ICCJ. Decizia nr. 1811/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1811/2013

Dosar nr. 9552/3/2012

Şedinţa publică din 27 mai 2013

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 649/27 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. 9552/3/2012, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatei C.G.D. (fostă B.) la o pedeapsă de 10 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durata de 3 ani, după executarea pedepsei principale, în baza art. 65 C. pen.

În baza art. 83 C. pen. cu aplicarea art. 86⁴ C. pen., s-a dispus revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată inculpatei prin Sentinţa penală nr. 431 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin neapelare, pedeapsă ce se va executa în întregime alături de pedeapsa aplicată în cauză, inculpata executând pedeapsa de 13 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale, în baza art. 65 C. pen.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă accesorie.

S-a făcut aplicarea art. 350 C. proc. pen. şi s-a dispus arestarea inculpatei.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus perioada reţinerii şi a arestării preventive de la 16 septembrie 2008 la 15 aprilie 2009.

În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 118 lit. d) C. pen., s-a dispus confiscarea sumelor de bani de la inculpată, respectiv 140 RON şi 70 RON, sume avansate de stat şi obţinute ilegal de inculpată.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligată inculpata la 1.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, la data de 31 martie 2011, în jurul orei 14.00, colaboratorul „V.I."- nume de cod, s-a prezentat la sediul organelor de poliţie din cadrul Serviciului Antidrog - Biroul sector 5, unde a fost percheziţionat corporal, asupra sa negăsindu-se substanţe interzise la deţinere, iar apoi i s-a înmânat acestuia suma de 140 RON necesară cumpărării de heroină de la persoanele denunţate.

Lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate Bucureşti - Serviciul Antidrog - Biroul Sector 5 au format un dispozitiv de supraveghere în zona străzii CF.

În continuare, colaboratorul „V.I." s-a deplasat sub supravegherea investigatorului „C.G." pe strada V, până în dreptul curţii imobilului cu nr. 82. Aici, după ce a sunat la poartă, a intrat în curtea respectivă, unde locuiesc C.R. şi inculpata C.G.D. La uşa imobilului a ieşit inculpata, care l-a întrebat pe colaborator câţi bani are şi, după ce a văzut cei 140 RON, i-a indicat să îi pună în buzunarul pantalonilor de trening pe care aceasta îi purta.

După ce a luat banii, inculpata a ieşit din curte împreună cu colaboratorul „V.I.". Acesta a rămas în aşteptare pe stradă, iar inculpata C.G.D. a intrat în curtea imobilului situat la circa 10 metri de curtea imobilului său, care figurează tot cu numărul 82.

După circa 3 - 4 minute, C.G.D. s-a întors şi i-a înmânat colaboratorului două doze de heroină. După primirea acestora, colaboratorul a părăsit imobilul, îndreptându-se spre investigatorul sub acoperire „C.G.", căruia i-a predat cele două doze cumpărate de la inculpata C.G.D., doze care au fost introduse într-un plic care a fost sigilat cu sigiliu tip MAI nr. 41823.

Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 142492/04 aprilie 2011 a concluzionat că proba constând în două punguţe din material plastic de culoare neagră conţine 0,08 grame heroină (diacetilmorfina), care face parte din Tabelul Anexă I din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Proba a fost consumată în procesul analizelor de laborator.

Aceste acţiuni au fost înregistrate audio-video, putându-se observa imagini din care rezultă cum inculpata C.G.D. a primit banii de la colaboratorul „V.I.", a ieşit din locuinţă, apoi a revenit dându-i colaboratorului două doze de heroină.

Instanţa a reţinut că, în imagine, s-a observat cum inculpata C.G.D. a prins buzunarul drept al pantalonilor cu degetele ambelor mâini, iar colaboratorul a introdus suma de bani menţionată, destinată cumpărării a două doze de heroină.

Totodată, Tribunalul a reţinut că, la data de 05 aprilie 2011, în jurul orei 15.30, colaboratorul „V.I." - nume de cod, s-a prezentat la sediul organelor de poliţie din cadrul Serviciului Antidrog - Biroul sector 5, unde a fost percheziţionat corporal, asupra sa negăsindu-se substanţe interzise la deţinere, iar apoi i s-a înmânat acestuia suma de 70 RON, necesară cumpărării de heroină de la persoanele denunţate.

În continuare, colaboratorul „V.I." s-a deplasat sub supravegherea investigatorului „C.G." pe strada V până în dreptul curţii imobilului cu nr. 82 unde locuieşte inculpata C.G.D.

Aceasta din urmă a ieşit la uşă şi l-a întrebat pe colaborator ce doreşte. Acesta ia spus că vrea o doză de heroină şi i-a înmânat suma de 70 RON, pe care inculpata a luat-o şi i-a adus din „curtea de alături" o doză de heroină.

După primirea dozei, colaboratorul „V.I." - nume de cod a părăsit imobilul, îndreptându-se spre investigatorul sub acoperire „C.G." căruia i-a predat doza cumpărată de la inculpata C.G.D., doze ce a fost introdusă într-un plic cu sigiliul tip MAI nr. 52360.

Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 142593 din 14 aprilie 2011 a concluzionat că proba constând într-o pungă din material plastic de culoare neagră conţine 0,03 grame Heroină (diacetilmorfîna) ce face parte din Tabelul Anexă I din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Proba a fost consumată în procesul analizelor de laborator.

Instanţa de fond a avut în vedere declaraţiile martorului cu identitate protejata V.I. în ambele faze ale procesului, declaraţii care s-au coroborat cu imaginile audio-video înregistrate, în care s-a observat cum inculpata a primit de la martor o suma de bani, ce i-a fost introdusă în interiorul buzunarelor pantalonilor, dar şi cu procesele-verbale întocmite atât cu privire la percheziţiile efectuate asupra martorului înainte şi după întâlnirea cu inculpata, cât şi cu privire la banii puşi la dispoziţie de către investigatorul sub acoperire, care l-a însoţit pe martor la efectuarea tranzacţiei.

Din analiza întregului material probator administrat în cauză, instanţa a constatat că situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare este corectă şi că faptele inculpatei C.G. care, la data de 31 martie 2011, a vândut colaboratorului cu nume de cod „V.I." 2 doze de heroină, iar la data de 05 aprilie 2011, a vândut aceluiaşi colaborator o doză de heroină, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, în forma continuată, prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

La individualizarea, pedepsei aplicate, Tribunalul a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gradul de pericol social concret al infracţiunii săvârşite, modalitatea concretă de săvârşire a faptelor, precum şi circumstanţele personale ale inculpatei, care este cunoscută cu antecedente penale, dând dovadă de perseverenţă infracţională, faptele fiind săvârşite în timpul termenului de încercare stabilit anterior printr-o altă sentinţă de condamnare pentru acelaşi gen de fapte, dar şi atitudinea de negare permanentă a faptelor.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, inculpata C.G.D., care a criticat soluţia instanţei pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel susţinute oral, inculpata a invocat, sub un prim aspect, nulitatea actelor efectuate în faza de urmărire penală, ca urmare a încălcării dreptului său la apărare. în acest sens, a susţinut că atât la momentul ascultării sale, cât şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, nu a fost asistată de un apărător, deşi, în opinia sa, asistenţa juridică era obligatorie conform art. 171 alin. (1) - (4) C. proc. pen. întrucât se afla în executarea unei alte pedepse, suspendată sub supraveghere.

O a doua critică a inculpatei a vizat incidenţa dispoziţiilor art. 10 lit. i) C. proc. pen., ca urmare a provocării sale de către colaboratorul sub acoperire să săvârşească faptele, împrejurare ce atrage aplicarea art. 68 C. proc. pen. şi ar impune achitarea sa.:

În final, apelanta inculpată a apreciat că înregistrările existente la dosar nu relevă implicarea sa în tranzacţii cu droguri, astfel încât se justifică achitarea conform art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Instanţa de apel a respins ca neutile solicitările inculpatei C.G.D. de reascultare a martorului-colaborator ori de vizionare a înregistrărilor ambientale, având în vedere împrejurările de fapt spre dovedirea cărora tindea inculpata, astfel cum au fost precizate la termenul din data de 10 decembrie 2012.

Prin Decizia penală nr. 387/A din 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost admis apelul declarat de inculpata C.G.D. împotriva Sentinţei penale nr. 649/27 septembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, în rejudecare, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. a) C. pen., art. 74 alin. (2) şi 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnată inculpata C.G.D. la pedeapsa principală de 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani.

În baza art. 86⁴ C. pen., s-a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată inculpatei prin Sentinţa penală nr. 431 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti (definitivă prin neapelare), pedeapsă ce urmează a fi executată în întregime alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, astfel încât inculpata va executa, în final, pedeapsa de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

A fost înlăturată aplicarea dispoziţiilor art. 350 C. proc. pen. privind arestarea inculpatei.

A fost modificat temeiul legal al dispoziţiei de luare a măsurii de siguranţă a confiscării sumelor de bani, în sensul reţinerii art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 coroborat cu art. 118 lit. e) C. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

Cheltuielile judiciare avansate în apel au rămas în sarcina statului.

Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu disp. art. 371 C. proc. pen., instanţa de apel a apreciat că apelul formulat este fondat.

Prioritar examinării criticilor de ordin substanţial formulate de către apelantă, instanţa de apel a apreciat necesară analiza motivului de apel referitor la pretinsa nerespectare, în faza de urmărire penală, a dispoziţiilor art. 171 alin. (1) - (4) C. proc. pen. privind asistenţa juridică obligatorie, aceasta deoarece problema de drept invocată antamează, teoretic, o posibilă nulitate absolută şi, din perspectiva soluţiilor complementare pe care le prevede art. 380 C. proc. pen., ar putea împiedica exercitarea controlului judiciar asupra chestiunilor de fond.

În concret, s-a constatat, însă, complet neîntemeiată susţinerea apelantei referitoare la nerespectarea, în faza de urmărire penală, a dispoziţiilor privind asistenţa juridică obligatorie, reţinându-se că, în acea fază, asistenţa juridică a inculpatei C.G. era facultativă.

Astfel, s-a reţinut că, din economia prevederilor art. 171 alin. (1), (2), (4) C. proc. pen., rezultă că, în faza de urmărire penală, asistenţa juridică este obligatorie în cazuri limitativ prevăzute, respectiv când inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau institut medical educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când este supus măsurii de siguranţă a internării medicale ori a obligării la tratament medical sau se apreciază că nu şi-ar putea face singur apărarea.

S-a avut în vedere că prevederile alin. (3) al art. 171 C. proc. pen. nu sunt pertinente în situaţia invocată, deoarece ele statuează doar asupra unui caz de asistenţă juridică obligatorie în faza de judecată, nu şi prealabil sesizării instanţei, ori inculpata-apelantă nu s-a aflat în niciuna dintre situaţiile expres enumerate, fiind majoră, în stare de libertate şi nesupusă vreunei măsuri de siguranţă cu caracter medical ori vreunei restrângeri de natură a o împiedica să îşi facă singură apărarea. Prin urmare, s-a reţinut că nici la momentul ascultării sale de către procuror şi nici la cel al prezentării materialului de urmărire penală, asistenţa sa juridică nu era obligatorie, iar inculpata a înţeles să nu uzeze de facultatea prezenţei unui apărător, ce i-a fost adusă la cunoştinţă conform procesului-verbal din data de 15 martie 2012.

S-a apreciat că susţinerea inculpatei C.G. în sensul că existenţa unei condamnări definitive la o pedeapsă cu suspendare ar echivala cu aflarea sa în executarea unei pedepse, nu are o minimă relevanţă asupra chestiunii examinate, reţinându-se că o atare situaţie nu este prevăzută de art. 171 alin. (2) C. proc. pen., iar invocarea sa tinde să adauge nepermis la norma de procedură, ignorându-i-se caracterul de strictă aplicare. în plus, s-a reţinut că, a considera că o persoană a cărei pedeapsă cu închisoarea a fost suspendată se află în executarea acesteia, ignoră o logică elementară, conform căreia suspendarea executării unei sancţiuni penale presupune tocmai neexecutarea ei.

Pentru aceste considerente, apreciindu-se integral nefondată critica principală a inculpatei, s-a constatat că, sub aspectul fondului, prima instanţă a analizat temeinic probele administrate în cauză şi a reţinut o situaţie de fapt ce concordă sub toate aspectele împrejurărilor ce rezultă din aceste mijloace de probă.

Reevaluând declaraţiile succesive ale martorului "V.I." - nume de cod, coroborate cu elementele ce rezultă din toate procesele-verbale întocmite de către organele de poliţie ori de către investigatorul sub acoperire "C.G." - nume de cod, din imaginile şi dialogul înregistrat autorizat la data de 31 martie 2011 şi din rezultatele celor două constatări tehnico-ştiinţifice, instanţa de apel a constatat că fapta dedusă judecăţii a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezon abilă, prin probe certe şi legal administrate.

Analiza coroborată a probatoriilor a relevat faptul că, pe fondul apartenenţei sale la un mediu familiarizat cu drogurile, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, inculpata C.G.D. a vândut, la datele de 31 martie 2011 şi 05 aprilie 2011, cantităţile de 0,08 gr, respectiv 0,03 gr de heroină, primind în schimbul acestora, de la martorul "V.I."- nume de cod, suma totală de 210 RON.

S-a constatat că activitatea infracţională desfăşurată de către inculpata apelantă rezultă din probe directe, respectiv din declaraţiile martorului-colaborator şi, în cazul primului act material, şi din înregistrările ambientale, conţinutul real al acestor mijloace de probă fiind just reţinut şi valorificat de către prima instanţă, conform art. 63 şi art. 86¹ alin. (6) C. proc. pen.

Critica apelantei inculpate referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen., în sensul săvârşirii faptei ca urmare a provocării sale de către martorul colaborator, a fost apreciată ca fiind lipsită de suport, aceasta tinzând, evident, la înlăturarea artificială a uneia dintre probele esenţiale în acuzare, ignorându-se voit împrejurările particulare în care ea a fost obţinută şi caracterul complet legal al demersurilor efectuate de către organele de cercetare pentru obţinerea sa.

În acest sens, s-a reţinut că indicii ale implicării apelantei în acte de trafic de droguri existau încă din luna februarie 2011, când organele de poliţie s-au sesizat din oficiu cu privire la tranzacţiile desfăşurate pe raza sectorului 5 de către numitul „B.D." ori de către inculpată şi soţul său, procesele-verbale întocmite la data de 28 februarie 2011 de către organele de poliţie şi denunţul formulat ulterior de către persoana cu identitatea „V.I." fiind relevante pentru a se reţine caracterul temeinic al acestor indicii, cu atât mai mult cu cât informaţiile obţinute vizau o persoană deja condamnată definitiv pentru trafic de droguri, respectiv apelanta inculpată.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor apelantei, s-a constatat că şi conţinutul dialogului în mediu ambiental înregistrat la data de 31 martie 2011 reliefează faptul că inculpata C.G. era pe deplin familiarizată cu „nevoile" martorului cumpărător de a achiziţiona droguri şi cu riscurile pe care le implica satisfacerea cererii sale, afirmaţiile şi conduita inculpatei făcând evidente atât faptul că între cele două persoane se derulaseră şi anterior tranzacţii asemănătoare, cât şi precauţiile apelantei (care s-a asigurat, în prealabil, că martorul nu are tehnică asupra sa şi a evitat contactul direct cu suma de bani).

Prin urmare, s-a reţinut că recurgerea la mijloace speciale de investigaţie a fost pe deplin justificată în contextul specificului infracţiunii deduse judecăţii şi, mai ales, al circumspecţiei extreme manifestate de către inculpată ori persoane din anturajul său (care acceptau să vândă droguri doar persoanelor „de încredere").

A fost avut în vedere că apelul la astfel de metode investigative, în circumstanţe de natura celor anterior descrise, nu se circumscrie conceptului de „înscenare", astfel cum a fost definit în jurisprudenţa Curţii Europene, fiind neîndoielnic că folosirea martorului cu identitate protejată nu a avut un rol determinant ori exclusiv în adoptarea comportamentului infracţional de către apelantă.

În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere argumentele ce se desprind din hotărârile instanţei europene în cauzele Constantin şi Stoian împotriva României, 29 septembrie 2009 şi Bulfinski împotriva României, 01 iunie 2010, concluzionând că, din perspectiva predispoziţiei inculpatei spre tranzacţionarea drogurilor, a contactului avut şi anterior cu aceste substanţe ori a caracterului repetat al actelor sale infracţionale, activitatea colaboratorului - nume de cod ori a investigatorului sub acoperire nu a depăşit, în cauză, limitele unei investigări preponderent pasive a activităţii ilicite.

Au fost apreciate ca neîntemeiate şi susţinerile apelantei inculpate referitoare la echivocul ce ar plana asupra declaraţiilor martorului-colaborator ori a fotografiilor în care au fost captate secvenţe ale înregistrării efectuate autorizat cu ocazia faptei din data de 31 martie 2011.

S-a mai reţinut că declaraţiile martorului „V.I." în ambele faze ale procesului relevă neîndoielnic efectuarea de către apelantă a două acte de vânzare de heroină, infirmându-se în totalitate apărarea pro causa a apelantei, în sensul că sumele de bani ar fi reprezentat preţul unor obiecte de îmbrăcăminte, iar nu al drogurilor. A fost avut în vedere că martorul a fost ascultat nemijlocit în cursul judecăţii, în prezenţa inculpatei C.G., care a avut astfel posibilitatea să îşi valorifice dreptul la apărare în mod efectiv, cu respectarea „egalităţii armelor".

Totodată, s-a apreciat că rezervele martorului de a răspunde unora dintre întrebările adresate erau justificate faţă de dispoziţiile art. 86² alin. (3¹) C. proc. pen. şi de riscul deconspirării sale, astfel încât ele nu afectează credibilitatea ori valoarea probatorie de ansamblu a depoziţiei sale.

Susţinerea că fotografiile depuse la dosar nu relevă primirea, de către inculpată, a sumei de bani, a fost apreciată ca fiind complet nepertinentă, având în vedere modalitatea reală în care se reţine că inculpata a intrat în posesia banilor (suma fiindu-i introdusă în buzunar tocmai ca urmare a refuzului de a avea un contact direct cu banii). în plus, s-a reţinut că finalizarea actelor de vânzare şi remiterea preţului drogurilor reprezintă elemente probate nu doar pe baza imaginilor menţionate, ci şi a declaraţiilor martorului colaborator, a dialogului efectiv purtat ori a proceselor verbale întocmite de către investigatorul sub acoperire.

În acest context, reţinând că vinovăţia inculpatei a fost neechivoc dovedită, instanţa de apel a constatat că încadrarea juridică a faptelor este corectă, cele două acte materiale de vânzare de droguri realizând o unitate legală de infracţiune, prevăzută de art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, s-a apreciat că stabilirea acesteia într-un cuantum echivalent limitei minime prevăzute de lege, fără a se valorifica toate circumstanţele în care au fost săvârşite actele infracţionale şi datele ce caracterizează persoana inculpatei, reflectă o insuficientă valorificare a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Astfel, s-a reţinut că natura şi împrejurările concrete în care inculpata a vândut martorului denunţător cele trei doze de heroină, gradul de pericol social ridicat ce caracterizează acest gen de infracţiuni şi consecinţele lor negative asupra sănătăţii publice relevă, fără îndoială, o periculozitate socială sporită a faptelor, ce trebuie să se reflecte corespunzător în sancţiunea penală aplicată.

S-a apreciat, însă, că periculozitatea faptelor trebuie evaluată prin raportare la toate elementele lor de conţinut, dar şi la motivaţia pe care s-a grefat rezoluţia infracţională.

În acest sens, s-a reţinut că fapta continuată dedusă judecăţii a fost determinată, în mod preponderent, de apartenenţa inculpatei la un mediu familiarizat cu drogurile, în care tranzacţionarea acestor substanţe reprezintă o sursă obişnuită de venit. Chiar dacă nu este de natură a diminua semnificativ periculozitatea în sine a faptei, s-a avut în vedere că o atare realitate nu poate fi ignorată, ea nuanţând motivaţia inculpatei şi gradul de pericol al persoanei sale.

Pe de altă parte, au fost avute în vedere cantităţile extrem de reduse de droguri traficate de către inculpată în ambele cazuri, cantităţi situate la nivelul a 0.03 şi 0.08 gr heroină, dar şi împrejurarea că apelanta nu deţinea ea însăşi cantităţile tranzacţionate, procurându-le, în fiecare caz, de la alte persoane ce locuiau în apropiere.

Aceste împrejurări au condus la concluzia că inculpata a avut un rol redus în activitatea de trafic, rezultând, de asemenea, că implicarea sa nu a fost una intensă şi de amploare, ci mai degrabă sporadică şi selectivă, limitată la vânzarea unor cantităţi reduse unor persoane foarte apropiate şi de încredere.

S-a reţinut că elementele obiective astfel reţinute, legate de cantităţile mici de droguri ori de contribuţia şi motivaţia concretă a apelantei, sunt de natură a atenua gravitatea faptei şi a persoanei sale într-o măsură suficientă pentru a justifica valorificarea lor ca circumstanţe atenuante, conform art. 74 alin. (2) C. pen. şi a impune reducerea pedepsei sub minimul special, până la limita a 7 ani închisoare. La stabilirea acestui cuantum, instanţa de apel a avut în vedere şi împrejurarea că, în pofida perseverenţei sale infracţionale, inculpata C.G. a manifestat disponibilitatea de a se angaja în muncă şi de a obţine venituri licite, eşuând însă a asimila pe deplin exigenţele educative ale condamnării anterioare şi optând pentru a implica în activitatea sa ilicită şi pe fiul său minor (aşa cum rezultă din procesele-verbale vizând fapta din data de 05 aprilie 2011).

S-a apreciat, prin urmare, că durata pedepsei astfel stabilită este suficient de însemnată pentru a permite inculpatei iniţierea unui proces de conştientizare a consecinţelor negative ale faptelor sale şi realizarea funcţiilor de prevenţie ale pedepsei, cu atât mai mult cu cât starea de recidivă postcondamnatorie incidenţă în speţă impune aplicarea art. 86⁴ C. pen. şi executarea şi a pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 431 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti.

Din oficiu, instanţa de apel a constatat incorecta aplicare a dispoziţiilor art. 350 C. proc. pen., text de lege care reglementează doar obligaţia instanţei de a dispune, odată cu soluţionarea fondului, şi asupra luării, menţinerii ori revocării măsurii arestării însă doar în scop preventiv, iar nu în vederea executării efective a pedepsei. în speţă, a fost avută în vedere împrejurarea potrivit căreia considerentele hotărârii relevă faptul că prima instanţă a făcut aplicarea acestui text nu în scopul arestării preventive a inculpatei, ci pentru a asigura executarea pedepsei închisorii, confuzie nepermisă, ce a impus reformarea hotărârii şi sub acest aspect.

Totodată, a fost reţinută şi greşita indicare ca temei al dispunerii măsurii de siguranţă a confiscării sumelor de bani a prevederilor art. 118 lit. d) C. pen. (referitoare la bunurile date pentru a determina săvârşirea unei fapte penale), fiind avut în vedere în acest sens că o corectă aplicare a legii impune ca măsura confiscării sumelor de bani dobândite în schimbul drogurilor să se întemeieze pe dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 118 lit. e) C. pen.

Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpata C. (fostă B.) G.D., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârilor şi, pe fond, pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar, reducerea pedepsei, prin raportare şi la circumstanţele personale ale acesteia.

Criticile au fost circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 18 şi 14 C. proc. pen.

Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este fondat, însă numai în ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatei, pentru considerentele care urmează.

Critica formulată de recurenta inculpată, fundamentată pe cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., vizând greşita condamnare a acesteia, nu este întemeiată, în cauză neputându-se pronunţa o soluţie de achitare, care ar fi în contradicţie cu ansamblul probator administrat, câtă vreme vinovăţia inculpatei este pe deplin dovedită, stabilindu-se în mod corect situaţia de fapt anterior redată.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., este de menţionat că acesta există numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de prim control judiciar este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui acest caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, iar pe de altă parte, să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci numai dintr-o discordanţă evidentă între situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor.

În prezenta cauză, Înalta Curte nu a identificat nici un aspect esenţial stabilit de instanţele inferioare care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale.

Fără a relua raţionamentele instanţelor de fond şi de apel realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contradicţie între ceea ce rezultă din actele dosarului şi considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârşirea infracţiunii de către inculpata C. (fostă B.) G.D., situaţia de fapt reţinută fiind în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că aceasta a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnată, respectiv trafic de droguri de mare risc, în forma continuată, prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la data de 31 martie 2011, a vândut colaboratorului cu nume de cod „V.I." 2 doze de heroină, iar la data de 05 aprilie 2011, a vândut aceluiaşi colaborator o doză de heroină.

Toate probele administrate (relevante în acest sens fiind declaraţiile martorului cu identitate protejată, procesele-verbale întocmite de organele de poliţie ori de investigatorul sub acoperire, constatările tehnico-ştiinţifice) confirmă situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare, concluziile la care acestea au ajuns prin raţionament neputând fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o reinterpretare şi reapreciere a probelor, ceea ce ar fi în evidentă contradicţie cu dispoziţiile procesual penale anterior menţionate.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se în |mod corect că fapta inculpatei întruneşte atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii reţinute în sarcina acesteia.

În mod corect instanţele au reţinut că în cauză nu se poate adopta o soluţie de achitare, astfel cum a solicitat inculpata întrucât probele administrate în faza de urmărire penală şi în faza de cercetare judecătorească confirmă acuzaţiile formulate, respectiv participarea inculpatei la întreaga activitate infracţională pentru care a fost trimisă în judecată.

În speţă au fost administrate toate probele necesare aflării adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, fiind evidenţiate aspectele concordante ce susţin vinovăţia inculpatei şi probele ce au servit ca temei al soluţionării cauzei.

Se reţine astfel că vinovăţia în săvârşirea infracţiunii a fost determinată printr-o evaluare a contribuţiei cauzale a inculpatei, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv şi o analiză a tuturor probelor şi argumentarea soluţiei pronunţate pe acele probe care, coroborate, susţin situaţia de fapt reţinută.

Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de recurenta inculpată sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în speţă nu s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancţiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităţilor acesteia, în cauză fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că principiul individualizării sancţiunilor de drept penal priveşte deopotrivă stabilirea, cât şi aplicarea acestor sancţiuni şi adaptarea lor în funcţie de gradul de pericol social al faptei, al periculozităţii făptuitorului.

Pedeapsa, pe lângă funcţia de constrângere ce o exercită asupra condamnatului, îndeplineşte şi funcţia de exemplaritate şi de reeducare a acestuia, fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului, pedeapsa fiind aplicată, totodată, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.

Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.

De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.

Individualizarea judiciară a pedepsei şi modul ei de executare trebuie să aibă în vedere toate criteriile referitoare la dispoziţiile dreptului penal general, limitele speciale ale pedepsei, gradul de pericol social al faptei comise, persoana infractorului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.

Individualizarea judiciară a pedepsei nu se face în mod arbitrar de către instanţa de judecată, ci ţinând cont de normele prevăzute în Codul penal, care stabileşte anumite criterii de individualizare expres reglementate de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), printre acestea enumerându-se şi personalitatea inculpatului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. în literatura juridică s-a precizat că acest criteriu de individualizare a pedepsei priveşte un complex de date referitoare la situaţia sau calitatea infractorului (capacitatea psihofizică, vârsta, ocupaţia, nivel cultural, antecedente penale, conduita după săvârşirea faptei), criteriu care reflectă cerinţa ca sancţiunea penală, ca reacţie împotriva răului pricinuit prin săvârşirea unei infracţiuni, să fie proporţională cu particularităţile făptuitorului împotriva căruia se aplică, fundamentându-se prin urmare ideea de personalizare a pedepsei, adică a fixării pedepsei concrete în raport cu particularităţile persoanei infractorului amplu cunoscute.

La individualizarea pedepsei stabilite în sarcina inculpatei, se constată că, pornindu-se de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa nu a fost aplicată într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunii şi circumstanţelor personale ale inculpatei, fiind astfel întemeiată solicitarea de reducere a cuantumului pedepsei.

Înalta Curte apreciază că instanţele anterioare, cu prilejul individualizării pedepsei, nu au valorificat în mod corespunzător circumstanţele personale ale inculpatei care, deşi provine dintr-un mediu familiarizat cu drogurile, iar în antecedenţa sa mai există o pedeapsă definitivă, totuşi, a dovedit ataşament faţă de muncă şi familie, obţinând venituri în mod licit şi având un loc de muncă stabil.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că o pedeapsă în cuantum mai redus, respectiv de 5 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, este corespunzătoare criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), atât sub aspectul cuantumului, cât şi sub aspectul modalităţii de executare, ţinând cont şi de textul incriminator, fiind aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare al pedepsei, consfinţit prin dispoziţiile art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatei şi, respectiv, sancţiunea aplicată acesteia.

Fată de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ alin. (1) lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpată împotriva Deciziei penale nr. 387/A din 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Va casa, în parte, decizia penală atacată şi, în rejudecare, va reduce cuantumul pedepsei aplicate inculpatei C. (fostă B.) G.D. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. a) C. pen., art. 74 alin. (2) C. pen. şi 76 alin. (1) lit. a) C. pen., de la 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, la 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.

Va menţine revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată inculpatei prin Sentinţa penală nr. 431 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti (definitivă prin neapelare), urmând ca, în baza art. 86⁴ C. pen., inculpata să execute această pedeapsă alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, în total, pedeapsa de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

Va menţine celelalte dispoziţii ale Deciziei penale atacate.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat vor rămâne în sarcina acestuia.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpata C. (fostă B.) G.D. împotriva Deciziei penale nr. 387/A din 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Casează, în parte, decizia penală atacată şi, în rejudecare, reduce cuantumul pedepsei aplicate inculpatei C. (fostă B.) G.D. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. a) C. pen., art. 74 alin. (2) C. pen. şi 76 alin. (1) lit. a) C. pen., de la 7 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, la 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.

Menţine revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată inculpatei prin Sentinţa penală nr. 431 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti (definitivă prin neapelare) şi, în baza art. 86⁴ C. pen., dispune ca inculpata să execute această pedeapsă alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, în total, pedeapsa de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

Menţine celelalte dispoziţii ale Deciziei penale atacate.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 mai 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1809/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie...		ICCJ. Decizia nr. 1812/2013. Penal. Plângere împotriva... →

ICCJ. Decizia nr. 1811/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1811/2013. Penal