ICCJ. Decizia nr. 1582/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1582/2013
Dosar nr. 3105/2/2013
Şedinţa publică din 9 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin încheierea din 29 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. 3105/2/2013, s-a dispus respingerea, ca nefondată, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata D.C.I.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr. 3105/2/2013, inculpata D.C.I. a solicitat punerea în libertate provizorie sub control judiciar.
În motivarea cererii, inculpata a arătat că sunt îndeplinite prevederile art. 1601 raportat la art. 1602 C. proc. pen. şi nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la data arestării inculpatei.
Prin încheierea din 14 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatei D.C.I. pe o durată de 29 zile pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., respectiv complicitate la trafic de influenţă.
În cursul lunii iulie 2012, pe fondul cercetării denunţătorului C.T., în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 7/D.P/2012 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de criminalitate Organizată şi Terorism, numitul P.D.C., avocat în baroul Bucureşti, a pretins de la denunţătoarea C.M. suma de 150.000 euro, lăsând să se creadă că are influenţă asupra judecătorilor de la Tribunalul Bucureşti, pentru a-i determina să pronunţe o hotărâre de punere în libertate a lui C.T.
Ulterior, în perioada august - octombrie 2012, avocatul P.D.C. a modificat pretenţia iniţială şi astfel a pretins suma de 50.000 euro, susţinând de această dată că are influenţă asupra judecătorilor de la Curtea de Apel Bucureşti în scopul asigurării aceluiaşi beneficiu denunţătorului C.T.
Cu toate că numita C.M. a remis avocatului P.D.C. prin intermediul numitei D.C.I. suma de 50.000 euro la termenul la care s-a judecat dosarul, care era arestat preventiv denunţătorul C.T., instanţa nu a dispus punerea acestuia în libertate.
În desfăşurarea activităţii infracţionale, avocatul P.D.C. a afirmat că-şi va trafica influenţa asupra judecătorilor de la Tribunalul Bucureşti pentru admiterea unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar, formulată în numele denunţătorului C.T. şi în schimbul acestei intervenţii, a pretins suma de 13.000 euro, susţinând că are posibilitatea să facă acelaşi tip de intervenţie şi pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti, care urmau să judece recursul în acea cauză.
Drept urmare, denunţătoarea C.M. a remis avocatului P.D.C. prin intermediul inculpatei D.C.I. suma de 13.000 euro.
În contextul în care denunţătorul C.T. a fost pus în libertate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, avocatul P.D.C. a pretins suma de 80.000 euro, susţinând că-şi va trafica influenţa pe lângă magistraţii de la Curtea de Apel Bucureşti, care urmau să judece recursul în respectiva cauză, pentru a-i determina să pronunţe o hotărâre de punere în libertate.
Deoarece denunţătoarea C.M. nu a avut posibilitatea de a da folosul pretins, avocatul P.D.C. a afirmat că va pune de la el acea sumă de 80.000 euro, pentru a o da judecătorilor de la Curtea de Apel Bucureşti, pe lângă care susţinea că a intervenit, iar în schimb a convenit cu denunţătoarea să-i lase ca şi garanţie mai multe bijuterii valoroase din aur, având aplicate diamante şi ceasuri de firmă, precum şi cheile şi certificatul de înmatriculare ale autoturismului, în timp ce la rândul său, inculpata D.C.I. a lăsat tot ca şi garanţie cheile şi certificatul de înmatriculare ale autoturismului marca T.
Cu privire la inculpata D.C.I. s-a reţinut că aceasta s-a implicat activ în rolul de intermediar între inculpatul P.D.C. şi C.M., predând sumele de bani către inculpat şi garantând cu propriul autoturism plata datorată pentru cumpărarea traficului de influenţă.
De asemenea, inculpata D.C.I. i-a dat sfaturi numitei C.I. cu privire la ce trebuie să declare dacă va fi întrebată de organele judiciare, cu privire la sumele de bani date inculpatului P.D.C.
Prima instanţă a apreciat că cererea de liberare sub control judiciar este admisibilă în principiu, în sensul că sunt îndeplinite prevederile art. 1602 C. proc. pen., deoarece faptele pentru care este cercetată inculpata sunt pedepsite cu închisoarea ce nu depăşeşte 18 ani.
Pe fondul cererii, prima instanţă a constatat că nu este întemeiată liberarea sub control judiciar a inculpatei.
Potrivit art. 1602 C. proc. pen. liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În cauză subzistă temeiul avut în vedere la data arestării inculpatei, arestarea a fost dispusă la data de 14 aprilie 2013, iar la data de 22 aprilie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul inculpatei.
Practic, de la rămânerea definitivă a încheierii de arestare preventivă au trecut doar 7 zile, inculpata promovând imediat cerere de liberare sub control judiciar.
Nu s-a făcut dovada că în această perioadă scurtă de timp au intervenit elemente noi care să justifice punerea în libertate a inculpatei, chiar şi sub control judiciar.
Dacă s-ar fi apreciat că judecata în stare de libertate a inculpatei este oportună, exista posibilitatea ca, ori Curtea de Apel Bucureşti, ori Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dispună luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate, cum ar fi obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara.
Susţinerile inculpatei că în perioada de 7 zile de la rămânerea definitivă a încheierii de arestare preventivă au intervenit temeiuri noi care pot duce la lăsarea sa în libertate sub control judiciar, nu sunt întemeiate pe nicio probă, fiind simple afirmaţii şi chiar un abuz de drept, ţinând cont de durata foarte scurtă de timp, trecută de la rămânerea definitivă a încheierii de arestare preventivă.
Oricum, în situaţia în care faptele inculpatei sunt de un pericol social ridicat, aspect ce rezultă din modalitatea de acţionare şi din scopul urmărit, nu se putea pune problema punerii în libertate sub control judiciar, deoarece ar exista riscul ca inculpata să încerce să influenţeze administrarea probelor, având în vedere faptul că anterior aceasta i-a dat indicaţii martorei denunţătoare ce să spună în faţa organelor judiciare.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpata D.C.I.
Recursul declarat de inculpată nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. "în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau a inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una dintre următoarele măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara sau arestarea preventivă".
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol "scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune", iar potrivit alin. (8) "alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se va lua măsura".
Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. "liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda, în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Alin. (2) al textului de lege sus-menţionat dispune că "liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date, din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Din analiza dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă că: liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În acelaşi timp, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată, o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.
Acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocaţie şi nu un drept al inculpatului, doar instanţa fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.
Aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului, natura şi modul de săvârşire a acesteia, circumstanţele reale ale cauzei şi cele privind persoana inculpatului.
Dispoziţiile art. 1602 alin. (2) au ca scop asigurarea normalei desfăşurări, în continuare, a procesului penal.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că faptele pentru care s-a solicitat şi luat măsura arestării preventive respectă, sub aspectul regimului sancţionator, condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.
Măsura arestării preventive a fost luată, reţinându-se incidenţa cazului prevăzut de art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că în cauză trebuie analizată condiţia referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpata dacă ar fi pusă în libertate, condiţie cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi care a constituit un alt temei legal avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar nu doar prin raportare la condiţiile limitativ prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. şi la datele ce caracterizează persoana inculpatei, aceasta având drept scop atingerea finalităţilor măsurilor preventive, astfel după cum acestea sunt reglementate de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Neîndoielnic, nu poate fi exclus de la vocaţia liberării provizorii inculpata care este arestat preventiv ca urmare a dispoziţiilor art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., motivele legale ce atrag netemeinicia cererii de liberare provizorie fiind reglementate de art. 1602 alin. (1), (2) C. proc. pen. şi ele neputând fi extinse şi la ipoteza în care măsura detenţiei provizorii se fundamentează pe cazurile prevăzute de art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., deoarece s-ar adăuga o condiţie suplimentară celor prevăzute de dispoziţiile procesual penale.
Cu toate acestea, însă, pericolul concret pentru ordinea publică constituie un element de fapt în aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie, impunând, în planul evaluării, a se aprecia în ce măsură trebuie acordată prevalentă protejării ordinii publice, în raport cu natura acuzaţiilor aduse inculpatului, reacţia care ar putea fi stârnită de punerea sa în libertate, conduita procesuală a acestuia, precum şi orice alte circumstanţe reale sau personale ce pot contura un grad mai sporit sau mai puţin accentuat al pericolului concret pentru ordinea publică şi, desigur, în contextul îndeplinirii scopului măsurilor preventive, astfel cum dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. statuează.
În cauza de faţă, având în vedere anvergura activităţii infracţionale, faza procesuală în care se află cauza, scopul instituit de dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen., ţinând seama şi de gradul de pericol social al faptelor pentru care s-a dispus arestarea inculpatei, de împrejurările în care aceasta au fost comise, inculpata săvârşind infracţiuni extrem de grave, apreciate ca atare prin prisma valorilor sociale lezate prin comiterea ei, a tulburării create ordinii publice, prin impactul pe care infracţiuni de acest gen îl au asupra membrilor societăţii noastre, în contextul în care fenomenul corupţiei afectează profund relaţiile sociale şi induce un sentiment de insecuritate cetăţenilor în legătură cu modul în care organele judiciare îşi îndeplinesc atribuţiile ce le revin, în protejarea drepturilor şi libertăţilor lor, consacrate prin Constituţie şi prin lege, astfel încât se apreciază că nu se impune liberarea provizorie a inculpatei, considerând insuficiente obligaţiile prevăzute de lege.
De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că au existat indicii că inculpata a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, fiind reţinut ca temei al arestării acestuia şi lit. b) a art. 148 alin. (1) C. proc. pen., inculpata D.C.I. dându-i sfaturi numitei C.I. cu privire la ce trebuie să declare dacă va fi întrebată de organele judiciare, cu privire la sumele de bani date inculpatului P.D.C.
Înalta Curte apreciază că la acest stadiu procesual, scopul măsurilor prevăzute astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. impune menţinerea stării privative de libertate a inculpatei, cu atât mai mult cu cât natura şi gravitatea faptelor, împrejurările în care ar fi fost comise indică existenţa în continuare a unei stări de pericol social pentru ordinea publică.
În urma propriului demers analitic, Înalta Curte apreciază, de asemenea că aspectele invocate în circumstanţierea persoanei inculpatului nu pot fi valorificate la acest moment procesual.
Faptul că la acest moment poziţia inculpatului este una de colaborare cu organele de anchetă, nu poate duce la concluzia că a nu ar mai fi primejduită ordinea publică prin punerea sa în libertate, cum nici la aceea că ar putea fi realizat scopul procesului penal printr-o măsură alternativă la detenţie, respectiv cea la care face referire art. 136 alin. (2) C. proc. pen., câtă vreme pericolul de tulburare a ordinii publice este încă actual.
Aşadar, în mod corect, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar, apreciind că prevalează realizarea scopului procesului penal, ceea ce nu se poate realiza la acest moment procesual, decât prin detenţia provizorie a inculpatei D.C.I.
În consecinţă, încheierea atacată a fost amplu motivată în raport cu toate criticile formulate de apărare, conţinând argumentele privind existenţa indiciilor referitoare la zădărnicirea aflării adevărului, faptele imputate, pericolul concret fiind evidenţiat cu argumente convingătoare şi prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Faţă de considerentele arătate, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi a art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpata D.C.I.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 300 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.C.I. împotriva încheierii din 29 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 3105/2/2013 (1409/2013).
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 9 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1580/2013. Penal. Omorul deosebit de grav... | ICCJ. Decizia nr. 1586/2013. Penal → |
|---|
