ICCJ. Decizia nr. 2154/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Cerere de liberare provizorie pe cauţiune (art. 160 ind. 4 C.p.p.). Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2154/2013

Dosar nr. 661/45/2010

Şedinţa publică din 19 iunie 2013

Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 183 din 5 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a dispus condamnarea inculpatului A.G. la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 republicată, cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii de 24 de ore din 7 septembrie 2010 şi perioada arestării preventive cu începere de la 23 septembrie 2010 la 22 octombrie 2010.

A condamnat pe inculpata C.L. la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 republicată, în referire la art. 257 C. pen.

În baza art. 71 C. pen. a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 86 C. pen. şi art. 86 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 6 ani.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare stabilit pedepsei principale.

În baza art. 83³ C. pen. a dispus ca pe durata termenului de încercare, inculpata să se supună următoarelor măsuri de supraveghere.

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi.

b) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea.

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă.

d)să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele acestuia de existenţă.

A stabilit ca organ de supraveghere, Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi.

În baza art. 86⁴ C. pen. a atras atenţia inculpatei asupra consecinţelor revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatei, durata reţinerii de 24 ore din 7 septembrie 2010 şi perioada arestării preventive cu începere de la 23 septembrie 2010 la 13 ianuarie 2011.

A condamnat pe inculpaţii H.N. şi D.D.I. la câte o pedeapsă de 2 ani şi 2 luni închisoare, fiecare, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 republicată, cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. a aplicat inculpaţilor pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 81 şi art. 82 C. pen. a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor aplicate acestor inculpaţi pe durata termenului de încercare de 4 ani şi 2 luni.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii aplicate inculpaţilor pe durata termenului de încercare stabilit pentru executarea pedepsei principale.

A atras atenţia inculpaţilor asupra consecinţelor prevăzute de art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate.

A dedus din pedepsele aplicate acestor inculpaţi durata reţinerii de 24 de ore din data de 7 septembrie 2010.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen. în referire la art. 256 alin. (2) C. pen. a dispus confiscarea în folosul statului de la inculpata C.L. a sumei de 30.000 RON.

A menţinut sechestrul asigurător dispus prin ordonanţa procurorului din data de 3 septembrie 2010 cu privire la bunurile mobile şi imobile proprietatea inculpatei C.L. respectiv cota indiviză de ½ din parcela arabilă în suprafaţă de 5000 mp, înscrisă în cartea funciară a comunei P.I., în baza contractului de vânzare-cumpărare.

În baza dispoziţiilor art. 189-art. 191 C. proc. pen. a obligat pe fiecare inculpat la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat la judecata în fond a cauzei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 20/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi au fost trimişi în judecată inculpaţii: C.L. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 republicată; A.G. pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 6¹din Legea nr. 78/2000 republicată cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.; H.N. pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 6¹din Legea nr. 78/2000 republicată cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.; D.D.I. pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 republicată cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, unde s-a început cercetarea judecătorească, iar ulterior, prin sentinţa penală nr. 581 din 14 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis cererea de strămutare formulată de Ministerul Justiţiei, dosarul fiind trimis Curţii de Apel Galaţi pentru continuarea judecării cauzei.

Analizând probele administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:

Pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ, au fost înregistrate Dosarele nr. 112/45/2010, cu termen de judecată pe data de 22 februarie 2010 şi nr. 125/45/2010 cu termen de judecată la data de 1 martie 2010, prin care Primăria comunei G., judeţul Iaşi, (în calitate de recurent), solicită anularea deciziei Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor, dată în favoarea SC A.B. SRL Iaşi, compania de construcţii SC M.C. SA Iaşi şi SC V.C. SA Bucureşti (care au calitatea de intimaţi). Dosarele au acelaşi obiect şi aceleaşi părţi.

În acest context, oferindu-şi anterior disponibilitatea de a-l sprijini pentru obţinerea unei hotărâri favorabile la Curtea de Apel Iaşi, la data de 19 februarie 2010, avocata C.L. din cadrul Baroului Iaşi i-a solicitat lui A.G. suma de 15.000 euro, motivând că trebuie să o împartă în mod egal la cei trei judecători ce fac parte din completul de judecată (instanţa de recurs) avocata urmând să contacteze magistraţii sau legături ale acestora în seara zilei de 21 februarie 2010 pentru a-i cointeresa şi influenţa actul de justiţie.

A.G. a convenit împreună cu H.N. (director la SC A.B. SRL) şi D.D.I. (director la SC V.C. SA) să furnizeze iniţial doar o parte din banii solicitaţi, respectiv 30.000 RON (suma urmând să fie suportată în mod egal de cele două firme, însă a fost asigurată exclusiv din „rezerva” financiară a firmei SC A.B. SRL.

Pe de alta parte, A.G. l-a convins pe D.D.I. să contribuie financiar cu 15.000 RON (pe care îi va da lui H.N. până la data de 23 februarie 2010) şi l-a asigurat că îşi asumă garanţia rezolvării favorabile a procesului încă de la primul termen, raportat la încrederea pe care o are în avocat şi influenţa de care dispune avocata C.L. şi prin intermediul soţului C.R., actual pensionar, fost judecător al Curţii de Apel Iaşi, la nivelul completului de judecată.

Întrucât soţii C. nu se aflau în legătură apropiată decât cu familia A., pentru a permite acceptarea fără rezervă a sumei de bani de la o terţă persoană şi pentru a elimina orice suspiciune, H.N. urma să motiveze la predarea banilor către C.L. că returnează un împrumut oferit anterior de aceasta lui A.G.

H.N. şi D.D.I. s-au deplasat în seara zilei de 19 februarie 2010 la domiciliul soţilor C. şi au predat banii (avansul de 30.000 RON din totalul de 15.000 euro), iar ulterior H.N. şi C.L. i-au confirmat lui A.G. că s-a efectuat predarea-primirea banilor destinaţi coruperii judecătorilor.

Situaţia de fapt mai sus menţionată, a fost stabilită pe baza probelor administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească, respectiv: procesele-verbale de redare a înregistrărilor convorbirilor telefonice, coroborate cu declaraţiile martorilor A.C., D.N., B.M., R.M., V.I.E., T.C., G.M., C.G., C.N., I.D. şi V.G.

Prima instanţă a reţinut că inculpaţii au solicitat, în esenţă, (susţinerile inculpaţilor fiind dezvoltate pe larg în încheierea de dezbateri ce face parte integrantă din prezenta hotărâre) să se constate că nu sunt vinovaţi pentru săvârşirea infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată, la dosarul cauzei neexistând nici o probă din care să rezulte vinovăţia acestora.

În acest context, inculpaţii au considerat că trimiterea lor în judecată s-a făcut exclusiv pe baza unor probe nelegal administrate, respectiv pe baza interceptărilor convorbirilor telefonice, interceptări care nu au nicio bază legală, fiind folosite în cauza de faţă în mod abuziv.

De asemenea, inculpaţii au apreciat că procesele-verbale de redare în formă scrisă a convorbirilor înregistrate nu pot fi considerate ca mijloace de probă în condiţiile în care dialogurile sunt prezentate secvenţial, există pauze nejustificate în aceste convorbiri sau un anumit fond sonor care nu avea ce să caute la locul şi momentul respectiv şi că, în acest context, în mod nefondat instanţa a respins cererea inculpaţilor de efectuare a unei expertize tehnice de specialitate, existând suficiente dubii cu privire la corectitudinea înregistrărilor care stau la baza actului de trimitere în judecată a inculpaţilor.

Astfel, inculpatul A.G. a solicitat instanţei să constate că din probele administrate în prezenta cauză nu rezultă să fi săvârşit infracţiunea de cumpărare de influenţă reţinută în sarcina sa, orice dubiu profitându-i acestuia, în baza principiului „in dubio pro reo”.

Inculpata C.L. a solicitat instanţei să constate că nu sunt întrunite nici pe latură obiectivă şi nici pe latură subiectivă elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, deoarece nu avea cum să influenţeze hotărârea judecătorilor de la secţia de contencios administrativ şi fiscal de la Curtea de Apel Iaşi, deoarece avea calitatea de avocat stagiar, fiind de asemenea căsătorită cu un magistrat care a lucrat la Curtea de Apel Iaşi, în prezent fiind pensionar.

Inculpatul D.D.I. a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina sa, în condiţiile în care presupusa infracţiune de cumpărare de influenţă s-a consumat pe data de 19 februarie 2011, iar banii au fost daţi două-trei zile mai târziu.

Inculpatul H.N. a solicitat achitarea sa, în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., deoarece nici un martor audiat în această cauză nu l-a indicat ca săvârşind nemijlocit fapta dedusă judecăţii, singurele probe de vinovăţie fiind înregistrările convorbirilor telefonice administrate, în mod nelegal, şi pe cale de consecinţă, neputând constitui mijloc de probă în cauză.

În plus, faţă de aceste motive comune invocate de inculpaţi în apărare, aceştia au mai solicitat următoarele:

Inculpatul A.G. a solicitat să se constate că modul în care s-a procedat la audierea înregistrărilor şi confruntarea acestora cu procesele-verbale de redare, efectuate de către instanţa de fond la termenul de judecată din data de 4 octombrie 2011 în camera de consiliu, este nelegal, fiind încălcat principiul publicităţii şedinţei de judecată, invocând nulitatea absolută a acestei încheieri.

Inculpata C.L. în concluziile scrise a solicitat în plus, faţă de concluziile orale, prezentate în încheierea de dezbateri, să se constate că i s-a încălcat dreptul la apărare pe timpul urmăririi penale, având o perioadă de timp angajat un avocat care nu putea să asigure asistenţa juridică, respectiv avocatul I.C. care s-a pensionat din funcţia de procuror a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi la data de 15 aprilie 2009, parchet echivalent în grad cu Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi.

Inculpaţii A.G. şi D.D.I. au apreciat că, în mod nelegal, li s-a atribuit calitatea de învinuiţi în rechizitoriu şi care deşi nu este de natură să atragă nulitatea actului de sesizare al instanţei constituie un element semnificativ pentru modul neglijent în care s-a întocmit rechizitoriul.

Analizând aspectele de procedură penală, invocate de către inculpaţi în apărare în ceea ce priveşte legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice şi folosirea acestora ca mijloace de probă în prezenta cauză:

A. Referitor la legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice, din actele dosarului, instanţa de fond a constatat următoarele:

Inculpatul A.G. a fost interceptat o perioadă de timp, în baza Legii privind siguranţa naţională nr. 51/1991.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis mandatul din 21 ianuarie 2010 prin care s-a dispus prelungirea mandatului şi s-a autorizat S.R.I. să intercepteze şi să înregistreze convorbirile telefonice ale numitului A.G. de la data de 26 ianuarie 2010 ora 15:00 până la data de 25 aprilie 2010 ora 15:00.

Cu ocazia acestor interceptări, s-a constatat în timp că inculpatul A.G. intenţionează să influenţeze o hotărâre ce se va pronunţa într-o cauză civilă la Curtea de Apel Iaşi, folosindu-se de influenţa inculpatei C.L., pe care aceasta ar fi avut-o pe lângă completul de judecată, folosindu-se în acest scop de ajutorul inculpaţilor D.D.I. şi H.N.

Existând indicii că urmează să se săvârşească o infracţiune de corupţie, procurorul, datorită urgenţei a hotărât să încuviinţeze interceptarea provizorie a convorbirilor telefonice ale inculpaţilor, a emis ordonanţa nr. 20/P/2010 din data de 19 februarie 2010 prin care a dispus interceptarea pe o perioadă de 48 de ore cu începere de la data de 20 februarie 2010 ora 8:00 până la data de 22 februarie 2010 ora 8:00, ordonanţă ce a fost ulterior confirmată de către instanţa de judecată competentă.

Instanţa a apreciat, în raport de această situaţie de fapt, că interceptările convorbirilor telefonice ale inculpaţilor ar fost efectuate în mod legal, deoarece:

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului acceptă ca ingerinţă în viaţa privată posibilitatea interceptărilor convorbirilor telefonice dar aceasta să se desfăşoare în scopul protejării societăţii de posibilitatea săvârşirii de infracţiuni, iar această activitate să nu fie exercitată în mod abuziv, ci într-un cadru legal care să asigure respectarea dreptului cetăţenilor la viaţa privată.

În acest context, prima instanţă a constatat că inculpatul A.G. nu a fost interceptat în mod abuziv, ci în baza unui cadru legal, respectiv Legea nr. 59/1991 privind siguranţa naţională.

Mandatul de interceptare precum şi prelungirea acestuia au fost date, conform legii, de un judecător de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi se bucură, fiind vorba de o hotărâre judecătorească, de autoritatea de lucru judecat care nu poate fi contestată în nici un mod în prezenta cauză.

De asemenea, a precizat instanţa de fond, acest mandat formează convingerea că împotriva inculpatului A.G. existau indicii că ar fi avut în intenţie să săvârşească o faptă ce privea siguranţa naţională. Acest raţionament, a menţionat instanţa, rezultă din faptul că judecătorul care a emis mandatul de interceptare, precum şi cel care a dispus prelungirea acestui mandat, au avut în vedere existenţa acestor indicii, deoarece în caz contrar ar fi respins solicitarea parchetului.

Prima instanţă a arătat că existenţa mandatului de interceptare a convorbirilor telefonice ale inculpatului A.G. precum şi prelungirea acestuia formează convingerea că interceptarea convorbirilor telefonice nu s-a făcut într-un mod abuziv ci într-un cadru legal, justificând astfel ingerinţa în viaţa privată a inculpatului.

Până la data de 20 februarie 2010, inculpaţii C.L., D.D.I. şi H.N. nu au fost interceptaţi, interceptarea convorbirilor telefonice ale acestora datorându-se faptului că au sunat sau au fost sunaţi de către inculpatul A.G. a căror convorbiri telefonice erau interceptate, conform mandatului mai sus menţionat.

Constatându-se din convorbirile telefonice purtate de aceştia, existenţa unor indicii temeinice de săvârşire a unei infracţiuni de corupţie, procurorul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 91² pct. 5 C. proc. pen., care prevede că interceptările şi înregistrările pot fi folosite şi în alte cauze penale dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute în art. 91 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen., instanţa considerând că este şi cazul în speţă, procurorul emiţând pentru toţi inculpaţii ordonanţa de interceptare a convorbirilor telefonice pe 48 de ore nr. 20/P/2010.

În condiţiile în care această ordonanţă a fost confirmată ulterior de instanţa de judecată, s-a constatat că în perioada 20 februarie 2010-22 februarie 2010 inculpaţii au fost interceptaţi în mod legal.

B. Referitor la conţinutul convorbirilor telefonice purtate de inculpaţi care au servit ca mijloc de probă şi transcrierea acestora, instanţa de fond a constatat următoarele:

Inculpaţii au solicitat în apărare, efectuarea unei expertize a suportului înregistrărilor convorbirilor telefonice pentru a se dovedi autenticitatea acestor convorbiri, apreciind cu ocazia audierii nemijlocite în faza cercetării judecătoreşti că există întreruperi dese ale convorbirilor, pauze nejustificate sau un zgomot de fond care nu ar trebui să apară în situaţia dată.

Instanţa a arătat că a respins această probă ca neutilă cauzei, din următoarele considerente:

a) Prin încheierea de şedinţă din data de 24 noiembrie 2010 instanţa a respins cererile formulate de inculpaţi, privind desecretizarea mandatului de interceptare dat în baza legii siguranţei naţionale, precum şi cererile inculpaţilor de efectuare a unei expertize care să determine autenticitatea înregistrărilor audio de pe suporţii optici CD înaintaţi la dosarul cauzei ce au făcut obiectul proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice folosite ca mijloc de probă în cauză. S-a ţinut seama că, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 581 din 14 aprilie 2011, s-a admis cererea de strămutare a cauzei formulată de Ministerul Justiţiei, instanţa supremă dispunând strămutarea cauzei la Curtea de Apel Galaţi şi menţinea actelor efectuate la instanţa de la care s-a strămutat judecarea cauzei, apreciindu-se că cererea inculpaţilor apare ca nefondată, întrucât Curtea de Apel Iaşi s-a pronunţat cu privire la aceste probe şi pe cale de consecinţă, această încheiere prin care s-au respins probele solicitate de inculpaţi, s-a considerat că a căpătat autoritate de lucru judecat.

b) În prezent, sistemul de interceptare a convorbirilor telefonice folosit de S.R.I. este un sistem integrat în care factorul uman are o contribuţie mult limitată, interceptările convorbirilor telefonice şi stocarea acestora efectuându-se în mod automat, fără nici o influenţă umană. Singurul loc, pe lanţul interceptării convorbirilor telefonice, stocarea acestora şi transcrierea de pe mijlocul de stocare (în situaţia acestei cauze mijlocul de stocare a fost un hard disc) în procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate, în care factorul uman intervine, în mod decisiv, este momentul în care se efectuează transcrierea acestor convorbiri de pe mijlocul de stocare. De aceea, instanţa a aprobat cererea inculpaţilor de audiere nemijlocită a convorbirilor telefonice ce au fost folosite în această cauză ca mijloc de probă şi confruntarea acestora cu transcrierea acestor convorbiri. Cu această ocazie, s-a arătat că instanţa nu a constatat nici o neconcordanţă între conţinutul audierii şi conţinutul transcrierii acesteia pentru a justifica o bănuială legitimă că acest conţinut a fost alterat şi pe cale de consecinţă s-ar impune efectuarea unei expertize de specialitate. Pauzele invocate de inculpaţi din convorbirile telefonice audiate în mod nemijlocit s-au apreciat ca fiind normale şi specifice unei convorbiri telefonice în care interlocutorul nu răspunde imediat, având nevoie de un timp de gândire pentru a răspunde.

c) Instanţa a apreciat că, pentru a se admite o expertiză audio de specialitate a suportului înregistrărilor convorbirilor telefonice, este necesar ca din actele dosarului sau din probele depuse de inculpaţi în apărare pe timpul procesului penal, să rezulte indicii temeinice că o persoană care lucrează fie în cadrul S.R.I., fie în cadrul organelor de urmărire penală, să aibă un interes personal prin care să urmărească să denatureze prin alterarea convorbirilor telefonice aflarea adevărului şi trimiterea în judecată a inculpaţilor în mod nejustificat, ceea ce s-a considerat că nu este cazul în speţă, context în care, instanţa a apreciat că, în lipsa unor astfel de elemente, a admite în mod automat şi fără nici o justificare sau bănuială legitimă efectuarea unei expertize audio, apare ca fiind netemeinică.

d) Legat de modul în care instanţa a administrat această probă, respectiv audierea convorbirilor telefonice în Camera de consiliu, audiere pe care unul din apărătorii inculpatului A.G. a apreciat-o ca fiind nelegală, deoarece s-a încălcat principiul publicităţii şedinţei de judecată, instanţa a precizat următoarele:

- În acest mod de audiere a convorbirilor telefonice în Camera de Consiliu în prezenţa doar a inculpaţilor, a apărătorilor acestora şi a procurorului s-a asigurat dreptul inculpaţilor la respectarea vieţii private prevăzute de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că alte persoane care ar fi fost prezente în sală, datorită publicităţii şedinţei de judecată, nu au avut acces la conţinutul acestor interceptări.

- Dacă s-ar avea în vedere această apărare a apărătorului ales, s-ar ajunge la concluzia că o probă admisă de instanţă la cererea inculpaţilor în apărare, datorită modului în care a fost administrată, nu ar fi luată în considerare, fiind nulă de drept, situaţie care nu a fost îmbrăţişată nici de inculpaţi şi nici de apărătorii acestora.

Ţinând cont de toate aceste considerente, instanţa a apreciat că, conţinutul interceptărilor convorbirilor telefonice ale inculpaţilor şi procesele-verbale de redare ale acestora, sunt legale şi nu există nici un motiv pentru a se admite o expertiză de specialitate.

Faţă de cele menţionate, constatând că interceptările convorbirilor telefonice efectuate în această cauză sunt legale, instanţa a avut în vedere procesele-verbale de transcriere a acestor convorbiri ca mijloace de probă, cu excepţia convorbirii din data de 20 februarie 2010 între inculpata C.L. şi inculpatul A.G., deoarece această convorbire nu a fost audiată nemijlocit de instanţă, nefiind găsită pe suportul tehnic înaintat instanţei în care se aflau înregistrările convorbirilor telefonice folosite în această cauză.

De asemenea, la stabilirea vinovăţiei inculpaţilor instanţa a avut în vedere nu numai procesele-verbale ale convorbirilor telefonice purtate de aceştia, ci şi alte probe care s-au administrat atât în faza de urmărire penală cât şi în faza cercetării judecătoreşti, respectiv: declaraţiile martorilor R.M., T.C., A.C., V.I.E., C.N., D.N., B.M., G.M., C.G., I.D. şi V.G., date atât în faza de urmărire penală cât şi în faza cercetării judecătoreşti.

Inculpaţii nu au recunoscut comiterea faptelor, solicitând instanţei să se constate că nu sunt vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor, susţinând în esenţă următoarele:

Inculpata C.L. a confirmat primirea sumei de 30.000 RON la domiciliul ei, aproximativ la jumătatea lunii februarie 2010, dar aceasta ar fi reprezentat un împrumut acordat de A.G., sumă de bani necesară pentru efectuarea unor investigaţii medicale complete pentru soţul ei, C.R.

Inculpatul H.N. a confirmat că, în cursul lunii februarie 2010, la solicitarea lui A.G., a predat suma de 30.000 RON inculpatei C.L., la domiciliul acesteia, dar a pretins că nu cunoştea sub ce titlu sunt predaţi aceşti bani, nefăcând altceva decât să execute dispoziţia şefului său.

Inculpatul D.D.I. nu a recunoscut că ar fi convenit cu A.G. să remită suma de 15.000 de euro, din care a predat împreună cu H.N. un avans de 30.000 RON, avocatei C.L., în scopul ca aceasta, prin influenţa ce o are sau pretinde că o are prin intermediul soţului ei, fost judecător la Curtea de Apel Iaşi, să intervină la nivelul judecătorilor ce formau completul de judecată, în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile asocierii de firme, SC V.C. SA Bucureşti.

Inculpatul A.G. a susţinut că avocata C.L. i-ar fi solicitat prima dată, în iarna anului 2009, un împrumut de 15.000 de euro necesar pentru efectuarea unei operaţii chirurgicale (transplant de ficat) pentru soţul ei, C.R., în Italia. A doua oară avocata C.L. i-ar fi solicitat aceeaşi sumă (15.000 de euro), în acelaşi scop în cursul lunii februarie 2010; dat fiind faptul că în acea zi A.G. se afla în Anglia, a solicitat lui H.N., angajatul şi finul său (director la firma lui A.), să remită suma de 30.000 RON C.L., la domiciliul acesteia.

Apărările inculpaţilor formulate pe fondul cauzei, instanţa le-a analizat prin raportare la probele administrate în cauză, reţinând că, prin decizia Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor din data de 28 ianuarie 2010, printre altele, s-a dispus admiterea contestaţiei formulată de asocierea SC V.C. SA Bucureşti + SC A.B. SRL Iaşi + compania de construcţii SC M.C. SA Iaşi în contradictoriu cu Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară G.-U. (Consiliul Local al comunei G.) şi, pe cale de consecinţă, anularea raportului procedurii de atribuire din 14 decembrie 2009 şi obligarea autorităţii contractante la reevaluarea ofertelor.

B.M., primarul comunei G. şi reprezentantul autorităţii contractante, a atacat cu recurs la Curtea de Apel Iaşi, decizia Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor, primul termen al procesului fiind stabilit la data de 22 februarie 2010 în Dosarul nr. 112/45/2010.

Pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ, au fost înregistrate Dosarele nr. 112/45/2010 cu termen de judecată la data de 22 februarie 2010 şi Dosarul nr. 125/45/2010 cu termen de judecată la data de 1 martie 2010, prin care Primăria comunei G., judeţul laşi (în calitate de recurent), solicita anularea deciziei Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor, dată în favoarea firmelor SC A.B. SRL Iaşi, compania de construcţii SC M.C. SA Iaşi şi SC V.C. SA Bucureşti (care au calitatea de intimaţi în cauză).

A. Prima instanţă a menţionat procesele-verbale ale înregistrării convorbirilor telefonice purtate de inculpaţi pe care le-a apreciat ca având o relevanţă deosebită în stabilirea atât a situaţiei de fapt, cât şi a vinovăţiei inculpaţilor, astfel:

a. Convorbirea telefonică dintre inculpatul A.G. şi martora R.M. din data de 12 februarie 2010, ora 11:20:

M.R.: Aşa! Şi spune-mi ce trebuie să facem? Eu vreau (...)

A.G.: Un pic. Şi m-a f(...)t! Şi concluzia este în felul următor: Am contestat la Consiliul Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor. La Consiliul Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor pentru că sunt cu dreptatea în băţ, am câştigat!

M.R.: Bravo!

A.G.: Şi acuma el face recurs la decizia Consiliul Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor la Curtea de Apel Iaşi.

M.R.: Aşa (...)

A.G.: Şi a angajat această casă de avocatură (...)

M.R.: E mititică şi e la început, să ştii!

A.G.: Aşa! A angajat această casă de avocatură să-i reprezinte în instanţă!

M.R.: Această casă de avocatură, trebuie să punem mâna pe ea! Şi atuncea eu trebuie să vorbesc cu avocatul ăsta a Iu(...) Da! Ştiu ce trebuie să fac! Nu mai dau nume!

A.G.: Ai înţeles ce vreau să spun! Pentru că într-un proces avocatul poate să susţină cauza până la capăt sau poate s-o susţină cum ştie.

M.R.: Când îi termenul?

A.G.: Pe 22!

M.R.: Pe 22 trebuie acţionat!

A.G.: Pe 22 februarie! Ciudăţenie, pentru că eu sunt plecat din ţară da (...) na, îmi pică extraordinar de greu plecarea asta! Acuma, sincer pentru că este mai importantă o lucrare de 200 de miliarde decât plecarea! Da ce să mă apuc să-i spun lui P.? Băi nu mai mergem?!

M.R.: Lasă mai G.! Du-te tu în treaba ta! Eu rezolv (...)

A.G.: Bun, dar e nevoie (...)

M.R.: Împărţim, măi, banii! (râde)

A.G.: Mamă! E nevoie şi de bănuţi, nu? M-ai înţeles?

M.R.: Ştiu!

A.G.: E nevoie de bănuţi! De lucrări! Adică eu plec aiurea acuma da (...). Da, şi atunci cel, mai simplu şi mai ales că avocaţii de primării, de regulă, joacă la o sută de capete!

M.R.: Îhî! Păi am înţeles eu ideea! Trebuie întâlnită fata asta faţă în faţă şi rezolvat cazul! Hai că mă ocup eu! Du-te liniştit (...)

A.G.: Exact! Comuna de la G. s-o lase mai moale şi să (...)

M.R.: Da poţi să (...) Nu! Nu poţi să-mi dai! Poţi să-mi dai ceva pe asta, să am o hârtiuţă că o să spună că „Ce vii tu, cine eşti tu?”

A.G.: Te va suna H.N.!

A.G.: Din suflet îţi mulţumesc pentru ajutor!

M.R.: N-ai pentru ce! Eu mă duc şi rezolv şi o să vorbim! O să-ţi scriu un mesaj (...)

A.G.: Nici nu-ţi imaginezi ce mare lucru îmi faci! Deci fără comentarii şi fără să ridic pe nimeni în slăvi!

M.R.: Deci, stai liniştit! Aşa-i între prieteni! Aşa consider eu că trebuie să rezolvăm!

A.G.: Deci, eu răspund pe roaming!

M.R.: Stai cuminte, G., că eu te cunosc! Nu trebuie să mai vorbim asta! Eu o să mă duc pregătită! Nu cred că se ridică la mai mult de o mie! Nu?

A.G.: Nu ştiu! Să-şi spună pretenţiile fata!

M.R.: Bine, dar o să fie aşa pentru (...)

A.G.: Nu rămân dator. Negociază în numele meu! Te rog frumos! Nu rămân dator!

M.R.: Nu G.! O să-ţi scriu şi un mesaj!

A.G.: Te pup! Mulţumesc mult!

M.R.: Dacă reuşesc şi sunt cu ea faţă în faţă, după telefonul meu ţi-o voi da la telefon.

Din conţinutul acestei convorbiri, instanţa a reţinut că inculpatul A.G. a intenţionat să contacteze pe avocatul Asociaţiei de Dezvoltare Intercomunitară G. în scopul influenţării acesteia, respectiv obţinerii unei hotărâri favorabile în cauză, ceea ce dovedeşte interesul inculpatului faţă de hotărârea ce se va pronunţa în cauză de Curtea de Apel Iaşi, precum şi obţinerea acesteia indiferent de metodele pe care le va folosi.

b. Convorbirea telefonică dintre martora T.C. şi inculpatul A.G. din data de 27 februarie 2010, ora 13:25:

P.C.: Pe 22 (...) Bine. Bine. Pe 22 avem iarăşi. N-aţi fost citaţi încă?

A.G.: Pe 22 martie?

P.C: Martie, da. A fost pe 22, luni; a pus nu ştiu cine o cerere de amânare; dar încă nu apăruse hârtia de la Bucureşti; că s-a cerut hârtia, chiar pentru primul termen, s-a cerut hârtia de la Bucureşti, aia care n-o aveam şi care am căutat-o eu în dosar dar nu era.

A.G.: Am înţeles. Ei, cu o cruce mare în faţă (...)

P.C: Da, cu Dumnezeu înainte. Sunteţi şi voi trecuţi.

A.G.: Am înţeles. Oricum, o să (...). O să ne vedem probabil zilele astea un pic.

P.C: Îhî. Îhî.

A.G.: Da?

P.C.: Da. Şi mai vorbim. Că eu urmăresc aia ca să ţi-o aduc mai nainte. Îs curioasă şi eu.

Această convorbire, a constatat prima instanţă, confirmă de asemenea, interesul inculpatului în cauza dedusă judecăţii.

c. Convorbirea dintre inculpata C.L. şi inculpatul A.G. din data de 19 februarie 2010, ora 14:53:

A.G.: Sărut mâna! Am primit mesajul!

C.L.: Aşa! Urma să te sun! Te-am mai sumat şi nu mi-ai răspuns, că vroiam să vorbesc ceva cu tine. Am nevoie până duminecă de nişte bani!

A.G.: Cam cât?

C.L.: Cam 15 (...) câte 5 (...)

A.G.: (...) ăăăă (...).(neinteligibil)

C.L.: Ăăă, păi de asta stau şi mă gândesc cum să fac, ştii (...) că mie îmi trebuie până duminică (...) seara, ştii?

A.G.: (...) n-are nimeni semnătură în bancă (...)

C.L.: Nu, nu te aud!

A.G.: Am în bancă şi nu are nimeni semnătură în bancă (...)

C.L.: îmhî, îmhî (...) na, nu ştiu cum să faci (...) adică ar fi foarte bine, ştii?

A.G.: Am înţeles! Aşa am o sută la băieţii de la firmă, dar (...)

C.L.: Cât?

A.G.: O sută de milioane am.

C.L.: Îhmî (...) mda (...) nu ştiu (...) hai mai gândeşte-te şi tu cum să facem!

A.G.: Mamă, hai s-o amânăm pentru miercuri, joi că n-am (...) sincer, n-are nimeni dreptul de semnătură în bancă la mine!

C.L.: Bine, atunci hai să (...) cât este măcar să (...), ştii?

A.G.: Ăăă, îi spun lui P. ca să te sune să ţi-i aducă (...)

C.L.: Da, perfect ar fi!

Din această discuţie, a reţinut instanţa, rezultă că în condiţiile în care inculpatul A.G. se afla în relaţii de prietenie cu membrii familiei C., acesta a luat legătura anterior cu inculpata C.L. în scopul intervenţiei acesteia pe lângă membrii completului de judecată în scopul influenţării acestora, având în vedere că inculpata era soţia judecătorului pensionar C.R., şi că inculpata C.L. i-a solicitat inculpatului A.G. bani pentru a fi daţi membrilor completului de judecată (...). „Cam 15 (...) câte 5 (...) că îmi trebuie până duminică seara”.

Din această convorbire, a mai considerat prima instanţă, rezultă şi urgenţa primirii banilor în condiţiile în care discuţia a avut loc pe data de 19 februarie 2010, iar dosarul în care inculpatul A.G. avea interes avea termenul de judecată pe data de 22 februarie 2010.

d. Convorbirea telefonică dintre inculpatul A.G. şi inculpatul H.N. din 19 februarie 2010, ora 14:59:

A.G.: Am înţeles! Da! Ăăă (...) Cum staţi cu bănuţii?

H.N.: Cred că avem vreo trei sute şi ceva de milioane aici! Şi cred că mai are şi P. în centru vreo şaizeci-şaptezeci!

A.G.: Am înţeles! Ăă (...) am să te rog să iei la tine vreo (...) două sute! Să-i ai la tine! Da?

H.N.: Da! Două sute! Da?!

A.G.: Da. Da. Da!

H.N.: Aştept instrucţiuni atunci!

A.G.: Da! Da! Da! Ca să-ţi spun unde şi cum trebuie să (...)

H.N.: Da! Bine! Am înţeles! Nici o problema!

A.G.: Pa! Pa! Mersi!

H.N.: Pa!”

Şi această convorbire, ce a avut loc la câteva minute faţă de convorbirea anterioară, a fost apreciată ca exprimând urgenţa cu care inculpatul A.G. urmărea să facă rost de banii pe care trebuia să-i înmâneze inculpatei C.L.

e. Convorbirea telefonică dintre inculpatul A.G. şi inculpatul D.D.I. din data de 19 februarie 2010, ora 15:12:

A.G.: M-a sunat un pic mai înainte prietena noastră pe care ai s-o cunoşti, care se ocupă de problema de luni şi mi-a spus în felul următor: „G., sunt nişte presiuni pe subiect destul de mari!” Imaginează-ţi că nu suntem singuri în Iaşi! Adică, nu (...)

D.D.I.: Da! Da! E corect!

A.G.: Da! Pretenţiile pe subiect sunt cinci ori trei. Pentru că sunt trei cetăţeni acolo. De fapt ai să-i vezi luni! Care hotărăsc! ŞI i-am spus că, în condiţiile în care treaba iese bine, pentru că chiar telefonic mi s-a spus: „Băi, spune DA sau NU!” În condiţiile în care este irevocabilă şi totul e OK, fără nici un fel de problemă! Am greşit? Că, oricum rupem din alte părţi!

D.D.I.: Da! Da! E Ok!

A.G.: D.D.I.! Oricum noi avem un buget! Nu?

D.D.I.: Da! Da! Da! Mai ales dacă nu-l consumăm! E şi mai bine! (râde)

A.G.: Dă Doamne! Că îmi plac banii în buzunar, D.D.! Nu te supăra!

D.D.I.: Da! Da! Da! Da! Corect!

A.G.: Mi s-a spus în felul următor: „Duminică seara are loc o întâlnire!” Nu­-mi cere şi mai multe amănunte prin telefon că (...)

D.D.I.: Nici nu vreau!

A.G.: Aşa (...) „Ar fi nevoie de ceva!” I-am spus: „Drăguţă!” Iniţial mi-o spus (...) bine, e o persoană de mare încredere, nu-i vorba că mă plâng sau aşa mai departe (...) ăăă, „Drăguţă!” i-am spus „La mine, drept de semnătură în bancă nu are nimeni” încerc să-i adun ceva. Tu ai putea face rost de o sută cincizeci şi pun şi eu o sută cincizeci să dăm trei sute? Pe garanţia mea! Deci, nu se pune în discuţie!

D.D.I.: Lăsaţi-mă puţin. Că îi dau eu de la mine, nu mai (...)

A.G.: Încearcă să reţii, că mă pun eu garant! Îs oameni de-ai mei! Pentru că a spus în felul următor: „G., vreau o întâlnire duminică seara şi atunci (...)” hai că nu-ţi povestesc prin telefon că chiar complic discuţia!

D.D.I.: Corect! Da! Da! Da! E OK! Vă dau răspuns deseară. Vă trimit un SMS.

A.G.: Poţi sau nu poţi!

D.D.I.: Depinde foarte mult de un răspuns! Acuma trebuie să verific ceva eu în bancă!

A.G.: Aşa! Pentru că H.N. are şi el o sută cinci zeci! Înţelegi! Şi, eventual ori te-i duce tu, ori H.N.! Găsim variante, cum (...) care să ducă la persoană!

D.D.I.: Da! Da!

A.G.: Nu-i asta problema! Dar ar trebui un trei sute puşi! Înţelegi?

D.D.I.: OK!

A.G.: Crezi că m-ai putea suna până pe la patru-cinci?

D.D.I.: Da! Fac tot posibilul şi vă sun!

A.G.: Nu! Reţine că îmi asum garanţiile pe subiect!

D.D.I.: Am înţeles! Nu e problemă!

A.G.: Încearcă dacă poţi să faci un efort! Crede-mă că (...)

D.D.I.: Da! Da! Deci eu v-am zis! Îl fac de la mine personal! Nici nu le spun ăstora că n-are rost acuma să-i amestec pe ai mei pentru că e altă mentalitate la mine şi nu coincide! Sunt alte (...)

A.G.: Ţi-am zis! În fine! Pot sa-ţi dau şi eu nume să te informezi cine este (...) de la D.N. că ştie, că a fost în casă la ei, dar nu cred acuma că mai are rost!

D.D.I.: Chiar n-are rost!

A.G.: E fostul şef de acolo! Şi am încheiat subiecţii! În fine!

D.D.I.: Da! OK! Nu contează!

A.G.: Deci, te rog hai fă un efort şi pentru bănuţi sută la sută! Nu are rost să o complicăm cu (...) cine garantează, de unde vin banii!

D.D.I.: Nu ştiu! Dacă mă împrumut poate (...) dacă nu reuşesc eu, mă împrumut, văd eu unde! Şi am eu cum să fac (...)

A.G.: Deci, te rog tare mult dacă poţi să faci efortul ăsta!

D.D.I.: OK! Bine!

A.G.: Te pup. Pa! Pa!

D.D.I.: Numai bine!”

Această convorbire, a reţinut instanţa, confirmă existenţa unei înţelegeri anterioare între inculpatul A.G. şi inculpata C.L. în legătură cu demersurile ce urmează a fi făcute în scopul influenţării completului de judecată contra unei sume de bani, confirmând de asemenea şi discuţia avută anterior, între inculpaţii C.L. şi A.G. mai sus menţionată, din data de 19 februarie 2010 la ora 14:53, respectiv că până pe data judecării cauzei (22 februarie 2010) inculpatul A.G. să facă rost de bani, să-i trimită inculpatei C.L., care urma să se întâlnească cu membri ai completului de judecată în scopul influenţării acestora.

Edificatoare în acest sens, a constat instanţa, sunt următoarele discuţii:

A.G. (...) M-a sunat un pic mai înainte prietena noastră pe care ai s-o cunoşti, (inculpata C.L.) care se ocupă de problema de luni (ziua când urma să se judece dosarul în care inculpatul A.G. avea interes în cauză) (...)

A.G. (...) Pretenţiile pe subiect sunt cinci ori trei (confirmă discuţia avută loc anterior între inculpatul A.G. şi C.L. referitoare la suma de bani ce urma a fi dată completului de judecată în scopul influenţării acestuia). Pentru că sunt trei cetăţeni acolo. De fapt ai să-i vezi luni! Care hotărăsc! (respectiv membrii completului de judecată). Şi i-am spus că, în condiţiile în care treaba iese bine, pentru că, chiar telefonic mi s-a spus: „Băi, spune DA sau NU”! în condiţiile în care este irevocabilă şi totul i OK, fără nici un fel de problemă” Am greşit? Că, oricum rupem din alte părţi!

De asemenea, a precizat instanţa, această convorbire dovedeşte faptul că inculpatul D.D.I. a acceptat demersul inculpatului A.G. în sensul că va contribui cu o sumă de bani din contul său personal cunoscând că această sumă este destinată influenţării completului de judecată în scopul obţinerii unei hotărâri favorabile, inculpatul D.D.I. având, de asemenea, interes în cauză, fiind asociat cu inculpatul A.G.

f. Convorbirea telefonică dintre inculpatul H.N. şi inculpatul A.G. din 19 februarie 2010, ora 15:29:

A.G.: Da! Ai vorbit! Bun! o secundă numai ca să-ţi spun două vorbe! Te va căuta D.D.I. mai acuş. Nu ştiu, după amiază, mai spre seară! Cu rugămintea ă(...) E o combinaţie comună! Nu vreau să-ţi spun nici mai multe prin telefon! Eu i-am spus că e nevoie de un trei sute şi am vorbit cu tine şi n-ai decât o sută cinci zeci (...) Aşa, şi tu îi spui „Măi, de fapt nu am avut o sută douăzeci şi cinci, am mai luat din centru, nu ştiu ce, am făcut o completare cu o sută cinci zeci” (...)

H.N.: Aşa (...) îi dau o sută cinci zeci!

A.G.: Nu! El trebuie să-ţi dea o sută cinci zeci!

H.N.: A! El să-mi dea o sută cinci zeci!

A.G.: Aşa! şi am să-ţi spun să-i duci într-un loc!

H.N.: Pa! OK!

A.G.: Dar asta vroiam! Să nu cumva să ne dăm de gol! Că eu i-am spus: „Bă-i n-am! Am făcut toate eforturile! Am înţeles că o sută cinci zeci se poate strânge de ici de colo! H.N. strânge toată suma!” înţelegi?

H.N.: Ştiu eu ce să-i spun! Că deja (...)

A.G.: Adică sa nu te dai de gol (...)

H.N.: l-am adus eu de la mine!

A.G.: Da! Exact! Nici prea accentuat să fie ca să zică că am vorbit! Ce-aţi făcut cu primarul?”

g. Convorbirea telefonică dintre inculpatul A.G. şi inculpatul H.N. din data de 19 februarie 2010, ora 16:00:

A.G.: D.D.I. a spus în felul următor! EI are luni o sută de milioane şi marţi cinci zeci! Si eu i-am spus (...) că mă roagă să-i găsesc pe cineva care poate să-i împrumute bănuţii ăştia (...) eu i-am aşa: „băi eu, de regulă, mai apelez din când în când la rezerva strategică a lui H.N., dar să văd dacă nu cumva îi are în bancă!”

H.N.: OK!

A.G.: înţelegi? Aşa! I-am zis că ai nişte bani de la nuntă, în valută, nu ştiu ce căcat! Aşa! Şi sună-i şi spune-i că ai vorbit cu mine. Spune: „Domne, am vorbit cu (...)” că ţi-am povestit despre ce este vorba, că vreau o sută cincizeci (...), cu rugămintea luni să fie luni, şi marţi să fie marţi (...) adică spune-i că iei foc acasă, ceva de genul ăsta.

H.N.: OK! Da, sigur!

A.G.: Tu ai un trei sute, iei trei sute de acolo, înţelegi? (...) şi am să-ţi spun cui îi duci. Dar discută cu el (...) „băi, nu mă bagi în căcat că banca îţi dă foc!” (...) înţelegi?

H.N.: Da. OK! sun acuma şi vorbesc.

A.G.: Da? Şi roagă-l totuşi dacă poate luni tot, înţelegi?

H.N.: Da. îi spun că îi scot din bancă şi am o relaţie (...)

A.G.: Nu, că nu ştiu dacă mai ai când, înţelegi, cu banca (...) îi spui „am valută, îi am în casă!”.

H.N.: Am înţeles. Bine.

A.G.: Da? Bine. Şi atunci în momentul când stabileşti cu el toate detaliile îmi dai un telefon şi îţi spun unde să-i duci.

H.N.: Bine!

A.G.: Da? Dar îi spui omului „băi, nu te juca că nu-s (...) nu mă confunda cu A.G., că-s cu bani!”.

H.N.: Am înţeles, am înţeles!

A.G.: Da? Bine, hai, pa, pa!”

Din conţinutul acestor convorbiri telefonice, prima instanţă a constatat că rezultă eforturile comune ale inculpaţilor H.N. şi D.D.I. de a face rost de suma de bani necesară influenţării membrilor completului de judecată ce urma a fi dată inculpatei C.L., activitate desfăşurată sub coordonarea inculpatului A.G. care, în perioada respectivă nu se afla în ţară, fiind plecat în Anglia.

h. Convorbirea telefonică dintre inculpatul A.G. şi H.N. din data de 19 februarie 2010, ora 16:08:

A.G.: Tu ştii unde stă C.L.?

H.N.: Cine?

A.G.: C.L.

H.N.: Aa, da.

A.G.: Îţi aduci aminte?

H.N.: Daa (...) cred că îmi aduc aminte.

A.G.: Peste hotel, pe nu ştiu ce stradă, dacă îţi aduci aminte (...) e o viluţă.

H.N.: Da ştiu, acolo pe la temniceri (...) chiar cum se coboară pe zona aia aşa (...) e o stradă în stânga fac (...)

A.G. Aşa. Ăăă (...) în momentul în care îi dai trebuie să (...) „doamnă, m-o trimis A.G. că o împrumutat nişte bani de la dumneavoastră!” Aşa trebuie să-i spui!

H.N.: (...) şi nu-i cazul să ştie şi D.D.I.

A.G.: Nu mă deranjează în altă ordine de idei (...) sau poate să se ducă numai el (...) cum vrei, mie mi-e egal.

H.N.: Bine! O să mergem împreună, el o să rămână în maşină, şi eu o să întorc actele (...)

A.G.: (...) dar ideea e că (...) „Gigi împrumutase nişte bani de la dumneavoastră şi ştiu că trebuia să-i dea (...)”

H.N.: Da, da, da, am înţeles combinaţia! Ştiu ce am de spus! numai că nu ştiam cu D.D.I. cum să fac. Dar o să mergem împreună, el o să rămână în maşină şi eu mă întorc cu acte.

i. Convorbirea telefonică dintre inculpatul H.N. şi inculpatul A.G. din 19 februarie 2010, ora 18:10:

„H.N.: Şefu ? Am fost şi-am rezolvat problema (...) am fost cu D.D.I.

A.G.: Da? O mers cu tine, da?

H.N.: Da, numai că o rămas în maşină (...) n-avea (...)

A.G.: Bine, bine, doar nu-i o chestie de stricteţe sau nu ştiu ce, dar (...) aşa e mai bine (...) Aăă, i-ai spus cine-i persoana, nu?

H.N.: l-am spus că-i vorba de un judecător, n-am dat mai multe detalii.

A.G.: Da! Perfect. Bine, bădie, mersi tare mult arunci.

H.N.: Cu plăcere! O seară faină!

A.G.: Mersi, Ia fel, pa,pa!”

Din conţinutul acestor convorbiri, prima instanţă a considerat că rezultă că la domiciliul inculpatei C.L. s-au deplasat la data de 19 februarie 2010 ora 18:00 inculpaţii H.N. şi D.D.I., predându-i acesteia suma de 300 milioane ROL, confirmând faptul că cei doi inculpaţi cunoşteau foarte bine destinaţia acestei sume de bani, în sensul că urmează a fi dată în scopul influenţării membrilor completului de judecată.

j. Convorbirea telefonică dintre inculpatul H.N. şi inculpatul D.D.I. din 22 februarie 2010, ora 10:55:

D.D.I.: - Da, da, diseară, mai pe seară te sun eu şi ne vedem.

H.N.: - OK. De asta te-am sunat, să te rog să nu uiţi cu (...)

D.D.I.: - N-am uitat. Nu, nu.

H..N: - A plecat cineva de la tine la proces, la asta?

D.D.I.: - Nu. Am trimis o hârtiuţă doar aşa, pur informativă, de amânare, aşa, ştii?

H..N: - A termenului. Da. Aţi cerut termen de amânare, da?

D.D.I.: - Da. Ştii de ce? Ca să nu zică că suntem lipsiţi de interes, că a fost o şmecherie gândită.

H.N.: - Da, am înţeles. Bine.

D.D.I.: - Dar vedem ce se-ntâmplă.

H..N: - Da. Ne auzim mai după-amiază, da?

D.D.I.:-Ok. Pa, pa!”

Şi din această convorbire telefonică avută loc între inculpatul H.N. şi D.D.I., instanţa de fond a constatat că rezultă că cei doi inculpaţi au cunoscut despre activitatea infracţională a inculpatului A.G., de influenţare a membrilor completului de judecată, contribuind decisiv la realizarea rezoluţiei infracţionale în materialitatea ei.

k. Convorbirea telefonică dintre inculpata C.L. şi martorul A.C. din 22 februarie 2010, ora 14:14:

C.L.: - Am o rugăminte. Vreau şi eu o pronunţare de astăzi în contencios, la voi la curte. Ei ştiu dac-o fi scrisă (...) Dar hai, vezi, poate (...)

A.C.: - Mă duc să văd.

C.L.: - Da? Te rog tare mult! Şi-mi dai un bip şi (...) Da? Mulţumesc frumos!

A.C.: - Cu plăcere!”

C.L.:-Da, A.C.

A.C.: - N-a rămas în pronunţare. Are termen.

C.L.: - Are termen? Pe cât?

A.C.: - Da. Pe 22 martie, parcă, a zis.

C.L.: - Sigur 22 martie?

A.C.: - Da. Mai întreb o dată. Oricum, abia a ieşit din şedinţă acuma şi era harababură.

C.L.: - A! Îmhî.

A.C.: - Mai întreb o dată. Vă sun, eventual, dacă face încheierea, să vă spun; c-am întrebat de ce şi mi-a spus că pentru multe chestii, o să văd în încheiere.

C.L.: - Îmhî. Da, da, da, da, da. Merci! Merci! Pa, pa, pa!

A.C.: - Eventual, nu ştiu, vă mai sun eu când termină încheierea; sau mai reveniţi dvs. cu un telefon.

C.L.: - Da. îţi mai dau eu un telefon. Merci tare mult!

A.C.: - Săramâna!

C.L.: - La revedere!"

Această convorbire, a arătat instanţa, confirmă interesul inculpatei C.L. faţă de soluţia pronunţată în cauză, în condiţiile în care nu avea nicio împuternicire avocaţială pentru nici una din părţi.

De altfel, a precizat instanţa, în condiţiile în care primise banii ce făceau obiectul influenţării membrilor completului de judecată, inculpata avea un interes justificat în a afla modul de soluţionare al cauzei, deoarece în cazul obţinerii unei soluţii favorabile (lucru care s-a şi întâmplat fără nicio influenţă din partea inculpatei faţă de completul de judecată), păstrarea sumei de bani pe care inculpata a primit-o, apărea ca fiind pe deplin justificată.

1. Convorbirea telefonică dintre inculpatul A.G. şi inculpatul H.N. din 22 februarie 2010, ora 18:02:

„A.G.:- Da, H.N.

H.N.: - A adus omu toţi banii.

A.G.: - A! Deci nu (...) ştii cum? Aveam un pic de emoţii la faza asta; că „îi dau mâine, îi dau (...)” înţelegi? Dar totuşi e serios D.D.I.

H.N.: - Da. Nu, e serios. Dacă a zis că aşa, nu (...) I-a adus. El spunea că aduce azi numai o sută, şi mâine 50, că nu putea să scoată din bancă. Dar a făcut şi a dres şi i-a adus pe toţi.

A.G.: - Am înţeles. Merci tare mult de informaţie. Văd că facem check in-ul.

Din această convorbire, a reţinut instanţa, rezultă că, conform înţelegerii anterioare dintre inculpatul A.G. şi D.D.I., acesta a remis lui H.N. suma de 15.000 RON în baza înţelegerii din 19 februarie 2010 reprezentând jumătate din avansul sumei de 30.000 RON ce făceau obiectul influenţării completului de judecată.

m. Convorbirea telefonică dintre inculpata C.L. şi inculpatul A.G. din 23 februarie 2010, ora 17:48:

C.L.: - Bună seara, A.G.! A.G., ne vedem mâine?

A.G.: - Da, mamă. Nu, că nu vreau să fac programul la nimeni, ferească-mă D-zeu!

C.L.: - Nu, nu, mâine, pe la nouă, aşa, când vin eu de la tribunal, îţi dau un telefon, să ne vedem. Oricum, s-a (...) amânat, da? întâlnirea aia a noastră, da.

A.G.: - Da.

C.L.: - Şi ne întâlnim să vorbim puţin.

A.G.: - Poate când termini cu tribunalul, bem o cafeluţă.

C.L.: - Da, da, păi da, da.

Din această convorbire, a arătat instanţa, rezultă că inculpata C.L. îi comunică inculpatului A.G. că întâlnirea cu membrii completului de judecată ce urma să aibă loc duminică seara (21 februarie 2010), în scopul căreia primise suma de bani, nu a mai avut loc.

n. Convorbirea telefonică dintre inculpata C.L. şi inculpatul A.G. din 24 februarie 2010, ora 11:49:

„A.G.: - Săru-mâna!

C.L.: - Bună-ziua, A.G. A.G., eu de-acum am programul meu. Trebuie să fiu într-o şedinţă acuma la 12:00 şi mâine plec din IAŞI.

A.G.: - Mamă, da fâ-ţi treaba şi (...)

C.L.: - Da. Şi ne vedem de luni, da?

A.G.: - Mmm (...) Eu nu mai plec din IAŞI, ca să ştii.

C.L.: - Eu vreau să plec mâine puţin din IAŞI, şi ne vedem (...) luni.

A.G.: - Dacă treaba-i în regulă, atât vreau.

C.L.: - Îmhî. Da, da, da, da, da.

o. Convorbirea telefonică dintre inculpaţii D.D.I. şi A.G. din 24 februarie 2010, ora 23:38:

D.D.I.: - În mod normal, când ar trebui să fie pronunţarea sau (...)?

A.G.: - Dacă nu mai era nici o întâmpinare de nicăieri, era pronunţată.

D.D.I.: - O.K.

A.G.: - Acum nu mai ştiu când este termenul.

D.D.I.: - Luni trebuie să fie, dacă nu mă înşel, tot aşa, o săptămână.

A.G.: - Nu, au spus că este luni?

D.D.I.: - Nu, o să mă interesez eu, mă duc să văd.

A.G.: - Dacă ştiam că e (...) Doar azi am fost pe (...)

D.D.I.: - Nu, nu, că mă uit pe site şi mă uit, că sunt afişate pe site.

A.G.: - Sună-mă şi pe mine atunci când este termen şi o să (...) iar concluziile şi hotărârea definitivă o să fie la distantă de câteva zile.

D.D.I.: - Păi da, aşa se întâmplă. Bine, păi, ne auzim.

A.G.: - Dacă auzi vreun termen, ceva (...) eu cu persoana unde ai fost cu H.N., luni deci nu m-am mai văzut, luni am întâlnire, ştii? A zis că-i prinsă, azi a spus, „domle mâine plec din Iaşi”, în fine, şi a rămas că luni să ne vedem.

D.D.I.: - O.K., bine, păi ne auzim.

A.G.:- O.K, numai bine!”

Din această convorbire, a considerat instanţa, rezultă interesul inculpaţilor D.D.I. şi A.G. faţă de evoluţia ulterioară a dosarului şi faţă de soluţia care se va pronunţa în această cauză.

În concluzie, a arătat instanţa de fond, din conţinutul acestor convorbiri telefonice, rezultă că inculpatul A.G. fiind interesat în respingerea contestaţiei formulate de Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitare G., cauză ce se afla pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a căutat prin diferite forme obţinerea unei soluţii favorabile, fie prin influenţarea avocatei Asociaţiei de Dezvoltare Intercomunitare G., fie prin influenţarea membrilor completului de judecată, profitând de relaţiile de prietenie pe care le avea cu familia C.R. (fost judecător al Curţii de Apel Iaşi) şi C.L., avocat în cadrul Baroului Iaşi. Instanţa de fond a reţinut că inculpata C.L. i-a promis inculpatului A.G. că va încerca, în virtutea relaţiilor pe care le are, influenţarea membrilor completului de judecată, contra unei sume de bani ce trebuia înmânată până la data judecării cauzei.

S-a apreciat că faptul că numitul C.R. a avut funcţia de preşedinte al uneia dintre secţiile Curţii de Apel Iaşi, a avut o influenţă decisivă în formarea convingerii inculpatului A.G. că, prin intermediul inculpatei C.L., va putea influenţa pe membrii completului de judecată contra unei sume de bani, sumă de bani stabilită de inculpata C.L., conform convorbirilor telefonice prezentate.

Deoarece nu se afla în ţară, iar inculpata C.L. urma să se întâlnească conform spuselor ei într-un timp foarte scurt cu membrii completului de judecată, în scopul înmânării sumei de bani pentru influenţarea hotărârii ce urma a fi pronunţate, inculpatul A.G. i-a contactat telefonic pe inculpaţii D.D.I. şi H.N. pentru a-l ajuta atât în obţinerea în timp scurt a sumei de bani necesară, cât şi înmânării acesteia către inculpata C.L.

Această activitate s-a desfăşurat în perioada 19 februarie 2010-21 februarie 2010, deoarece pe data de 22 februarie 2010 cauza avea termen de judecată, ceea ce a justificat urgenţa activităţii desfăşurate de inculpaţi în realizarea rezoluţiei infracţionale.

La stabilirea vinovăţiei inculpaţilor, instanţa a avut în vedere nu numai procesele-verbale de înregistrare a convorbirilor telefonice mai sus menţionate şi analizate, ci şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, precum şi declaraţiile inculpaţilor.

Din declaraţiile inculpaţilor C.L., A.G. şi H.N., instanţa de fond a considerat că rezultă că inculpatul H.N., în seara zilei de 19 februarie 2010, a înmânat la cererea inculpatului A.G., care se afla plecat din ţară, o sumă de bani inculpatei C.L., deplasându-se la domiciliul acesteia.

Prima instanţă a precizat că se impune a se stabili dacă această sumă de bani a fost dată cu titlu de împrumut de către inculpatul A.G. inculpatei C.L., sau dacă această sumă a fost dată în scopul cumpărării de influenţă.

S-a constatat că inculpata C.L. a recunoscut că a primit o sumă de bani de la inculpatul A.G. prin intermediul inculpatului H.N., menţionând că era necesară efectuării unui transplant de ficat în străinătate pentru soţul ei, numitul C.R.

Această apărare a inculpatei s-a apreciat că nu este credibilă, din următoarele considerente:

- din convorbirile telefonice efectuate rezultă că inculpata C.L. a solicitat suma de bani în mod urgent şi imperativ, precizând inculpatului A.G. că îi este necesară a-i fi înmânată până pe data de 21 februarie 2010. S-a arătat că, dacă această sumă era destinată efectuării transplantului de ficat pentru soţul ei, în mod normal la dosarul cauzei ar fi trebuit să existe date din care să rezulte că soţul acesteia fusese planificat la o clinică din străinătate în vederea efectuării intervenţiei chirurgicale la o dată imediat următoare, respectiv până la înapoierea în ţară a inculpatului A.G.;

- dacă această apărare ar fi fost reală, la dosarul cauzei ar fi trebuit să existe convorbiri telefonice purtate în această perioadă între inculpata C.L. şi inculpatul A.G. referitoare la necesitatea împrumutului în scopul efectuării transplantului de ficat pentru soţul inculpatei;

- martorul V.G., fin al inculpatei a infirmat susţinerile acesteia în sensul că ar fi fost de faţă la discuţia purtată între soţii C. despre un împrumut şi nici nu i-a însoţit pe aceştia la Bologna, Italia unde urma să aibă loc intervenţia chirurgicală;

- martorul A.C., grefier în cadrul Curţii de Apel Iaşi a confirmat faptul că a fost contactat de către inculpată, care i-a solicitat să-i comunice soluţia dispusă în cauza în care avea interes în condiţiile în care nu avea nicio calitate, neavând delegaţie de apărător în dosar;

În luna martie 2010 inculpata C.L. a achiziţionat un apartament pe numele fiului ei, C.I.I. cu suma de 32.000 euro, banii provenind din economiile familiei (contract de vânzare-cumpărare din 15 martie 2010). Deci, a considerat instanţa, susţinerea inculpatei cu privire la lipsa mijloacelor financiare în vederea tratării bolii de care suferea soţul ei în străinătate, ce ar fi justificat împrumutarea de bani de la inculpatul A.G., este nefondată.

Pe cale de consecinţă, instanţa a respins apărările formulate de inculpata C.L. şi, având în vedere procesele-verbale ale convorbirilor telefonice, precum şi declaraţia martorului A.C. din care rezultă că a avut un interes în cauză, a constatat vinovăţia inculpatei.

Cu referire la inculpatul H.N., s-a constatat că a susţinut că nu a făcut altceva decât să îndeplinească ordinele şefului său, inculpatul A.G., respectiv să facă rost de bani şi să-i ducă inculpatei C.L.

S-a apreciat că această apărare este nefondată, având în vedere înregistrările convorbirilor telefonice, din care rezultă că inculpatul a cunoscut pentru ce erau destinaţi banii, aducându-şi efectiv aportul la obţinerea sumei respective şi înmânarea ei către inculpata C.L.

Sugestiv în acest sens, s-au considerat a fi convorbirea telefonică pe care inculpatul H.N. a purtat-o cu inculpatul D.D.I. la 22 februarie 2010 ora 10:55 şi discuţia purtată de inculpat cu inculpatul A.G. din 19 februarie 2010 ora 18:10:

H.N.: Şefii? Am fost şi-am rezolvat problema (...) am fost cu D.D.I.

A.G.: Da? O mers cu tine, da?

H.N.: Da, numai că o rămas în maşină (...) n-avea.

A.G.: Bine, bine, doar nu-i o chestie de stricteţe sau nu ştiu ce, dar (...) aşa e mai bine (...) Ăăă, i-ai spus cine-i persoana, nu?

H.N.: l-am spus că-i vorba de un judecător, n-am dat mai multe detalii.

A.G.: Da! Perfect. Bine, bădie, mersi tare mult atunci.

H.N.: Cu plăcere! O seară faină!

A.G.: Mersi, la fel, pa,pa!”

„D.D.I.: - Alo!

H.N.: - Salut, şefule!

D.D.I.: - Salut!

H.N.: - Ce faci, la muncă?

D.D.I.: - Da, da. Diseară, mai pe seară te sun eu şi ne vedem.

H.N.: - OK. De asta te-am sunat, să te rog să nu uiţi cu (...)

D.D.I.: - N-am uitat. Nu, nu.

H.N.: - A plecat cineva de la tine la proces, la asta?

D.D.I.: - Nu. Am trimis o hârtiuţă doar aşa, pur informativă, de amânare, aşa, ştii?

H.N.: - A termenului. Da. Aţi cerut termen de amânare, da?

D.D.I.: - Da. Ştii de ce? Ca să nu zică că suntem lipsiţi de interes, că a fost o şmecherie gândită.

H.N.: - Da, am înţeles. Bine.

D.D.I.: - Dar vedem ce se-ntâmplă.

H.N.: - Da. Ne auzim mai după-amiază, da?

D.D.I.: - Ok. Pa, pa!”

Aceste convorbiri, precum şi faptul că inculpatul H.N. a dus banii la domiciliul inculpatei C.L., a apreciat instanţa, au confirmat că acesta a acţionat în deplină cunoştinţă de cauză, cunoscând că banii vor fi daţi în scopul cumpărării de influenţă de către inculpatul A.G., dând un ajutor efectiv acestuia.

Apărarea sa, că a executat ordinele şefului său, nu a putut fi luată în considerare, deoarece executarea unei dispoziţii legale nu îl poate exonera de răspunderea penală.

În privinţa inculpatului D.D.I., s-a constatat că nu a recunoscut săvârşirea faptei, precizând că nu a dat nicio suma de bani în scopul cumpărării de influenţă şi nici nu s-a deplasat cu inculpatul H.N. la domiciliul inculpatei C.L. pentru a-i înmâna acesteia vreo sumă de bani.

Apărarea sa a fost considerată nefondată din următoarele considerente:

Din convorbirile telefonice mai sus analizate, respectiv convorbirea telefonică dintre inculpatul A.G. şi D.D.I. din 19 februarie 2010 ora 15:12 rezultă că inculpatul, care era asociat cu inculpatul A.G., a fost de acord cu activitatea acestuia, în scopul cumpărării de influenţă, pentru obţinerea unei hotărâri favorabile, fiind de acord, de asemenea, să contribuie cu o sumă de bani în acest sens.

De asemenea, din conţinutul convorbirilor telefonice purtate de inculpatul H.N. cu inculpatul A.G. din data de 19 februarie 2010 ora 18:10 rezultă că inculpatul D.D.I. a fost împreună cu inculpatul A.G. când acesta s-a deplasat la domiciliul inculpatei C.L., în momentul când inculpatul H.N. i-a remis acestea suma de bani, ce face obiectul cumpărării de influenţă.

Prima instanţă a mai reţinut că prezenţa inculpatului în apropierea locuinţei inculpatei C.L. este confirmată şi de procesele-verbale de listing şi localizare după celulă, care confirmă că, în ziua de 19 februarie 2010 ora 17:32, inculpatul H.N. l-a contactat pe inculpatul D.D.I., în vederea deplasării împreună către domiciliul inculpatei C.L., iar la aceeaşi dată, orele 17:53 inculpatul D.D.I. se afla exact în aceeaşi locaţie cu H.N., aflată în imediata apropiere a locuinţei familiei C.L.

Toate aceste probe, a considerat instanţa, au confirmat vinovăţia inculpatului şi implicarea acestuia în activitatea de cumpărare de influenţă iniţiată de inculpatul A.G.

Referitor la inculpatul A.G., instanţa a constatat că a negat săvârşirea faptei de cumpărare de influenţă, precizând că banii daţi inculpatei C.L. ar reprezenta un împrumut.

S-a apreciat că aceste afirmaţii nu au suport probator, la dosarul cauzei neexistând nici o altă probă, în afară de declaraţiile coinculpaţilor referitoare la împrumut, declaraţii care nu se coroborează cu probele administrate în cauză, respectiv procesele-verbale de redare a înregistrărilor convorbirilor telefonice purtate de inculpat.

La stabilirea vinovăţiei instanţa a avut în vedere, în afara convorbirilor telefonice mai sus menţionate în cuprinsul motivării, şi alte probe din care rezultă interesul inculpatului A.G. în obţinerea unei hotărâri favorabile în cauza ce se afla pe rolul Curţii de Apel Iaşi, respectiv:

- martora R.M. nu a negat, fiind audiată, discuţiile telefonice din care rezultă că inculpatul A.G. i-a solicitat să intervină în sensul influenţării avocatei V.I.E., apărător în cauza Primăriei comunei G. Instanţa a arătat că, este adevărat că martora a precizat că nu îşi aminteşte ceea ce a discutat cu inculpatul, dar audiată în faza de urmărire penală nici nu a negat conţinutul convorbirii telefonice purtate cu acesta;

- martora T.C., grefier la Judecătoria Iaşi a confirmat discuţiile purtate cu inculpatul A.G. cu privire la Dosarul nr. 112/45/2010 al Curţii de Apel Galaţi, respectiv interesul manifestat de acesta la evoluţia procesului;

- martorul B.M., Primarul comunei G., a confirmat că s-a întâlnit de mai multe ori cu inculpaţii A.G. şi D.D.I., care i-au solicitat să fie desemnaţi drept câştigători ai licitaţiei, deoarece au cea mai bună ofertă, în caz contrar precizând că vor uzita de toate căile de contestaţii prevăzute de lege.

Toate aceste probe, a considerat instanţa, dovedesc interesul inculpaţilor A.G. şi D.D.I. în obţinerea unei soluţii favorabile în dosarul Curţii de Apel Iaşi şi, coroborate cu înregistrările convorbirilor telefonice, stabilesc vinovăţia inculpatului A.G.

Prima instanţă a arătat că se reţine forma coautoratului în sarcina inculpaţilor, deoarece din probele administrate rezultă că, împreună, au hotărât remiterea sumei de 15.000 euro, inculpatei C.L., cunoscând că această sumă era dată în vederea intervenţiei în scopul influenţării judecătorilor din completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Iaşi, în scopul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile, inculpaţii împărţindu-şi rolurile şi acţionând ca un tot unitar în vederea realizării rezoluţiei infracţionale.

La stabilirea pedepselor ce au fost aplicate inculpaţilor, instanţa a avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana inculpaţilor şi de împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală, precum şi de îndrumările cuprinse în ghidul de individualizare al pedepselor în cazul infracţiunilor de corupţie elaborat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În concret, s-a avut în vedere gradul de pericol social al faptei reţinute în sarcina inculpaţilor, de a influenţa prin orice mijloace pe membrii completului de judecată în scopul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile acestora, activitate ce are consecinţe negative, atât în privinţa ideii de justiţie, în încrederea cetăţenilor în actul de justiţie, precum şi în independenţa judecătorilor în pronunţarea hotărârilor judecătoreşti.

De asemenea, a avut în vedere modul concret în care inculpaţii au conceput şi desfăşurat activitatea infracţională, respectiv s-a avut în vedere contribuţia fiecărui inculpat la săvârşirea faptelor reţinute în sarcina acestora.

Din acest punct de vedere, instanţa a apreciat că iniţiatorul şi coordonatorul activităţii infracţionale reţinute în sarcina inculpaţilor este inculpatul A.G. care în scopul obţinerii prin orice mijloace, a unei hotărâri favorabile a atras în activitatea infracţională pe ceilalţi inculpaţi, respectiv a profitat de relaţiile de prietenie cu familia C., de relaţiile de asociere cu inculpatul D.D.I. şi de serviciu cu inculpatul H.N.

În acest context, instanţa a apreciat că scopul preventiv educativ al pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen. pentru inculpatul A.G. poate fi atins numai prin privare de libertate, prin aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege, având în vedere faptul că inculpatul este la primul impact cu legea penală.

În ceea ce priveşte pe inculpata C.L., instanţa a apreciat că activitatea desfăşurată de aceasta, de a-i promite inculpatului A.G. care îi era prieten de familie, că va interveni pe lângă magistraţii completului de judecată în scopul obţinerii unei hotărâri favorabile, contra unei sume de bani, activitate care nu s-a desfăşurat ulterior, prezintă un grad de pericol social ce impune aplicarea unei pedepse orientate spre minimul prevăzut de lege, deoarece inculpata se află la primul impact cu legea penală, iar ca modalitate de executare, s-a stabilit suspendarea sub supraveghere a acesteia.

Instanţa a apreciat, având în vedere că inculpata nu a efectuat nici un act pentru a interveni în actul de justiţie a completului de judecată, că scopul pedepsei poate fi atins şi prin această formă neprivativă de libertate, durata termenului de încercare, precum şi măsurile de constrângere prevăzute de lege asigurând pe deplin scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.

În ceea ce priveşte pe inculpaţii H.N. şi D.D.I., instanţa a avut în vedere faptul că aceştia au fost atraşi în activitatea infracţională de către inculpatul A.G., precum şi activitatea concretă desfăşurată de aceştia, respectiv de a face rost de bani şi de a-i duce inculpatei C.L.

S-a avut, de asemenea, în vedere că aceşti inculpaţi nu au intervenit în mod direct în scopul cumpărării de influenţă, respectiv nu au discutat despre acest aspect cu inculpata C.L., precum şi persoana acestora, fiind la primul impact cu legea penală.

Faţă de aceste considerente, instanţa a apreciat că scopul pedepselor aplicate acestor inculpaţi poate fi atins prin aplicarea unor sancţiuni spre minimul prevăzut de lege şi fără privare de libertate, prin suspendarea condiţionată a executării, durata termenului de încercare fiind suficientă pentru a se asigura scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii C.L., A.G., D.D.I. şi H.N.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpaţilor sub aspectul cuantumului şi modalităţii de executare.

În esenţă, s-a susţinut că nu se justifică orientarea pedepselor spre minimul special prevăzut de lege, faţă de criteriile reliefate de prevederile art. 72 C. pen., întrucât faptele prezintă un grad ridicat de pericol social prin scopul urmărit de fiecare dintre cei patru inculpaţi, urmarea periculoasă socialmente produsă şi cuantumul însemnat al sumei de bani ce a făcut obiectul infracţiunii. Inculpata C.L., în calitatea sa de avocat a avut reprezentarea gravităţii demersului său illicit, neasumarea consecinţelor legale fiind evidenţiată de poziţia procesuală nesinceră. Iniţiativa cumpărării influenţei a aparţinut inculpatului A.G., iar întreaga activitate infracţională aferentă acestei infracţiuni a fost realizată împreună cu H.N. şi D.D.I. în calitate de autori, activitatea lor conjugată ducând la producerea urmării periculoase socialmente: Lipsa antecedentelor penale, a unei intervenţii concrete asupra magistraţilor, a unei discuţii directe între inculpata C.L. şi inculpaţii H.N. şi D.D.I., s-a arătat că nu sunt criterii relevante pentru dozarea diferenţiată a pedepselor aplicate celor patru inculpaţi.

Analiza tuturor circumstanţelor cauzei, atât cele reale cât şi personale, într-o justă şi corectă relaţionare, prin prisma probelor cauzei şi a tuturor criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., s-a considerat că reclamă o redozare a pedepsei, orientată spre maximul special prevăzut de lege, pedepse care, pentru atingerea scopului reliefat de art. 52 C. pen. trebuie executate în regim de detenţie.

Prin motivele scrise de apel şi concluziile orale formulate în dezbateri de apărătorul ales, recurentul inculpat D.D.I. a solicitat să se constate că fapta de cumpărare de influenţă pentru care a fost trimis în judecată nu există în realitate şi să se dispună achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.

În susţinerea acestei cereri, în esenţă, a precizat că, prin rechizitoriu, au fost prezentate fapte pentru care nu se dovedeşte natura penală, iar procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice nu sunt coroborate cu alte probe, ci dimpotrivă, sunt infirmate de declaraţiile martorilor şi inculpaţilor.

Apărarea a solicitat să se constate că nu există mijloace de probă care să confirme existenţa faptelor sesizate prin rechizitoriu, subliniindu-se că procesele-verbale de redare a convorbirilor nu redau integral cuvintele conţinute în înregistrări, la audierea interceptărilor s-a constatat că există intercalări de fraze, pauze, lacune în înregistrarea integrală a convorbirilor, zgomot de fundal etc. care afectează posibilitatea de înţelegere şi redare integrală a conversaţiilor interceptate, înregistrările prezintă elemente sonore sau cuvinte care nu sunt clar inteligibile, dar cărora li s-a asociat un cuvânt anume.

S-a precizat că nu s-a avut în vedere, de acuzare, că instanţa de judecată nu putea să stabilească câştigătorul licitaţiei ca fiind asocierea de firme SC V.C. SA - SC A.B. SRL - SC M.C. SA, cu atât mai mult cu cât, în urma reevaluării ofertelor, a fost declarată câştigătoare o altă asociere de firme.

Apărarea a menţiont că nu este întrunită condiţia obligatorie privind existenţa unui funcţionar care să aibă sarcini concrete şi reale pentru a dispune o soluţie care să-l avantajeze, întrucât actul care intra în atribuţiile instanţei de judecată urma în mod inevitabil să fie efectuat, din moment ce instanţa a fost investită cu cererea Asociaţiei de Dezvoltare Intracomunitară G.-U. să dispună cu privire la procedura de achiziţie publică, instanţa neputând decide că un anumit ofertant a câştigat licitaţia.

Totodată, s-a susţinut că probatoriul administrat dovedeşte că nu a existat nici unul din elementele materiale ale infracţiunii prevăzute de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 (promisiune, oferire, dare), iar conform rechizitoriului, pretinsa faptă de trafic de influenţă este prezentată ca fiind consumată anterior îndeplinirii vreunei acţiuni din partea inculpatului D.D.I. S-a arătat că, dacă a avut loc o infracţiune de trafic de influenţă sub forma pretinderii, aceasta s-a consumat la 19 februarie 2010 când C.L. l-a sunat pe A.G. şi a făcut referire la anumite sume de bani, iar la momentul predării banilor, D.D.I. nu a fost prezent alături de H.N.

A mai învederat că pentru dovedirea faptelor sale nu există probe concludente care să fi fost administrate în faza de urmărire penală sau pe parcursul cercetării judecătoreşti, fiind aduse în acuzare probe nelegale constând în interceptări efectuate în faza actelor premergătoare care nu pot constitui mijloace de probă conform prevederilor procesual penale şi considerentelor Deciziei nr. 962/2009 a Curţii Constituţionale. În Dosarul nr. 20/P/2010 s-a dispus începerea urmăririi penale prin rezoluţia din 11 august 2010, ora 12:00, iar convorbirile la care Direcţia Naţională Anticorupţie face referire în acuzare au fost purtate şi înregistrate înainte de această dată, până când au fost întocmite şi procesele-verbale de redare.

De asemenea, s-a susţinut că înregistrările efectuate în cauză nu au fost certificate în mod legal cu respectarea dispoziţiilor art. 91³ alin. (1) C. proc. pen., lipsind meţiunea obligatorie din procesul-verbal de redare constând în numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea, iar procesele-verbale de redare a convorbirilor au fost întocmite la 10 august 2010, fără verificarea de către procuror a existenţei autorizaţiei de interceptare şi înregistrare din 21 ianuarie 2010, întrucât a fost desecretizată conform adresei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 6 august 2010 şi înregistrată la Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi în data de 11 august 2010.

În plus, s-a menţionat că procesul-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare, întocmit la data de 11 august 2010, nu face referire la procesele-verbale de redare a convorbirilor din perioada 11 februarie 2010-19 februarie 2010, astfel că nu pot fi avute în vedere ca mijloace de probă, în raport de dispoziţiile art. 224 alin. (3) C. proc. pen.

S-a mai precizat că nu pot fi avute în vedere ca mijloace de probă procesele-verbale referitoare la convorbirile anterioare datei de 20 februarie 2010 ora 18:00, întrucât lipsesc de la dosar documentele care să ateste legalitatea interceptării şi înregistrării convorbirilor în baza mandatului emis în baza legii siguranţei naţionale, ca de exemplu dovada unei cauze penale iniţiale în cadrul căreia au fost efectuate în mod legal interceptări şi înregistrări ale convorbirilor inculpatului A.G., în măsura în care acuzarea se prevalează de dispoziţiile art. 91² alin. (5) C. proc. pen.

Apărarea a invocat, de asemenea, că interceptarea şi utilizarea pretinselor convorbiri utilizate de procuror în acuzare cu privire la inculpatul D.D.I. s-au efectuat fără respectarea condiţiilor legale de autorizare întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 şi nu a existat o autorizaţie emisă pe numele acestui inculpat care să permită interceptarea şi înregistrarea convorbirilor acestuia.

Pretinsa localizare prin GPS efectuată în data de 19 februarie 2010, s-a apreciat că nu reprezintă un mijloc de probă întrucât nu există nicio autorizaţie legal emisă pentru efectuarea acestei localizări conform art. 91⁴ C. proc. pen., la dosar nu există nici un document din care să rezulte datele tehnice ale aparaturii prin care se pretinde că s-ar fi efectuat localizarea GPS şi precizia acesteia, iar pretinsa localizare este infirmată de mijloacele de probă din dosar, inculpatul H.N. mergând singur acasă la C.L. pentru a-i înmâna suma de bani împrumutată de A.G.

Ca argument pentru inexistenţa faptei în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D.D.I., s-a mai invocat lipsa oricărui act de sesizare a organelor de urmărire penală, de tipul celor prevăzute de art. 221 alin. (1) C. proc. pen., pe numele acestuia.

La stabilirea adevărului s-a solicitat a se avea în vedere circumstanţele personale ale inculpatului care are un loc de muncă stabil, fiind o persoană responsabilă care coordonează activitatea unui colectiv de 40-50 de persoane, fiind o persoană serioasă, căsătorită, cu copil.

Apărarea recurentului inculpat A.G., prin motivele de recurs scrise, concluziile orale evocate în dezbateri şi concluziile scrise, a invocat motive de nelegalitaţe şi netemeinicie.

Sub aspectul nelegalităţii, a susţinut că în mod greşit Curtea de Apel Iaşi, la termenul din 24 noiembrie 2010, a respins nemotivat cererile de probatorii, iar după strămutarea judecării cauzei, Curtea de Apel Galaţi, la 8 septembrie 2011, a respins nejustificat probele în apărare invocând autoritatea de lucru judecat cu trimitere la încheierea de şedinţă din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi.

A mai precizat apărarea, că instanţa de fond nu a arătat motivele care legitimează în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind încălcate obligaţiile ce-i reveneau din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 356 lit. c) C. proc. pen.

Apărarea a susţinut că, în mod greşit, s-a apreciat asupra legalităţii interceptărilor convorbirilor telefonice din data 19 februarie 2010, în baza cărora s-a stabilit vinovăţia şi tragerea la răspundere penală a inculpatului A.G., convorbiri purtate anterior momentului sesizării din oficiu a organului de urmărire penală (procesele-verbale din 19 februarie 2010 şi 16 martie 2010) şi cu mult timp înainte de întocmirea primelor acte premergătoare.

S-a invocat obţinerea, în mod ilegal, a mijloacelor de probă, prin încălcarea dispoziţiilor art. 64 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, subliniindu-se totodată că cererea privind declasificarea propunerii organelor abilitate către procuror şi a solicitării întocmite de acesta din urmă şi înaintate către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea examinării legalităţii obţinerii mandatului de prelungire din 21 ianuarie 2010 şi a procedurii prevăzute de art. 21 alin. (1)-alin. (9) din Legea nr. 535/2004, viza verificarea legalităţii ingerinţei organelor statului în viaţa privată a inculpatului A.G. prin raportare la dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. S-a criticat că instanţa de fond a lăsat nesoluţionată această cerere, care a fost formulată pentru prima dată, la 4 octombrie 2011, în faţa Curţii de Apel Galaţi, instanţa fiind în eroare că asupra acestei cereri de desecretizare s-a pronunţat Curtea de Apel Iaşi.

Sub aspectul temeiniciei soluţiei s-a învederat că, în mod greşit, inculpatul A.G. a fost condamnat pentru cumpărare de influenţă pretins a fi consumată la 19 februarie 2010, reţinută exclusiv pe informaţiile interceptate şi înregistrate de S.R.I. în baza punerii în executare a prelungirii unui mandat emis în baza legilor speciale privind siguranţa naţională şi combaterea terorismului, în condiţiile în care nicio altă probă directă nu a stabilit fără dubiu şi dincolo de orice îndioală rezonabilă că inculpatul ar fi săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată, iar convorbirile telefonice nu se coroborează cu declaraţiile martorilor sau ale inculpaţilor.

În argumentarea acestui motiv de apel, s-a arătat că procesele-verbale încheiate de procuror la 10 august 2010 cuprinzând convorbirile inculpaţilor din 19 februarie 2010 nu pot fi reţinute ca mijloace de probă doar cu invocarea formală a dispoziţiilor art. 91³ alin. (2) C. proc. pen., dispoziţiile art. 91²alin. (5) C. proc. pen. nu au incidenţă pentru că convorbirile din 19 februarie 2010 nu au fost interceptate într-o cauză penală pentru a fi folosite „şi în altă cauză penală”, interceptările şi înregistrările nu au fost realizate cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului, pentru a putea fi aplicate dispoziţiile dreptului comun din Secţiunea V¹ C. proc. pen., din datele şi lucrările dosarului nu rezultă cine a efectuat redarea înregistrărilor comunicaţiilor efectuate de A.G., în conţinutul proceselor-verbale nu se arată numărul de ordine pe care s-ar fi făcut imprimarea fişierelor care privesc fapta ce formează obiectul cercetării în scopul identificării suportului optic pe care este înmagazinată înregistrarea, iar durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor inculpatului excede cadrului procesual fiind evidenţiată la 330 zile, adică 11 luni fără întreruperi (mandatul din 25 iulie 2009, prelungit prin mandatul din 21 ianuarie 2010 emise în baza Legii nr. 51/1991, urmate de autorizaţia provizorie din 20 februarie 2010 confirmată de instanţă şi prelungită succesiv până la 18 iunie 2010 în baza art. 91¹C. proc. pen.). S-a mai precizat, referitor la operaţiunea de redare a convorbirilor, că documentele întocmite de reprezentanţii S.R.I. nu pot fi asimilate actelor premergătoare întocmite de „lucrătorii operativi din organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop” în sensul dispoziţiilor art. 224 alin. (2) C. proc. pen., deoarece în speţă nu se discută de fapte care, potrivit legii, constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale.

S-a solicitat, totodată, a se avea în vedere că instanţa de fond a pronunţat o soluţie de condamnare fără a se stabili dacă interceptările şi înregistrările reţinute sunt sau nu autentice şi dacă suportul de memorie conţine ori nu intervenţii tehnice (editări care să schimbe conţinutul discuţiilor), iar cu privire la expertiza criminalistică efectuată în recurs, s-a învederat că, potrivit practicii C.E.D.O. şi doctinei, „inexistenţa suporturilor originale ale interceptărilor şi înregistrărilor invocate ca probe de Direcţia Naţională Anticorupţie şi refuzul permiterii accesului părţilor la suporturile originale, cât timp cerinţa existenţei acestor suporturi constituie o condiţie legală imperativă de valabilitate a interceptărilor şi/sau înregistrărilor prezentate ca probe, determină nulitatea absolută a interceptărilor şi a înregistrărilor sub acest aspect”.

În concluzie, apărarea inculpatului A.G. a solicitat îndepărtarea din ansamblul probator administrat a mijloacelor de probă rezultate din folosirea tehnicilor speciale de investigare reglementate în materia siguranţei naţionale, cu trimitere la procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice presupus a fi interceptate la 19 februarie 2010 în intervalul orar 14:53-18:10, şi achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea, art. 75 lit. a) C. pen. în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen.

În subsidiar, s-a solicitat a se aprecia asupra individualizării executării pedepsei prin executarea efectivă a pedepsei raportat atât la lipsa antecedentelor penale şi circumstanţele personale care pledează în favoarea acestuia, apărarea considerând că se justifică suspendarea condiţionată sau sub supraveghere a executării.

Apărarea recurentului inculpat H.N. a solicitat achitarea acestuia în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., susţinând că nu s-a dovedit coautoratul acestuia la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă deoarece din conţinutul convorbirilor transcrise rezultă că acesta nu cunoştea nici un amănunt legat de ceea ce reprezenta suma de bani pe care urma să o remită inculpatei C.L., acesta acţionând doar în îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu. S-a menţionat că, potrivit doctrinei şi practicii judiciare, cumpărarea de influenţă incriminată de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, se referă întotdeauna la un act determinat, cunoscut în detaliu de către subiectul activ al acestei infracţiuni, or niciuna dintre convorbirile purtate cu D.D.I. ori cu A.G. nu oferă certitudinea că ar fi cunoscut detalii despre destinaţia banilor, cum susţine instanţa, că ar fi fost destinaţi cumpărării de influenţă în sensul soluţionării favorabile a Dosarului nr. 112/45/2010.

Recurenta inculpată C.L. a criticat sentinţa atacată sub aspectul nelegalităţii şi neteminiciei.

Apărarea acestei inculpate a susţinut, în esenţă, că interceptările din 19 februarie 2010, transcrise şi folosite ca probe în prezenta cauză, exced dispoziţiilor procedurale şi drepturilor constituţionale, după cum toate interceptările convorbirilor şi transcrierea acestora sunt nelegale, lovite de nulitate în sensul art. 197 C. proc. pen., întrucât mandatul din 21 ianuarie 2010 a fost dat în baza Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, deşi instanţa a reţinut că au existat indicii ale săvârşirii unei infracţiuni de corupţie. S-a arătat că în acest context nu sunt incidente dispoziţiile art. 91² alin. (5) C. proc. pen.

De asemenea, s-a precizat că sunt incidente dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 263 alin. (1) C. proc. pen. întrucât cercetarea s-a efectuat şi cu privire la P.D.B., dar a fost trimis în judecată D.D.I. Invocându-se tot nulitatea absolută, s-a arătat că, pe parcursul urmăririi penale, asistenţa juridică i-a fost asigurată de domnul avocat I.C. care s-a pensionat din funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi la 15 aprilie 2009, iar acest parchet este echivalent în grad cu Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi, unde s-a efectuat ancheta şi nu avea dreptul să acorde asistenţă juridică timp de 2 ani.

Referitor la netemeinicia soluţiei de condamnare, în esenţă, recurenta inculpată a învederat că probatoriul administrat nu demonstrează că ar fi lăsat să se creadă că are influenţă asupra judecătorilor din cadrul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Iaşi, nefiind întrunită latura obiectivă a infracţiunii, precizând că suma de 15.000 euro reprezenta un împrumut pentru consultaţiile medicale pe care soţul său urma să le facă în străinătate, că toate convorbirile dintre ceilalţi trei inculpaţi nu o privesc decât în măsura banilor împrumutaţi, fiind discuţii între participanţi la acte de comerţ anterioare, urmând să se înşele unii pe alţii.

În concluzia, a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 385⁶alin. (3) C. proc. pen. în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 385⁹, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze pricina sub toate aspectele.

Cumulativ, în analiza motivelor de recurs, Înalta Curte va ţine seama de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit cu care, în cazul efectuării controlului judiciar, esenţial este ca, fără a se da un răspuns detaliat fiecărui argument, să se examineze efectiv apărările formulate de inculpaţi.

Analizând cu prioritate critica referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 356 lit. c) C. proc. pen., constând în lipsa din cuprinsul sentinţei atacate a motivelor care legitimează, în fapt şi în drept, soluţia adoptată, instanţa de recurs consideră că aceasta este neîntemeiată.

Sentinţa recurată cuprinde, în conformitate cu dispoziţiile art. 354-art. 356 C. proc. pen., partea introductivă, expunerea şi dispozitivul, iar în partea expozitivă se regăseşte analiza probelor administrate în cauză, potrivit art. 356 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Sub acest din urmă aspect, se constată că instanţa de fond a examinat conţinutul proceselor-verbale de transcriere a înregistrărilor şi interceptărilor convorbirilor telefonice purtate de inculpaţi în datele de 12 februarie 2010, 19 februarie 2010, 22 februarie 2010, 23 februarie 2010, 24 februarie 2010, declaraţiile inculpaţilor, depoziţiile martorilor V.G., A.C., R.M. şi B.M., înscrisuri, aşa încât situaţia de fapt stabilită prin sentinţă este rezultatul aprecierii, de către prima instanţă, a materialului probator.

Înalta Curte mai constată că prima instanţă a răspuns principalelor apărări ale inculpaţilor, care au vizat aspecte de legalitate şi temeinicie, context în care se poate realiza controlul judiciar în prezenta cale de atac.

Referitor la cererile în probaţiune, formulate de inculpaţi la fond, din cuprinsul încheierii de la termenul din 24 noiembrie 2010, reiese că prima instanţă a respins motivat aceste cereri, inclusiv pe cele formulate de inculpatul A.G., considerându-le ca nefiind concludente şi utile soluţionării cauzei, situaţie în care este nefondată critica inculpatului că prima instanţă nu a motivat soluţia de respingere.

De asemenea, este neîntemeiată critica constând în faptul că, după strămutarea judecării cauzei la Curtea de Apel Galaţi, această instanţă, la termenul din 8 septembrie 2011, a respins nejustificat probele în apărare invocând autoritatea de lucru judecat dată de încheierea de şedinţă din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi. Constatarea instanţei de fond este reală că, prin sentinţa nr. 581 din 14 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis cererea de strămutare şi a menţinut actele îndeplinite la instanţa de la care s-a strămutat judecarea cauzei. La termenul din 24 noiembrie 2010, în faţa instanţei de la care s-a strămutat judecarea cauzei, se solicitase printre altele, „desecretizarea actelor cu caracter secret aflate anexate la dosarul cauzei în plic sigilat, respectiv Anexa nr. 2”, cerere identică cu cea reluată la termenul din 8 septembrie 2011, în faţa Curţii de Apel Galaţi, la care s-a strămutat judecarea cauzei.

Se mai constată că, pentru acelaşi argument, la termenul din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel Iaşi a respins cererea de declasificare a mandatului emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a încheierilor de admitere a solicitărilor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care au fost autorizate, respectiv prelungite activităţile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor/comunicărilor purtate de inculpatul A.G. Prin urmare, apare ca nefondată critica acestui inculpat că o astfel de cerere în probaţiune a fost formulată pentru prima dată, la 4 octombrie 2011, în faţa Curţii de Apel Galaţi, şi că această din urmă instanţă a fost în eroare când a considerat că asupra acestei cereri de desecretizare s-a pronunţat Curtea de Apel Iaşi.

Potrivit art. 67 C. proc. pen., cererea pentru administrarea unei probe poate fi respinsă dacă proba nu este concludentă şi utilă, iar acesta este atributul exclusiv al instanţei în faţa căreia cauza devoluează integral în fapt şi în drept.

Din altă perspectivă, se menţionează că, motivul de recurs privind modul de soluţionare a cererilor în probaţiune nu pot conduce la casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare, prezentul recurs devoluând integral cauza în faţa instanţei de recurs.

De aftfel, unele dintre cererile în probaţiune au fost reiterate, în recurs, şi în urma aprecierii asupra concludentei şi utilităţii probelor solicitate, s-a încuviinţat, la termenul din 26 septembrie 2012, efectuarea unei expertize criminalistice care a avut ca obiectiv să se stabilească dacă un număr de 7 înregistrări audio au fost realizate simultan cu evenimentele acustice conţinute şi dacă nu conţin eventuale urme de alterare, şi anume ştersături, înserări, intercalări de cuvinte, fraze sau elemente de contrafacere.

Cât priveşte critica adusă legalităţii interceptărilor convorbirilor telefonice, Înalta Curte o consideră neîntemeiată.

Astfel, în baza mandatului din 21 ianuarie 2010 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în baza Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, organele abilitate au procedat la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul A.G., în perioada 26 ianuarie 2010-25 aprilie 2010.

Prin ordonanţa din 19 februarie 2010, dată în Dosarul nr. 20/P/2010, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi a dispus interceptarea convorbirilor telefonice ale inculpaţilor C.L., A.G., H.N. şi alţii, pe o perioadă de 48 de ore cu începere de la 20 februarie 2010 ora 8:00 până la 22 februarie 2010 ora 8:00, ordonanţă ce a fost confirmată de instanţa de judecată.

Potrivit art. 91² alin. (5) C. proc. pen., convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 91¹ alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen.

Având în vedere aceste dispoziţii, se constată că, în mod legal, au fost folosite în prezenta cauză convorbirile telefonice purtate de inculpatul A.G., până la data de 20 februarie 2010, interceptate şi înregistrate în baza mandatului din 21 ianuarie 2010 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza Legii nr. 51/1991, din care rezultau date ale comiterii infracţunii de cumpărare de influenţă, ce formează obiectul judecăţii. Infracţiunea de cumpărare de influenţă face parte din categoria infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, enumerate la alin. (2) al art. 91¹ C. proc. pen.

Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind mandatul de interceptare şi înregistrare a convorbirilor inculpatului A.G., emis în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, are caracter definitiv şi se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel că nu poate forma obiectul prezentului recurs examinarea întrunirii condiţiilor, prevăzute de lege, necesare pentru emiterea acestui mandat, respectiv dacă au fost efectuate în mod legal interceptări şi înregistrări ale convorbirilor inculpatului A.G. în baza actului normativ arătat, într-o cauză penală.

De asemenea, se face precizarea că, întrucât convorbirile telefonice interceptate şi înregistrate în baza mandatului emis în temeiul Legii nr. 51/1991 şi folosite în prezenta cauză, îl au ca interlocutor pe inculpatul A.G. care era vizat prin mandatul respectiv, apare ca neîntemeiată critica inculpatului D.D.I. că aceste convorbiri nu pot constitui probe deoarece pe numele său nu a fost emis vreun mandat de interceptare în baza legii siguranţei naţionale, acesta din urmă fiind conlocutorul inculpatului A.G.

Conţinutul convorbirilor telefonice constituie probe chiar dacă au fost interceptate şi înregistrate înainte de începerea urmăririi penale. Aceasta a fost voinţa legiuitorului din moment ce, prin Legea nr. 281/2003, a înţeles să completeze numai dispoziţiile art. 100 C. proc. pen. în sensul obligativităţii începerii urmăririi penale înainte de a fi dispusă o percheziţie, condiţie care nu s-a prevăzut însă şi pentru interceptările şi înregistrările audio-video, deşi şi textele legale privind aceste tehnici speciale de supraveghere sau cercetare au fost modificate prin acelaşi act normativ. De altfel, acesta este sensul art. 91¹ C. proc. pen. care prevede că autorizarea se poate da atunci când sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor care nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată, ceea ce implică şi o muncă de informare. Alături de aceste condiţii, art. 91¹C. proc. pen. mai impune ca cerinţe necesare pentru autorizarea interceptării şi înregistrării audio video, doar ca infracţiunile să fie de natura celor pentru care urmărirea penală poate fi începută din oficiu şi să fie de tipul de celor enunţate la alin. (2) al aceluiaşi articol.

Potrivit art. 91³ alin. (1) C. proc. pen., convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor sunt redate integral într-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliţiei judiciare delegat de procuror, în care se menţionează autorizaţia dată pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile sau comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte şi numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea.

În cauză, convorbirile telefonice purtate în perioada 11 februarie 2010, ora 23:20:37-19 februarie 2010, ora 18:10:44, de către A.G., au fost redate în procese-verbale de redare şi certificare de procuror, în care este menţionat numărul mandatului, din 21 ianuarie 2010 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, numerele posturilor telefonice între care s-au realizat conexiunile şi numele persoanelor cu care A.G. a purtat discuţiile telefonice (C.L., H.N., un bărbat „D.”), data şi ora fiecărei convorbiri în parte.

Aceste procese-verbale în care sunt redate convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate reprezintă mijloace de probă în conformitate cu dispoziţiile art. 224 alin. (3) C. proc. pen. care prevede că procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare constituie mijloc de probă, nemaifiind necesar ca acestea să fie consemnate în procesul-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare întocmit la data de 11 august 2010.

Împrejurarea că, în cuprinsul acestor procese-verbale, nu este menţionat numărul de ordine al suportului pe care s-a făcut imprimarea, nu este de natură a determina caracter ilegal acestor mijloace de probă, pentru a fi înlăturate din ansamblul probator, nefiind în prezenţa unei nulităţi absolute prevăzute de art. 197 C. proc. pen.

Având în vedere acestea, precum şi considerentele care vor urma, se precizează că procesele-verbale de redare a interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor constituie mijloace de probă ce constată elemente de fapt ce servesc ca probă în cauză.

Astfel, procesele-verbale în discuţie au fost întocmite la data de 10 august 2010, dată la care mandatul din 21 ianuarie 2010 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în baza Legii nr. 51/1991, era declasificat, potrivit adresei din 6 august 2010 emisă de instanţa supremă.

Apoi, expertiza criminalistică efectuată în recurs privind un număr de 7 înregistrări audio, respectiv înregistrările convorbirilor telefonice din 19 februarie 2010 orele 14:53:23, 14:59:39, 15:12:11, 15:29:31, 16:00:54, 16:08:35 şi 18:10:44, ca şi suplimentul la expertiză, au evidenţiat că analiza acestor înregistrări, cu echipamentele şi sistemele din dotarea Institutului Naţional de Expertiză Criminalistică nu a evidenţiat existenţa în conţinutul acestora a unor eventuale urme de intervenţii tehnice (ştersături, inserări, intercalări de cuvinte, fraze sau alte elemente de contrafacere).

Pentru realizarea expertizei criminalistice, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi a pus la dispoziţia Institutului Naţional de Expertiză Criminalistică suportul optic de tip compact disc cu fişierele care conţin înregistrările convorbirilor ce au format obiectul expertizei (aşa cum rezultă din adresa din 17 octombrie 2012 a unităţii de parchet).

Prin raportul de expertiză criminalistică s-a arătat că înregistrările originale realizate prin interceptarea comunicaţiilor sunt realizate pe diferite medii de stocare inamovibile, într-un sistem integrat, distribuit, ceea ce impune transferarea lor în vedera constituirii ca probă. După realizare, înregistrările interceptărilor sunt gravate pe suporturi needitabile, în vederea protecţiei contra modificărilor, iar exemplarele originale din memoriile interne sunt în cele din urmă şterse, pentru ca echipamentul să fie refolosit.

Totodată, Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti a comunicat că sistemul naţional de interceptare a comunicaţiilor telefonice intră sub incidenţa Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, iar în situaţia dată, realizarea înregistrării originale şi transferarea acesteia pe suportul pus la dispoziţia instanţei se documentează de către autoritatea care a realizat în mod legal înregistrarea, expertul având numai rolul de a depista urmele unor eventuale intervenţii şi de a examina diferite artefacte găsite în conţinutul înregistrărilor.

De asemenea, prin raportul de expertiză criminalistică s-a menţionat că, transferarea unei înregistrări digitale originale, realizată în conformitate bit cu bit faţă de acestea, cum sunt cazurile de copiere informatică de fişiere şi cele de transferare cu mecanism de protecţie contra erorilor, conduce la obţinerea unor clone ale acestora, care au exact acelaşi conţinut ca înregistrarea originală.

Cât priveşte prezenta cauză, în condiţiile absenţei eventualelor urme de compresie sau de editare din înregistrările în litigiu, s-a conchis că este posibil ca înregistrările puse la dispoziţie să reprezinte clone ale înregistrărilor originale, realizate simultan cu evenimentele acustice pe care le redau.

Înlăturarea din ansamblul mijloacelor de probă a proceselor-verbale de redare a convorbirilor înregistrate nu este determinată nici de durata interceptării convorbirilor purtate de recurentul A.G. întrucât durata pentru care s-a emis şi prelungit mandatul emis în baza Legii nr. 51/1991 excede obiectului de judecată al prezentei cauze, iar durata totală de 120 de zile a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate prevăzută de art. 91¹ C. proc. pen., nu a fost depăşită, textul legal enunţat reglementând, de altfel, că perioada de timp maximă de 120 de zile trebuie raportată la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, Înalta Curte consideră că nu a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, ingerinţa în viaţa privată a inculpatului A.G. prin interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice fiind o măsură necesară pentru protejarea societăţii de posibilitatea săvârşirii de infracţiuni, ingerinţă permisă de dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol.

Totodată, instanţa de recurs constată că nu există motive pentru a intervini nulitatea absolută pentru lipsă de apărare pe parcursul urmării penale, invocată de inculpata C.L., întrucât inculpata nu a fost lipsită de asistenţa juridică a unui avocat, aceasta fiind ipoteza exclusivă prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. în care devine aplicabilă sancţiunea nulităţii absolute, pentru lipsă de apărare, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

De asemenea, nu există nulitate absolută izvorâtă din faptul netrimiterii în judecată a unei persoane faţă de care s-a s-ar fi efectuat cercetări penale, situaţia ilustrată de inculpata C.L. cu privire la numitul P.D.B. nefiind circumscrisă cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 107 alin. (2) C. proc. pen., text legal ce reglementează nulitatea absolută, iar apoi, inculpata nici nu relevă vreun interes personal în susţinerea acestei critici.

Analizând probatoriul administrat în cauză, în acord cu prima instanţă, instanţa de control judiciar consideră că fapta inculpatei C.L., care la data de 19 februarie 2010 a pretins numitului A.G. suma de 15.000 de euro pentru a interveni la judecătorii ce făceau parte din completul de judecată în Dosarul civil nr. 112/45/2010 aflat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile, iar în seara aceleiaşi zile a primit la domiciliul său suma de 30.000 RON (avansul din totalul de 15.000 de euro) întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000 republicată cu referire la art. 257 C. pen.

Prin conţinutul mijloacelor de probă este dovedit că recurentul inculpat A.G., la data de 19 februarie 2010, a acceptat solicitarea avocatei C.L., de a da suma de 15.000 de euro pentru a interveni la nivelul judecătorilor din completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Iaşi, în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile în cauza nr. 112/45/2010 aflată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, iar prin intermediul coautorilor H.N. şi D.D.I. în seara aceleiaşi zile a remis suma de 30.000 RON (avansul din totalul de 15.000 de euro) avocatei C.L., la domiciliul acesteia, în acelaşi scop, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 republicată cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

De asemenea, nu există niciun dubiu că recurentul inculpat H.N., împreună cu coautorii A.G. şi D.D.I., au hotărât remiterea sumei de 15.000 de euro numitei C.L., avocat în cadrul Baroului Iaşi, în vederea intervenţiei la nivelul judecătorilor din completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Iaşi, în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile în cauza nr. 112/45/2010 aflată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, iar în seara aceleiaşi zile a remis împreună cu D.D.I. suma de 30.000 RON (avansul din totalul de 15.000 de euro) avocatei C.L., la domiciliul acesteia, în acelaşi scop, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 republicată cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

Fapta inculpatului D.D.I. care, împreună cu coautorii A.G. şi H.N. au hotărât remiterea sumei de 15.000 de euro numitei C.L., avocat în cadrul Baroului Iaşi, în vederea intervenţiei la nivelul judecătorilor din completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Iaşi în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile în cauza nr. 112/45/2010 aflată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, iar în seara aceleiaşi zile a remis împreună cu H.N. suma de 30.000 RON (avansul din totalul de 15.000 de euro) avocatei C.L., la domiciliul acesteia, în acelaşi scop, întruneşte într-adevăr elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 republicată cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

Potrivit conţinutului mijloacelor de probă, pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au fost înregistrate Dosarele nr. 112/45/2010 cu termen de judecată la 22 februarie 2010 şi nr. 125/45/2010 cu termen de judecată pe data de 1 martie 2010, prin care Primăria comunei G. din judeţul Iaşi (în calitate de recurent), a solicitat anularea deciziei Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor, dată în favoarea firmelor (ce au calitate de intimate): SC M.C. SA Iaşi, SC A.B. SRL Iaşi, la care inculpatul A.G. este administrator iar H.N. este director de producţie, şi SC V.C. SA Bucureşti, la care inculpatul D.D.I. este şeful sectorului Iaşi în cadrul societăţii.

Din convorbirea telefonică din data de 12 februarie 2010, dintre recurentul inculpat A.G. şi R.M. rezultă că inculpatul era interesat în obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile firmelor asociate, aspect cunoscut şi de inculpatul H.N. întrucât, din discuţie rezultă că, în demersurile întreprinse de „a pune mâna pe avocata” părţii adverse, Primăria comunei G., „pentru că într-un proces avocatul poate să susţină cauza până la capăt sau poate s-o susţină cum ştie”, era implicat şi inculpatul H.G., A.G. comunicându-i lui R.M. că o va suna H.N. deoarece el, pe 22 februarie, era plecat din ţară.

Martora R.M., în faza de urmărire penală, după ce i s-a adus la cunoştinţă conţinutul integral al discuţiilor purtate cu A.G., a arătat, în mod repetat, că acesta este real, dar că nu a pus în practică cele discutate şi nu a contactat niciun avocat în sensul de a-l determina, în schimbul unei sume de bani sau alte foloase, să-şi exercite necorespunzător atribuţiile faţă de clientul său, respectiv Primăria G. Prin urmare, instanţa de recurs va lua sub beneficiu de inventar depoziţia din faţa instanţei, prin care martora a susţinut că inculpatul A.G. a întrebat-o doar dacă cunoaşte o avocată, dându-i mai multe nume, cu atât mai mult cu cât nu a indicat vreun motiv pertinent pentru care a nuanţat, în faţa instanţei, afirmaţiile făcute în legătură cu aspectele cunoscute, iar pe de altă parte, în timpul cercetării judecătoreşti, a arătat şi că menţine declaraţia dată la urmărirea penală.

Fiind audiată, martora V.I.E., avocat al Asociaţiei de Dezvoltare Intracomunitară G., a menţionat că nu a fost contactată de niciunul dintre inculpaţi.

În acelaşi scop, al obţinerii unei soluţii favorabile, fiind în relaţii de prietenie cu familia C., inculpatul A.G. a luat legătura cu inculpata C.L., avocat, al cărei soţ a fost judecător la Curtea de Apel Iaşi. Potrivit convorbirii telefonice de la data de 19 februarie 2010 (vineri), ora 14:53:23, inculpata C.L. i-a solicitat suma de 15.000 euro, cu precizarea că un avans trebuia dat până duminică (21 februarie 2010): „am nevoie până duminică de nişte bani”, „ cam 15 (...) câte 5”; ştiut fiind că recursul se judeca în complet compus din trei judecători.

Din convorbirea telefonică din aceeaşi zi, ora 14:59:39, reiese că inculpatul A.G., care se afla în străinătate, i-a cerut inculpatului H.N. să ia la el „vreo două sute” milioane, să-i aibă la el, şi o să-i spună „unde şi cum trebuie să (...)”, acesta din urmă răspunzând că „aştept instrucţiuni atunci!”.

Anunţându-l telefonic, apoi, pe inculpatul D.D.I. că a discutat „cu prietena noastră pe care ai s-o cunoşti, care se ocupă de problema de luni”, inculpatul A.G. i-a precizat că „pretenţiile pe subiect sunt cinci ori trei. Pentru că sunt trei cetăţeni acolo. De fapt ai să-i vezi luni. Care hotărăsc”, că „Duminică seara are loc o întâlnire. Nu-mi cere mai multe amănunte prin telefon că (...)”, şi că „H.N. are şi el o sută cinci zeci! (...) Şi eventual ori te-i duce tu, ori H.N.! Găsim variante, cum (...) care să ducă la persoană! (...) Dar ar trebui un trei sute puşi!”, ocazie cu care inculpatul D.D.I. a afirmat că „Am înţeles! Nu e problemă!”.

Convorbirile telefonice dintre inculpaţii A.G. şi H.N. evidenţiază, în continuare, că s-a stabilit ca, din suma de 300 milioane ROL care trebuia predată inculpatei C.L., în seara de 19 februarie 2010, inculpatul D.D.I. să pună efectiv, la dispoziţie, jumătatea de 150 milioane ROL, în zilele de luni şi marţi.

Ulterior, potrivit discuţiei telefonice din 19 februarie 2010, ora 16:08:35, inculpatul A.G. îl instruieşte pe inculpatul H.N. ca, în momentul în are ajunge acasă la inculpata C.L., să-i spună, când îi dă banii: „Doamnă, m-o trimis A.G. că o împrumutat nişte băni de la dumneavoastră. Aşa trebuie să-i spui!”, inculpatul H.N. menţionând că „Da, da, da, am înţeles combinaţia! Ştiu ce am de spus!”.

Cu prilejul aceleiaşi convorbiri, inculpatul A.G. i-a specificat lui H.N. că, pentru a înmâna banii, poate să se ducă numai D.D.I., „cum vrei, mi-e egal”, context în care H.N. a precizat că „nu ştiam cu D.D.I. cum fac. Dar o să mergem împreună, el o să rămână în maşină şi eu mă întorc cu acte”.

Reluând conversaţiile telefonice din aceeaşi zi, în jurul orei 18:00, inculpatul H.N. i-a comunicat lui A.G. că „am rezolvat problema (...) am fost cu D.D.I. (...), i-am spus că e vorba de un judecător, n-am dat mai multe detalii”.

Cu acestea se coroborează conţinutul convorbirii telefonice dintre inculpata C.L. şi martorul A.C., grefier la secţia comercială a Curţii de Apel Iaşi, din care rezultă că inculpata, care nu era avocat în cauza nr. 112/45/2010, s-a interesat de soluţia pronunţată în ziua de 22 februarie 2010, aflând că s-a acordat termen la 22 martie 2010.

Fiind audiat, martorul A.C. a confirmat cuprinsul acestei discuţii telefonice.

În aceeaşi ordine de idei, se constată că, la 22 februarie 2010, la aflarea intenţiei inculpatului D.D.I. de a le solicita avocaţilor SC V.C. SA să se prezinte la proces, inculpatul A.G. îi subliniază că „nu, nu-i cazul să mai faci cheltuieli, te rog, crede-mă”.

Conform convorbirii telefonice din 22 februarie 2010, ora 18:02:41, purtată între A.G. şi H.N., inculpatul D.D.I. a remis lui H.N. suma de 150 milioane ROL, în baza înţelegerii din 19 februarie 2010, reprezentând jumătate din avansul sumei de 15.000 euro.

Cu ocazia discuţiei din 24 februarie 2010, ora 11:49:58, când inculpatul A.G. îi solicită inculpatei C.L. „să-şi facă treaba”, precizând că nu-l interesează decât „dacă treaba-i în regulă, atât vreau”, aceasta îi răspunde pozitiv, şi că se pot vedea luni, iar în aceeaşi zi, la ora 20:38:31, A.G. îi spune lui D.D.I. că: „cu persoana unde ai fost cu H.N., nu m-am mai văzut, luni am întâlnire”.

Martora T.C. a relatat, în instanţă, că la solicitarea lui A.G. i-a dat relaţii despre un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, dar datele se aflau în sistemul Ecris, la info-chioş, fiind publice.

Prin depoziţia sa făcută în timpul cercetării judecătoreşti, în primă instanţă, martorul B.M., Primarul comunei G., a relatat că inculpaţii A.G. şi D.D.I. au participat la licitaţia privind lucrările de canalizare a comunei, că acesta din urmă a efectuat măsurători, iar oferta depusă avea cel mai mic preţ, dar ca punctaj era pe locul 5.

Martorul C.N., a declarat că a participat la licitaţia din comuna G., ca şi firma administrată de A.G., că şi-a exprimat suspiciunea faţă de inculpat referitor la modul în care s-a desfăşurat licitaţia, din cauza condiţiilor puse în caietul de sarcini, că a aflat de la inculpat că acesta a contestat licitaţia la Consiliul Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor şi că i-a propus, ca în cazul în care câştigă licitaţia cu una din firmele sale, o parte din lucrări să-i fie subcontractate.

În consecinţă, instanţa de recurs consideră că nu este întemeiată cererea de achitare formulată de recurenta inculpata C.L., fiind fără dubiu că a lăsat să se creadă că are influenţă asupra judecătorilor învestiţi, la 22 februarie 2010, cu soluţionarea cauzei nr. 112/45/2010 aflată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Totodată, este fără tăgadă că suma pretinsă în cuantum de 15.000 euro nu reprezenta un împrumut pentru rezolvarea situaţiei medicale a soţului inculpatei, ci obiectul traficului de influenţă, din care a primit 300 milioane ROL.

Critica recurentului inculpat H.N. vizând greşita sa condamnare, este de asemenea nefondată, fiind dovedit că fapta de care este acuzat există, a fost comisă de acesta şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă, probele demonstrând că a cunoscut scopul cu care suma de bani a fost remisă inculpatei C.L., forma sa de participare, la comiterea infracţiunii, îmbrăcând forma autoratului.

Ţinând seama de materialul probator enunţat anterior şi de faptul că nu au fost identificate motive de nelegalitate privind interceptarea, înregistrarea convorbirilor telefonice din 19 februarie 2010 sau a proceselor-verbale de redare a acestora, instanţa de recurs consideră neîntemeiată solicitarea recurentului inculpat A.G. de a fi achitat pentru infracţiunea de cumpărare de trafic de influenţă, nefiind incidenţă niciuna din situaţiile reglementatede art. 10 C. proc. pen.

Înalta Curte constată, totodată, că soluţia de condamnare a recurentului inculpat D.D.I. pentru cumpărare de influenţă, infracţiune prevăzută de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, este legală şi temeinică. Fapta de a lua hotărârea de a da suma de 15.000 euro şi de a remite suma de 300 milioane ROL inculpatei C.L., avocat în Baroul Iaşi, al cărei soţ a fost judecător la Curtea de Apel Iaşi, care a lăsat să se creadă că are influenţă asupra judecătorilor care instrumentau pricina în care inculpatul dorea o soluţie favorabilă, este o faptă de natură penală, dovada existenţei acesteia fiind făcută prin mijloacele de probă administrate în cauză, inclusiv prin conţinutul proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate care se coroborează între ele, care confirmă indiciile ce reies din procesele-verbale de listing şi localizare după celulă.

Lipsa indicării numelui recurentului inculpat D.D.I. în procesele-verbale de sesizare din oficiu a procurorului din datele de 19 februarie 2010 şi 16 martie 2010, nu este de natură a conduce la inexistenţa faptei în ceea ce îl priveşte pe acesta. Existenţa faptei şi a vinovăţiei inculpatului se stabilesc în baza materialului probator administrat în cauză, iar nu în temeiul proceselor-verbale de sesizare din oficiu, care în conformitate cu dispoziţiile art. 221 C. proc. pen., au rolul de a semnala posibila comitere a unei infracţiuni.

De altfel, din modul de reglementare a modurilor de sesizare a organelor de urmărire penală rezultă că acestea trebuie să cuprindă numele făptuitorului numai dacă este cunoscut, aceleaşi norme legale permiţând începerea urmăririi penale in rem, nu doar in personam.

Având în vedere apărările formulate, instanţa de recurs mai precizează că întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă, nu depinde de obiectul de judecată al cauzei nr. 112/45/2010 ce s-a aflat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sau de soluţia pronunţată în acea pricină, fiind suficient şi necesar ca traficantul de influenţă, în speţă, C.L., să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă asupra judecătorilor să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile lor de serviciu, ceea ce s-a dovedit.

Se mai impune precizarea că, în cazul cumpărătorului de influenţă, existenţa laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 6¹din Legea nr. 78/2000, sub aspectul elementului material, se analizează prin prisma modalităţilor alternative reglementate de acest text legal, respectiv „promisiune”, „oferire”, „dare”, astfel că momentul consumării infracţiunii de cumpărare de influenţă, de care este acuzat recurentul inculpat D.D.I. nu se confundă cu momentul consumării infracţiunii de trafic de influenţă prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 257 C. pen., de care este acuzată inculpata C.L., critica adusă sentinţei, sub acest aspect, de către recurentul inculpat D.D.I., fiind nefondată.

Prima instanţă de fond a realizat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor, criticile formulate de recurenţi sub acest aspect fiind nefondate.

Individualizarea pedepsei nu este un proces arbitrar, subiectiv, ci reprezintă rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probator, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate. Ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.

Ţinând cont de aceste criterii, se apreciază că pedepsele de câte 3 ani închisoare aplicate, de prima instanţă, recurenţilor inculpaţi C.L. şi A.G., precum şi pedepsele de câte 2 ani şi 2 luni închisoare aplicate recurenţilor inculpaţi D.D.I. şi H.N. reflectă, în mod conjugat, criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen.

Cuantumul diferit al pedepselor este justificat de rolul şi gradul de implicare al inculpaţilor în activitatea infracţională.

Recurenta inculpată C.L. este traficanta de influenţă care a pretins suma de 15.000 de euro pentru a interveni la judecătorii ce făceau parte din completul ce judeca Dosarul civil nr. 112/45/2010, aflat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile cumpărătorilor de influenţă. Acţiunea de a pretinde această sumă şi de a primi, ulterior, un avans de 300 milioane ROL, speculând calitatea sa de avocat şi soţie a fostului preşedinte al secţiei comerciale a Curţii de Apel Iaşi, relevă periculozitatea acţiunilor inculpatei care, alături de faptele celorlalţi inculpaţi, au adus atingere încrederii în actul de justiţie. Însă, cuantumul pedeapsei aplicate nu se impune a fi majorat, în raport de datele ce caracterizează persoana inculpatei, fiind în măsură să asigure scopul preventiv-educativ, inclusiv prin durata termenului de încercare de 6 ani stabilit potrivit art. 86² C. pen. în care inculpata trebuie să se supună anumitor măsuri de supraveghere şi să nu comită o nouă infracţiune, sub sancţiunea executării în întregime a pedepsei.

Inculpatul A.G. a avut rolul esenţial şi de coordonare a acţiunii de cumpărare a influenţei, ceea ce a impus sancţionarea mai severă, decât a coinculpaţilor H.N. şi D.D.I., întrucât a profitat de relaţiile apropiate cu familia C. pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile, a discutat direct cu traficanta de influenţă, a comunicat coautorilor suma ce reprezenta avansul din suma ce forma obiectul traficului de influenţă, a stabilit partea din sumă care trebuia dată de fiecare dintre firmele interesate în obţinerea unei soluţii favorabile în procesul civil, a indicat locuinţa traficantei de influenţă ca fiind locul unde să fie dus avansul, înainte cu două zile de termenul de judecată al cauzei, a păstrat legătura cu aceasta şi după data de 22 februarie 2010, pentru a verifica şansele de reuşită ale acţiunilor întreprinse. Aspectele enunţate constituie argumente pertinente pentru executarea pedepsei de 3 ani închisoare în regim de detenţie, chiar dacă inculpatul este la primul conflict cu legea penală şi este integrat în societate, aşa încât este neîntemeiată solicitarea acestuia de a se schimba modalitatea de executare a pedepsei, stabilită de prima instanţă, cu suspendarea condiţionată sau sub supraveghere a executării. În acest context, cererea procurorului de a se majora pedeapsa stabilită pentru A.G. apare ca nefondată, întrucât procesul de individualizare a pedepsei trebuie privit nu doar prin prisma pedepsei aplicate, ci şi a modalităţii de executare stabiltă.

Instanţa de recurs consideră că, în procesul de individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor H.N. şi D.D.I., s-au avut în vedere toate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., cuantumul pedepsei aplicate, orientate în mod evident spre minimul special de 2 ani închisoare şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei, reflectând gradul de pericol social al faptelor săvârşite şi persoana inculpaţilor. Împrejurările care circumstanţiază, în mod favorabil, persoana inculpaţilor (fără antecedente penale, cu loc de muncă, integraţi în societate) trebuie examinate ţinând seama şi de circumstanţa agravantă legală prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen., care exprimă împrejurarea că faptele au fost săvârşite de două sau mai multe persoane împreună, pentru ca şansa de reuşită a acţiunilor ilicite să fie ridicată, context în care nu se justifică reducerea pedepselor aplicate. Dintr-o altă perspectivă, este real că faptele inculpaţilor se caracterizează prin grad ridicat de pericol social, aducând atingere ideii de independenţă şi imparţialitate în actul de justiţie, dar în raport de contribuţia efectivă a acestora la activitatea infracţională, se apreciază că nu se impune majorarea pedepsei şi schimbarea modalităţii de executare, cum a solicitat procurorul.

Pentru aceste considerente în fapt şi în drept, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Galaţi şi de inculpaţii C.L., A.G., D.D.I. şi H.N. împotriva sentinţei penale nr. 183 F din 5 decembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON pentru fiecare recurent intimat inculpat, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorii desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Galaţi şi de inculpaţii C.L., A.G., D.D.I. şi H.N. împotriva sentinţei penale nr. 183 F din 5 decembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON pentru fiecare recurent intimat inculpat, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorii desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 19 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2130/2013. Penal		ICCJ. Decizia nr. 2173/2013. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 2054/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Infracţiuni la regimul vamal (Legea 141/1997, Legea 86/2006). Recurs ICCJ. Decizia nr. 2098/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 2103/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 2130/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 2173/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 2266/2013. Penal