ICCJ. Decizia nr. 1813/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1813/2013
Dosar nr. 8344/2/2012
Şedinţa publică din 27 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 499 din 12 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul F.F., care a fost obligat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON onorariul apărătorului din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin Decizia penală nr. 3419/23 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 391 alin. (1) raportat la art. 386 lit. c) C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de condamnatul F.F. împotriva Deciziei penale nr. 279 din 30 ianuarie 2012 pronunţată de aceeaşi instanţă.
Totodată, a dispus trimiterea spre competentă soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de către condamnat împotriva Sentinţei penale nr. 123 din 21 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi Deciziei penale nr. 279 din 30 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, invocând dispoziţiile art. 386 lit. d) C. proc. pen., condamnatul F.F. a arătat că împotriva sa s-au pronunţat două hotărâri pentru aceeaşi faptă, solicitând desfiinţarea hotărârii de condamnare pronunţată de Curtea de Apel, secţia a II-a penală prin Sentinţa penală nr. 322 din 04 iulie 2011, definitivă prin Decizia penală nr. 279 din 30 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, s-a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 322 din 04 iulie 2011 s-a dispus condamnarea inculpatului F.F. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 26 teza a II-a pct. 2 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 - 76 lit. a) C. pen.
Pentru a se pronunţa această soluţie, s-a reţinut că inculpatul, în calitate de lucrător de poliţie judiciară cu grad de comisar, a furnizat informaţii şi a sprijinit o grupare infracţională cu preocupări în legătură cu traficul ilicit de droguri de mare risc pe parcursul anului 2009. S-a apreciat că activitatea infracţională desfăşurată de inculpat îmbracă numai forma complicităţii morale întrucât avertizarea traficanţilor de droguri cu privire la preconizatele acţiuni ale poliţiei a avut ca efect numai înlesnirea sustragerii de la urmărire penală a unora dintre respectivele persoane, iar nu înlesnirea săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri sau o eventuală tăinuire a bunurilor provenite din săvârşirea unor astfel de infracţiuni, în sarcina nici uneia dintre persoanele avertizate nereţinându-se comiterea, la datele de referinţă, a infracţiunii de trafic de droguri.
S-a mai reţinut că prin Sentinţa penală nr. 123 din 21 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-a respins ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul F.F. împotriva rezoluţiei nr. 41/P/2010 din 21 martie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului F.F. sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 248 C. pen. în temeiul art. 10 lit. d) şi j C. proc. pen. şi neînceperea urmării penale pentru infracţiunea prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 şi 7 pct. 1 din Legea nr. 78/2000, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen., s-a arătat că aceasta are caracter subsidiar faţă de infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi câtă vreme inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 292/D/P/2009 al DIICOT pentru această din urmă infracţiune, se impune scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 10 lit. d) şi j) C. proc. pen., operând astfel autoritatea de lucru judecat, acţiunile circumscrise rezoluţiei sale infracţionale regăsindu-se în materialul probator administrat în Dosarul nr. 292/D/P/2009.
Referitor la infracţiunile de corupţie, s-a arătat că din ansamblul probelor administrate nu rezultă date şi indicii concrete cu privire la comiterea infracţiunii de luare de mită, declaraţiile date de persoanele în cauză neputând răsturna prezumţia de nevinovăţie care operează „ipso lege" în temeiul art. 66 C. proc. pen. în favoarea învinuitului F.F.
Având în vedere aspectele arătate anterior, curtea de apel a constatat că motivele învederate de către contestator privind împrejurarea că în cele două cauze este vorba despre aceeaşi faptă, fiind urmărit şi judecat de două ori pentru aceeaşi activitate infracţională nu corespund realităţii.
Astfel, s-a reţinut că soluţia de condamnare a inculpatului s-a dispus pentru ajutorul dat coinculpaţilor din dosar, ajutor încadrat în dispoziţiile art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, faptă ce nu presupune şi o contraprestaţie din partea autorului care a primit ajutorul complicelui, iar prin rezoluţia parchetului nr. 41/P/2010 din data de 21 martie 2011, supusă controlului judecătoresc prin Sentinţa penală nr. 123 din 21 martie 2012, s-a avut în vedere primirea unor sume de bani de către condamnat de la membrii grupării infracţionale care se ocupau cu traficul de droguri. în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, aspect cu privire la care s-ar fi putut pune problema autorităţii de lucru judecat, s-a reţinut că prin rezoluţia procurorului s-a dispus netrimiterea sa în judecată, pe acest considerent.
Totodată, s-a avut în vedere şi faptul că a fost susţinută teza existenţei autorităţii de lucru judecat de către contestator şi în faţa instanţei de recurs, motiv considerat neîntemeiat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, mai mult, contestatorul a solicitat desfiinţarea soluţiei de condamnare dispusă prin Sentinţa penală nr. 322 din 04 iulie 2011, prima hotărâre pronunţată în cauză, lucru apreciat ca fiind imposibil chiar în situaţia în care contestaţia formulată ar fi fost întemeiată, date fiind prevederile exprese ale art. 392 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de cele arătate mai sus, având în vedere inexistenţa a două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă privind aceeaşi persoană, dar şi solicitarea de desfiinţare a primei hotărâri pronunţate cronologic din cele menţionate de către contestator, curtea de apel a apreciat ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de către condamnatul F.F., reţinând că scopul urmărit de legiuitor în cadrul căii extraordinare a contestaţiei în anulare prev. în art. 386 lit. d) C. proc. pen. este desfiinţarea celei de-a doua hotărâri pronunţate prin încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat. în consecinţă, s-a apreciat că prima hotărâre rămasă definitivă nu poate fi afectată de soluţionarea contestaţiei în anulare.
De asemenea, având în vedere că obiectul contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. d) C. proc. pen. vizează ultima hotărâre rămasă definitivă, hotărâre care, teoretic, ar fi fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, s-a reţinut că şi căile de atac împotriva soluţiei pronunţate în contestaţie în anulare sunt cele prevăzute de lege pentru hotărârea supusă contestaţiei şi, cum Sentinţa penală nr. 123 din 21 martie 2012 nu este susceptibilă de cale de atac, hotărârea judecătorească fiind definitivă, s-a apreciat că şi soluţia pronunţată în cauză în prezenta contestaţie în anulare este definitivă.
Împotriva sentinţei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs contestatorul F.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei penale atacate şi, pe fond, desfiinţarea hotărârii de condamnare pronunţată în cauză.
Concluziile reprezentantului parchetului, ale apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, care au vizat greşita aplicare a legii de către prima instanţă, fiind circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., dar şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.
Potrivit art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a legii, în speţă nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.
Legiuitorul a prevăzut însă în mod expres şi limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin intermediul contestaţiei în anulare, instituindu-se astfel o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane şi în orice condiţii de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
În prezenta cauză, se constată că a fost promovată contestaţia în anulare făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 386 lit. d) C. proc. pen. Acest caz de contestaţie este incident în situaţia în care, faţă de o persoană, s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, având un caracter de anulare întrucât se tinde la anularea ultimei hotărâri, care a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat. În concret, acest caz de contestaţie în anulare se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive, regulă potrivit căreia nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă (non bis în idem).
Înalta Curte reţine că, în speţă, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond că nu este reală împrejurarea potrivit căreia contestatorul ar fi fost urmărit şi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă, nefiind încălcat principiul autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A, prin rezoluţia nr. 41/P/2010 din 21 martie 2011 (menţinută prin Sentinţa penală nr. 123 din 21 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală), a dispus faţă de învinuitul F.F. scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 248 C. pen., reţinând că are caracter subsidiar faţă de infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, pentru care acesta fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 292/D/P/2009 al DIICOT, acţiunile circumscrise rezoluţiei sale infracţionale regăsindu-se în materialul probator administrat în Dosarul nr. 292/D/P/2009.
Se reţine, de asemenea, că, în ceea ce priveşte cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., se poate exercita această cale extraordinară de atac împotriva ultimei hotărâri penale rămase definitivă, care poate fi, potrivit art. 416 - 417 C. proc. pen., o sentinţă a primei instanţe, o decizie a instanţei de apel sau a instanţei de recurs, fiind însă necesar ca hotărârile judecătoreşti să fi fost pronunţate de instanţe penale, excluzându-se situaţia când pentru aceeaşi faptă şi persoană s-a pronunţat o hotărâre definitivă de către o instanţă civilă.
În speţa de faţă, se constată că Sentinţa penală nr. 322 din 04 iulie 2011 (definitivă prin Decizia penală nr. 279 din 30 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), prin care s-a dispus condamnarea inculpatului F.F. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 26 teza a II-a pct. 2 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 - 76 lit. a) C. pen. şi la a cărei anulare se tinde prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, este anterioară celeilalte hotărâri la care recurentul contestator a făcut referire, respectiv Sentinţa penală nr. 123 din 21 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care s-a respins ca nefondată plângerea formulată de acesta împotriva rezoluţiei nr. 41/P/2010 din 21 martie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.
Ca atare, faţă de cronologia pronunţării celor două hotărâri anterior menţionate şi având în vedere, totodată, dispoziţiile art. 392 alin. (3) C. proc. pen., în mod corect s-a apreciat în cauză că nu se poate proceda la anularea hotărârii de condamnare.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată de instanţa de fond în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare formulate de contestatorul F.F. este legală şi temeinică.
Pentru aceste considerente, criticile formulate de recurentul contestator apar ca nefiind întemeiate, astfel că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârii, recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul F.F. împotriva Sentinţei penale nr. 499 din 12 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1812/2013. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1814/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
