe un teren folosit de inculpat); urmările deosebite ale acestei fapte (care i-au pus în primejdie viaţa victimei şi ar fi putut cauza decesul acesteia în lipsa acordării la timp a unor îngrijiri medicale de specialitate); persoana (care este căsătorit, are 4 copii şi îşi asigura existenţa atât din agricultură, cât şi din pensia pe care o încasa) şi conduita anterioară a acestui inculpat (care a mai fost condamnat anterior pentru săvârşirea unei alte fapte de violenţă fizică asupra altei persoane; pentru care însă s-a împlinit termenul de reabilitare).
Astfel, s-a apreciat ca fiind necesară şi suficientă pentru atingerea scopurilor preventiv, educativ şi represiv prevăzute de lege, aplicarea unei pedepse principală de 7 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate, precum şi a unei pedepse accesorii de interzicere a drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen.; de asemenea, s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii aceloraşi drepturi pe o perioadă de 2 ani, executată în conformitate cu dispoziţiile art. 66 C. pen.
Prin raportare la poziţia procesuală a victimei şi la conţinutul chitanţei nr. 25998 din 05 noiembrie 2012, instanţa de fond a constatat faptul că partea vătămată R.D. nu s-a constituit parte civilă în cauză, inculpatul D.D. achitând totodată Spitalului Judeţean de Urgenţă Drobeta-Turnu Severin contravaloarea cheltuielilor de spitalizare efectuate cu ocazia internării părţii vătămate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel - în termenul prevăzut de lege - inculpatul D.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie deoarece faptei inculpatului i s-a dat o greşită încadrare juridică, nu s-au reţinut în favoarea sa circumstanţe atenuante prev. de art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 74 C. pen. şi nu s-a făcut o corectă individualizate a pedepsi principale, cerându-se reducerea ei şi suspendarea executării.
Prin Decizia penală nr. 101 din 26 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost admis apelul inculpatului D.D. (deţinut în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova) împotriva Sentinţei penale nr. 225 de la 29 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul cu nr. 8717/101/2012, a fost desfiinţată sentinţa pe latura penală.
În baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică dată faptei din infracţiunea prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), (2) coroborat cu art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen.
În baza art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul D.D. la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară pe un termen de 2 ani.
În baza art. 71 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în fapt, inculpatul apelant a înjunghiat victima în timpul unui conflict spontan ce a avut loc pe un teren proprietate privată, izolat de căile de acces şi că la acest conflict a asistat doar martorul B.M.
În aceste condiţii nu se poate reţine existenţa vreuneia dintre împrejurările arătate în dispoziţiile art. 152 C. pen., privind fapta săvârşită în public, deoarece fâneaţa în cauză nu este nici loc care prin natura sau destinaţia lui să fie totdeauna accesibil publicului - chiar dacă nu este prezentă nici o persoană - şi, deşi este un loc neaccesibil publicului, inculpatul nu a acţionat cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută de alte persoane şi nici rezultatul faptei sale nu s-a produs faţă de două sau mai multe persoane.
De asemenea fâneaţa proprietate privată nu poate fi calificată nici ca orice alt loc accesibil publicului, în condiţiile în care nu este îndeplinită prevederea din art. 152 alin. (1) lit. b) C. pen., respectiv ca să fie de faţă două sau mai multe persoane, martora T.C. nefiind de faţă la desfăşurarea actelor de agresiune ale inculpatului, fapta fiindu-i adusă ulterior la cunoştinţă de victimă, în curtea casei acesteia şi nu cum s-a reţinut în actele procurorului de strigătele singurului martor ocular.
În consecinţă, critica privind greşita încadrare juridică dată faptei inculpatului fiind fondată deoarece inculpatul nu a comis-o într-un loc public aşa cum stipulează împrejurarea agravantă din art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în temeiul art. 334 C. pen., s-a procedat la schimbarea acesteia din infracţiunea prev. de art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen.
Instanţa de apel nu a putut reţine ca întemeiată cealaltă critică, ce vizează schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor calificat în infracţiunea de vătămare corporală gravă, deoarece inculpatul a folosit în agresarea victimei sale un instrument apt să producă decesul - un cuţit - şi a lovit victima într-o zonă cu organe vitale susţinerii vieţii - zona toracică - iar urmarea produsă a fost punerea în primejdie a vieţii acesteia, aspect certificat prin concluziile raportului medico-legal.
Nu este fondată nici critica care vizează omisiunea reţinerii scuzei provocării prevăzute de art. 73 alin. (1) lit. b) C. pen. şi nici cea care vizează nereţinerea de circumstanţe atenuante, deoarece inculpatul s-a dus la victimă intenţionat, a dezarmat-o de ciomag şi apoi a lovit-o cu acesta - potrivit martorului ocular - şi în această împrejurare a şi înjunghiat-o cu un cuţit, pe care îl avea asupra lui.
Instanţa de apel, ca urmare a schimbării încadrării juridice, a procedat la o nouă individualizare a pedepselor aplicate inculpatului, potrivit criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (2) C. pen. combinat cu art. 181 alin. (2) C. pen. şi ţinând seama şi de dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., urmând ca pedeapsa principală a închisorii să fie orientată către minimul special prevăzut pentru infracţiunea de tentativă de omor.
Pentru inculpat nu poate fi reţinută nici împrejurarea că ar fi fost provocat în acţiunea sa violentă de conduita agresivă a părţii vătămate deoarece, pe de o parte nu există probe certe în acest sens şi, pe de altă parte inculpatul a cerut judecarea sa potrivit procedurii privind recunoaşterea vinovăţiei, însuşindu-şi probele administrate la urmărirea penală şi starea de fapt din rechizitoriu, stare de fapt care nu reţine existenţa acestei circumstanţe legale favorabile inculpatului.
Instanţa de apel nu a reţinut în favoarea inculpatului nici circumstanţe atenuante, potrivit art. 74 alin. (1) şi (2) C. pen., deoarece poziţiei procesuale de recunoaştere i s-a dat eficienţă prin aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. iar anterior acesta nu a avut un bun comportament fiind condamnat la amendă penală tot pentru fapte comise cu violenţă şi nu există probe că ar fi înlăturat rezultatul faptei sale. În acelaşi timp aceste împrejurări determină instanţa să aprecieze că o reducere a pedepsei închisorii până la un cuantum care să permită aplicarea suspendării sub supraveghere potrivit art. 861 C. pen. nu este de natură să realizeze scopul ei, prevăzut de art. 52 C. pen., fiindcă nu există garanţia că inculpatul nu va mai săvârşi în viitor alte infracţiuni.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul D.D., solicitând, prin apărătorul său, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi reducerea pedepsei aplicate inculpatului, invocându-se temeiul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., arătându-se că a regretat şi fapta săvârşită şi că este o persoană în vârstă care suferă de afecţiuni medicale.
Recursul declarat de inculpat nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod, consacrându-se în acest fel efectul parţial devolutiv al recursului, reglementat ca a doua cale de atac ordinară.
Potrivit dispoziţiilor legale mai sus invocat, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, recurenţii nu pot formula, iar instanţa nu va putea analiza decât criticile ce vizează încălcări ale legii şi care se circumscriu cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate în art. 3859 C. proc. pen., astfel încât, în consecinţă, pe această cale nu vor putea fi înlăturate toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată la data de 26 martie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013).
În acest caz, decizia atacată este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus-menţionat; trebuie precizat că în speţa dedusă judecăţii nu pot fi aplicate dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege (referitoare la aplicarea în continuare a cazurilor de care prevăzute de Codul de procedură penală anterior modificării), întrucât acestea vizează exclusiv cauzele penale aflate la data intrării în vigoare a legii, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului.
Prin Legea nr. 2/2013, unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial, controlul judiciar realizat prin intermediul recursului restrângându-se şi limitându-se doar la chestiuni de drept.
Astfel, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a invocat ca şi temei de casare dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., în sensul că pedeapsa aplicată este mult prea mare, însă acest caz de casare a fost modificat, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în cauza dedusă judecăţii, recurentul inculpat D.D. a criticat hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi de apel sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate, considerată prea mare în raport cu circumstanţele reale ale comiterii faptei şi datele sale personale, situaţie exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Ca atare, hotărârile pronunţate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat.
Faţă de considerentele arătate mai sus, constatând nefondate motivele de recurs invocate şi nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod urmează a respinge ca nefondat recursul inculpatului D.D.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D. împotriva Deciziei penale nr. 101 din 26 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 20 septembrie 2012 la 9 mai 2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 9 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1578/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1580/2013. Penal. Omorul deosebit de grav... → |
|---|
