ICCJ. Decizia nr. 2177/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2177/2013
Dosar nr. 59250/3/2011
Şedinţa publică din 20 iunie 2013
Asupra recursurilor de faţă:
Prin Decizia penală nr. 326/A din 05 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosar nr. 59250/3/2011, s-au dispus următoarele:
Admite apelul declarat de inculpata C.M.C., desfiinţează în parte Sentinţa penală nr. 326 din 10 mai 1012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală şi rejudecând:
În baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi alin. (2) C. pen. cu referire la art. 76 lit. b) C. pen., condamnă inculpata la pedeapsa de 4 ani închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Curtea de Apel a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 326/F din 10 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnată inculpata C.M.C. la pedeapsa închisorii de 6 ani şi 6 luni şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca urmare a săvârşirii infracţiunii de tentativă la omor calificat.
S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen. - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-a dedus prevenţia de la 30 mai 2011 la 02 noiembrie 2011.
A fost obligată inculpata la plata echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 15.000 de euro, cu titlu de despăgubiri către partea civilă D.M.L. şi la plata sumei de 1987,97 RON cu titlu de despăgubiri către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.
În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a confiscat de la inculpată cuţitul cu lamă zimţată inscripţionată "J.H." folosit la comiterea infracţiunii.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligată inculpata la plata sumei de 1200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Analizând materialul probator, instanţa de fond a reţinut următoarele: în noaptea de 29 spre 30 mai 2011, în timp ce se aflau în loc public, în spatele blocului de pe Şoseaua N. din sectorul 1 al mun. Bucureşti, în imediata apropiere a uşii de acces în scara A a blocului, inculpata C.M.C. i-a aplicat părţii vătămate D.L.M. o lovitură cu cuţitul în zona laterală intercostală stângă, punând în pericol viaţa acesteia. Partea vătămată a fost spitalizată timp de 5 zile, de la 30 mai 2011 la 03 iunie 2011, la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti Floreasca, unde a fost transportată de către un echipaj S.M.U.R.D. direct de la locul faptei, fiind supusă şi unei intervenţii chirurgicale, iar pentru vindecare a fost necesar un număr de 16 - 18 zile de îngrijiri medicale.
Diagnosticul comunicat iniţial organelor de poliţie de Departamentul Gardă UPU al Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti a fost acela de "plagă penetrantă prin înjunghiere hemitorace stâng, hemopneumotorax stâng", menţionându-se şi faptul că partea vătămată se află în sala de operaţii unde este supusă unei intervenţii chirurgicale, viaţa fiindu-i pusă în pericol întrucât "pleura este însângerată, iar plămânul este atins". De asemenea, în foaia de observaţie clinică generală, se menţionează că diagnosticul la internare a fost de "agresiune cu agresor cunoscut. Plagă penetrantă prin înjunghiere hemitorace stg. hemopneumotorax stâng", faptul efectuării unei operaţii ("explorarea plăgii latero toracice stg. hemostază. Pleurostomie minimă stg. Drenaj Beclere"), precum şi diagnosticul la externare: "agresiune cu agresor cunoscut. Plagă penetrantă prin înjunghiere latero-toracică stg. pneumotorax stg. hematom latero-toracic stâng". Raportul de expertiză medico-legală din 03 august 2011, este cel care a concluzionat că numărul de zile de îngrijiri medicale necesar restabilirii stării de sănătate a victimei a fost de 16 - 18 zile, menţionând, în plus, în acord cu opinia exprimată de medic la internare, că viaţa victimei ai fost pusă în pericol.
De la camera de gardă a Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti au fost ridicate o serie de articole de vestimentaţie purtate de partea vătămată la internare, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 10 iunie 2011 efectuat în cauză, concluzionând că jacheta de culoare verde şi tricoul pus la dispoziţie prezintă urme create de un obiect tăietor-înţepător, cuţitul pus la dispoziţie (este vorba despre cuţitul predat de inculpată) putând produce orificiile tăiat-înţepate constatate pe cele două articole vestimentare.
În ceea ce priveşte contextul săvârşirii faptei, instanţa a reţinut existenţa unor raporturi tensionate între partea vătămată şi inculpată, care s-au întins pe durata a aproximativ trei ani, cauzate de faptul că soţul părţii vătămate, martorul D.A., s-a implicat într-o relaţie extraconjugală cu inculpata, cele două femei aflând despre această situaţie cu trei ani înainte de incident. În acest interval de timp, cele două şi-au adresat reciproc injurii şi ameninţări, şi-au formulat reciproc plângeri penale, în cuprinsul cărora au invocat nu doar injurii şi ameninţări, dar şi acte de agresiune (de altfel, chiar în timpul incidentului din noaptea de 29/30 mai 2011, partea vătămată îi reproşa inculpatei formularea unei plângeri pentru acte de agresiune care, potrivit părţii vătămate, nu ar fi avut loc, aşa cum rezultă din înregistrarea convorbirii telefonice purtate de partea vătămată cu operatorul de la numărul unic de urgenţă 112), niciuna dintre acestea nefiind soldate cu pronunţarea unei hotărâri de condamnare (la dosarul de urmărire penală, se află plângeri penale formulate de cele două, inclusiv de către inculpată împotriva martorului N.C. în luna mai 2010, declaraţii ale acestora în dosarele penale constituite în urma acestor plângeri, referate conţinând propuneri de neîncepere a urmăririi penale, rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, declaraţii ale numitului D.A., un certificat medico-legal etc). De asemenea, în acest interval de timp, inculpata a fost contactată telefonic şi de un apropiat al părţii vătămate, martorul N.C., care, la rândul său, urmărind să o determine pe inculpată să pună capăt relaţiei cu soţul părţii vătămate, i-a adresat insulte, ameninţări, neconcretizate, aceste convorbiri telefonice luând sfârşit, însă, cu aproximativ un an înainte de incident (în declaraţia din data de 30 mai 2011 dată în faţa procurorului, inculpata a menţionat că apelurile telefonice repetate din partea acestui "C." au avut loc în luna august sau septembrie 2010; în faţa instanţei, martorul N.C. a menţionat că aceste convorbiri pe care Ie-a avut cu inculpata au avut loc cu aproximativ un an înainte de incidentul ce face obiectul cauzei). Acelaşi martor a recunoscut că a luat legătura telefonic cu mama inculpatei, căreia i-a adus la cunoştinţă faptul că bărbatul cu care inculpata avea o relaţie era căsătorit şi avea un copil. Această situaţie conflictuală, necontestată de partea vătămată şi inculpată, a rezultat şi din declaraţiile martorilor D.A., N.C., M.V., I.M.C., M.M.
Instanţa a reţinut că în noaptea de 29 spre 30 mai 2011, suspectând că soţul său se află împreună cu inculpata într-un apartament pe care soţii D. îl deţineau într-un imobil de pe Şoseaua N., s-a deplasat la adresă, a sunat la interfon, nerăspunzându-i nimeni, în apartament la momentul respectiv se aflau, într-adevăr, inculpata şi martorul D.A., acesta din urmă hotărându-se să coboare să vadă cine este, bănuind că ar fi vorba despre soţia sa. Înainte de a pleca, partea vătămată s-a hotărât să dea un ocol în jurul blocului, pentru a vedea dacă nu cumva autoturismul soţului său nu este parcat în apropiere, aceasta constatând, într-adevăr, prezenţa autoturismului în vecinătatea blocului în cauză, hotărând, din această cauză, să revină pentru a apela din nou la interfon. Martorul D.A. a ieşit din scara blocului tocmai în intervalul scurt în care partea vătămată verifica prezenţa autoturismului acestuia în zonă, astfel încât cei doi nu s-au întâlnit, martorul deplasându-se spre barul din apropiere în administrarea căruia era implicat. Menţiunea făcută de partea vătămată, potrivit căreia, după ce a sunat prima dată la interfon, a intenţionat să plece, dar dând ocol blocului, a văzut autoturismul condus de soţul său, ceea ce a determinat-o să se întoarcă, explică de ce, aşa cum a declarat şi martorul D.A., acesta nu s-a întâlnit cu partea vătămată când a coborât din bloc, în intervalul cuprins între cele două apeluri la interfon.
Partea vătămată a sunat din nou la interfon, de data aceasta răspunzând inculpata. Partea vătămată, realizând că soţul său păstrează legătura cu inculpata şi că se întâlniseră în apartamentul în cauză în noaptea respectivă, a început să-i adreseze injurii inculpatei. Aceasta din urmă a luat din casă un cuţit de bucătărie, a coborât la parterul blocului şi, sesizând prezenţa părţii vătămate în exteriorul blocului, în imediata apropiere a uşii de acces în scara blocului, a ieşit din bloc acţionând sistemul de închidere. Partea vătămată a continuat să profereze injurii şi să-i adreseze reproşuri inculpatei, în acelaşi timp apelând şi numărul unic de urgenţă 112, solicitând intervenţia la locul conflictului. În timp ce partea vătămată dădea detalii operatorului în legătură cu locaţia, inculpata, într-un moment în care partea vătămată era concentrată mai mult asupra convorbirii telefonice, i-a aplicat părţii vătămate o lovitură cu cuţitul în partea stângă a toracelui. Partea vătămată a fost iniţial în eroare cu privire la modul în care a fost agresată, crezând că inculpata i-a aplicat o lovitură cu piciorul. Ulterior a sesizat şi prezenţa unei sângerări în zona în care a simţit că i s-a aplicat lovitura. Imediat după aplicarea acestei lovituri, inculpata a revenit în apartament, la scurt timp sosind şi martorul D.A. care a întâlnit-o la scara blocului pe soţia sa, care i-a spus că a fost lovită de inculpată şi că nu poate să respire. Martorul nu a rămas să îi acorde ajutor de orice natură părţii vătămate, ci a urcat în apartament, de unde a luat-o pe inculpată, cei doi au coborât din apartament şi, trecând pe lângă partea vătămată, s-au îndreptat spre o locaţie de unde să poată lua un taxi, cei doi fiind însă opriţi de organele de poliţie, înainte ca vreunul dintre ei să plece cu un taxi. Inculpata şi martorul D.A. au fost identificaţi în apropierea locului agresiunii, unde rămăsese victima, şi anume, pe strada M. (strada M. se intersectează cu Şoseaua N.), aşa cum rezultă şi din procesul-verbal întocmit de poliţiştii din cadrul Secţiei 4 Poliţie, care s-au deplasat la faţa locului dirijaţi de către Dispeceratul 112.
Între timp, numitul I.A.A, care locuieşte pe aceeaşi scară a blocului, dar la etajul 5, audiat ca martor în cauză, auzind strigătele părţii vătămate, a coborât din bloc să vadă ce se întâmplă. În timp ce aştepta la lift, acesta a trecut spre parter prin dreptul etajului 5, martorul dându-şi seama că în lift se aflau un bărbat şi o femeie ale căror voci Ie-a auzit. Când a ajuns la parter, martorul a văzut, într-adevăr, un bărbat şi o femeie îndepărtându-se, partea vătămată spunându-i că respectivii sunt soţul său şi amanta acestuia care o lovise.
Cuţitul de bucătărie cu care partea vătămată a fost înjunghiată, a fost predat de inculpată cu ocazia cercetării la faţa locului (procesul-verbal şi planşa fotografică aferentă se află la dosar). Inculpata a menţionat că l-a dus după incident în apartamentul din imobilul de pe Şos. N., adăugând că l-a spălat şi l-a lăsat pe maşina de spălat (proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante). Martorul D.A. a menţionat şi el momentul predării de către inculpată, în incinta apartamentului, a unui cuţit de bucătărie cu mâner negru şi lamă zimţată, despre care aceasta a menţionat că este cel cu care a înjunghiat-o pe partea vătămată.
În ceea ce priveşte evenimentele imediat premergătoare înjunghierii părţii vătămate, confruntarea propriu-zisă şi evenimentele imediat ulterioare acesteia, inculpata a prezentat pe parcursul procesului versiuni diferite, afirmaţii ale acesteia privitoare la aspecte esenţiale ale situaţiei de fapt, având o relevanţă juridică deosebită, fiind contrazise de alte mijloace de probă administrate în cauză. Aceste contradicţii dintre declaraţiile inculpatei date la momente procesuale diferite, dar şi dintre declaraţiile inculpatei şi alte mijloace de probă, unele dintre ele nesusceptibile de subiectivism (spre exemplu, înregistrarea convorbirii telefonice purtate de partea vătămată cu operatorul de la 112), sunt de natură să convingă instanţa de nesinceritatea inculpatei, care a urmărit pe parcursul procesului, pe măsură ce conştientiza care sunt aspectele esenţiale de care depinde încadrarea juridică şi angajarea răspunderii ei penale, să creeze organelor judiciare convingerea că fapta comisă nu justifică o sancţionare foarte severă. Astfel, prima versiune prezentată de aceasta, consemnată în procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, pe care aceasta l-a semnat, este în sensul că în data de 30 mai 2011, în jurul orelor 01:45, la intrarea blocului situat pe Şos. N., s-a prezentat partea vătămată care a sunat la numărul de interfon al apartamentului şi a început să folosească expresii jignitoare la adresa sa, să o ameninţe că o va omorî, şi să îi ceară insistent să îi dea drumul la uşă, pentru că doreşte să discute cu soţul său. Ştiind că partea vătămată este o fire violentă şi recalcitrantă, a refuzat să îi deschidă uşa de la bloc. După aproximativ 5 minute, aceasta s-a întors la uşa blocului, a sunat din nou la interfon, iar inculpata a deschis, crezând că este D.A. După ce partea vătămată a intrat în scara blocului, inculpata a recunoscut vocea părţii vătămate care vorbea tare şi îi adresa injurii. Cunoscându-i firea violentă, inculpata a luat un cuţit din bucătărie, după care a coborât cu liftul la parter, găsind-o pe partea vătămată acolo, iar după câteva schimburi de replici, partea vătămată a încercat să o lovească în zona feţei, moment în care inculpata s-a apărat şi a împins-o, uitând că are un cuţit în mână, ulterior aflând că a înjunghiat-o.
Faptul că inculpata ar fi auzit din apartament vocea părţii vătămate care vorbea tare în scara blocului la parter este greu de acceptat, în condiţiile în care, apartamentul în care se afla inculpata (nr. 27) este la un etaj superior, posibil 8, acest lucru rezultând şi din declaraţia martorului I.A.A, care locuieşte la etajul 5 pe aceeaşi scară. Acesta, aşa cum s-a arătat anterior, a declarat că, în timp ce aştepta la lift la etajul 5 pentru a coborî să vadă ce s-a întâmplat cu femeia care stătea ghemuită la parterul blocului, ţipa şi plângea că a fost lovită, că este plină de sânge şi nu poate respira, în liftul care a coborât de la etajul 7 sau 8 se auzea vocea unui bărbat şi a unei femei, iar când a ajuns la scara blocului a văzut un bărbat şi o femeie îndepărtându-se, despre care partea vătămată i-a spus că sunt soţul său şi amanta acestuia.
Faptul că partea vătămată a sunat de două ori la interfon este confirmat de aceasta, care a menţionat, însă, că, deşi a sunat îndelung, prima dată nu i s-a răspuns. Faptul că nu s-a răspuns la primul apel la interfon este confirmat şi de către martorul D.A., care a menţionat că nu a răspuns la acest apel, şi că după acest prim apel a coborât din bloc, bănuind că persoana care a sunat este soţia sa. Or, dacă inculpata ar fi răspuns la acest prim apel, aşa cum a invocat, şi ar fi avut loc schimbul de replici la care s-a referit, martorul D.A. ar fi avut nu bănuiala, ci certitudinea că persoana care a sunat la interfon era soţia sa.
În declaraţia de la dosar, inculpata a prezentat o versiune uşor diferită, arătând că era împreună cu martorul D.A. când a sunat prima dată interfonul, şi că nu au răspuns la acest prim apel, după care martorul a coborât. La un al doilea apel la interfon, inculpata a menţionat că a deschis şi a auzit-o pe partea vătămată cum o înjura şi ameninţa că îi va rupe părul din cap (inculpata nu mai menţionează ameninţările cu moartea pe care iniţial a pretins că partea vătămată i Ie-a adresat când i s-ar fi răspuns la primul apel). Inculpata a luat cuţitul cu ea, ştiind-o pe partea vătămată ca fiind o persoană agresivă, şi a coborât pentru a-l căuta pe A. Ajunsă la parter ar fi văzut-o pe partea vătămată în faţa scării, ţinând uşa întredeschisă şi înjurând-o. Inculpata a ieşit în faţa scării şi partea vătămată a venit spre ea şi a încercat să o lovească, moment în care inculpata a împins-o. Întrucât partea vătămată a încercat să o lovească din nou, inculpata a lovit-o cu cuţitul pe care îl avea în mâna dreaptă, înfigându-i-l acesteia în abdomen în partea stângă o singură dată, moment în care victima s-a retras, iar ea s-a întors în apartament, ulterior venind în apartament şi martorul D.A. Apoi au coborât împreună din apartament şi au trecut pe lângă partea vătămată care era împreună cu un vecin. Instanţa a constatat că, dacă din prima declaraţie rezulta că inculpata a găsit-o pe partea vătămată în scara blocului, unde a avut loc şi incidentul, în această declaraţie a menţionat că a găsit-o stând în faţa intrării în bloc, ţinând uşa întredeschisă. Raţiunea unei astfel de atitudini a părţii vătămate este neclară. Nu se înţelege de ce partea vătămată, care era interesată să ajungă la apartament, ar fi rămas în cadrul uşii de acces în scara blocului după ce inculpata îi deschisese uşa respectivă (nu se înţelege nici imprudenţa inculpatei de a deschide uşa de acces, înainte de a se lămuri cine apelează). De asemenea, inculpata nu a explicat cum a reuşit să iasă din scara blocului, în condiţiile în care partea vătămată bloca uşa de acces şi era atât de agresivă încât a încercat imediat după să o lovească de două ori pe inculpată. De remarcat faptul că, spre deosebire de prima declaraţie, inculpata a menţionat că incidentul s-a petrecut în afara scării blocului. Inculpata se contrazice şi prin faptul că, de data aceasta a menţionat două încercări ale părţii vătămate de a o agresa, şi nu a mai invocat că ar fi lovit-o pe partea vătămată cu cuţitul fără să-şi dea seama. Faptul că în momentul când inculpata ar fi coborât din imobil împreună cu martorul D.A., lângă partea vătămată s-ar fi aflat un bărbat care locuieşte în acelaşi bloc, este contrazisă de declaraţia celui în cauză, martorul I.A.A, care a menţionat că în momentul când a ieşit din scara blocului, inculpata şi martorul D.A. se aflau deja la o distanţă de câţiva metri de locul unde se afla partea vătămată şi se îndepărtau. De asemenea, martorul nu a menţionat nici că, în momentul în care a ieşit din scara blocului, un alt vecin ar fi ţinut companie părţii vătămate.
În declaraţia dată de inculpată în faţa procurorului în data de 30 mai 2011, aceasta a reiterat faptul că interfonul a sunat de două ori şi că a doua oară, ea a ridicat receptorul telefonului şi a acţionat butonul care deschide uşa de acces în bloc înainte să fi conştientizat că persoana care a sunat la interfon este partea vătămată. Pentru prima dată inculpata a menţionat că a încercat să încuie pe interior uşa apartamentului pe care D.A. o lăsase descuiată, tocmai pentru ca partea vătămată să nu intre peste ea, dar nu a reuşit. Tribunalul nu a acceptat ca fiind conformă cu realitatea susţinerea inculpatei potrivit căreia nu ar fi cunoscut că uşa de acces în apartament, chiar neîncuiată cu cheia, nu poate fi deschisă din exterior, în condiţiile în care însăşi inculpata a menţionat că s-a mutat cu martorul D.A. în apartamentul respectiv încă de la sfârşitul anului 2010; în faţa judecătorului învestit cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă, inculpata a menţionat că locuieşte cu martorul D.A. în apartamentul de pe Şoseaua N.). De altfel, în condiţiile în care inculpata a declarat că locuia de mai multe luni de zile în apartamentul în cauză, este greu de crezut că aceasta nu avea chei de la uşa de acces din apartament. Cert este că, dacă ar fi acceptată ca fiind conformă cu realitatea versiunea prezentată de inculpată în faţa organelor de cercetare penală în data de 30 mai 2011, inculpata avea cheia de la uşa de acces în scara blocului, altfel nu ar fi putut să revină în scara blocului şi apoi să urce la apartament după înjunghierea părţii vătămate, în condiţiile în care inculpata însăşi, în timpul declaraţiei date în data de 30 mai 2011 în faţa organelor de cercetare penală susţinuse că partea vătămată ţinea uşa, rezultând că altfel s-ar fi închis. În declaraţia dată în faţa instanţei în data de 30 mai 2011, inculpata nu a mai făcut referire la această imposibilitate de a încuia uşa apartamentului. De altfel, în declaraţia din data de 20 iunie 2011, inculpata a menţionat că ştia de la martorul D.A. că uşa de acces în apartament se încuie automat când este trântită, prin urmare, nu îi rămânea decât să procedeze în acest fel dacă dorea să împiedice pătrunderea în apartament a părţii vătămate (aceasta a invocat că nu a reuşit, totuşi, să închidă uşa apartamentului, fără să ofere o explicaţie plauzibilă). În faţa instanţei, martorul D.A., după ce a descris mecanismul de funcţionare a încuietorii uşii de acces în apartament, a adăugat că inculpata nu avea de unde să ştie că uşa nu se poate deschide din exterior dacă nu este încuiată cu cheia. Pe de o parte, este evident că această informaţie îi putuse fi furnizată inculpatei chiar de către martor, inculpata însăşi precizând că avusese loc o discuţie cu martorul cu privire la funcţionarea uşii (aşa cum s-a arătat mai sus, a menţionat că ştia de la acesta că uşa se încuie automat dacă se trânteşte). Pe de altă parte, instanţă a apreciat că martorul este părtinitor, acesta făcând în faţa instanţei o serie de precizări favorabile inculpatei, care nu se regăsesc în declaraţiile din faza urmăririi penale, în condiţiile în care la dosar există dovezi în sensul că acesta a păstrat legătura cu inculpata chiar şi după incidentul din 30 mai 2011 (în conţinutul referatului de evaluare întocmit de consilierul de probaţiune din cadrul Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, se consemnează faptul, menţionat de inculpată, că a fost vizitată în arest de martorul D.A. de 4 ori). Revenind la declaraţia dată în faţa procurorului în data de 30 mai 2011, inculpata a menţionat starea de enervare produsă de faptul că ea şi martorul sunt deranjaţi din nou de partea vătămată. Inculpata a adăugat că în momentul în care a constatat că nu poate încuia uşa, a început să caute prin casă ceva cu care să se poată apăra sau să o poată intimida pe partea vătămată în caz că urcă în apartament. Inculpata a menţionat că a coborât la parterul blocului cu cuţitul în mâna dreaptă, văzându-se reciproc cu partea vătămată în momentul în care s-a apropiat de uşa de acces în bloc. Când a văzut-o, partea vătămată a împins uşa de la intrare şi a pătruns în scara blocului, rămânând, însă, în cadrul uşii de acces în scară. Inculpata s-ar fi apropiat de partea vătămată, moment în care inculpata s-a repezit cu mâinile spre faţa sa, inculpata împingând-o spre ieşirea din scara blocului. Apoi amândouă au ieşit din bloc, imediat inculpata luându-şi avânt şi năpustindu-se spre inculpată, cu intenţia de a o lovi cu pumnii în faţă. În timp ce partea vătămată venea spre ea, inculpata a lovit-o cu cuţitul. Instanţa a apreciat ca nefiind conformă cu realitatea această versiune. Astfel, partea vătămată s-ar fi aflat în imposibilitatea de a o ataca pe inculpată cu pumnii (amândoi), în condiţiile în care cel puţin una dintre mâini era ocupată, partea vătămată vorbind la telefon. Din analiza transcrierii înregistrării convorbirii telefonice purtate de partea vătămată cu operatorul de la numărul unic de urgenţă 112, rezultă mai presus de orice îndoială că inculpata a fost înjunghiată în timpul convorbirii telefonice. Înregistrarea în care vocea părţii vătămate se aude foarte bine, face dificil de acceptat faptul că inculpata s-ar fi angajat în vreun atac, vocea acesteia netrădând efortul fizic pe care îl presupune implicarea într-o înfruntare fizică. Inculpata a precizat că nu a urmărit să o omoare pe partea vătămată, ci doar să o sperie şi să o gonească. Nu şi-a dat seama că a înţepat-o atât de tare pe partea vătămată, şi nici că respectivul cuţit este atât de ascuţit. Şi din această declaraţie rezultă recunoaşterea de către inculpată a caracterului neaccidental al înjunghierii părţii vătămate, aceasta urmărind să o înjunghie pe partea vătămată, cu atât mai mult cu cât, în aceeaşi declaraţie, inculpata însăşi a precizat că la primul contact fizic cu partea vătămată a ţinut cuţitul în aşa fel încât să nu o împungă, cu lama cuţitului în jos, iar a doua oară avea lama cuţitului spre partea vătămată.
Tribunalul a apreciat ca nesinceră afirmaţia inculpatei, făcută în faţa judecătorului învestit cu soluţionarea propunerii de luare a măsurii arestării preventive, potrivit căreia nu şi-ar fi dat seama unde a lovit-o pe partea vătămată cu cuţitul, din cauză că aceasta ţinea mâinile în jos. Aşa cum s-a arătat anterior, cel puţin mâna (posibil cea stângă) cu care victima ţinea telefonul la care vorbea cu operatorul de la 112, era ridicată.
Dacă în prima declaraţie dată de inculpată în faţa organelor de urmărire penală, inculpata a menţionat că ameninţarea pe care i-a adresat-o partea vătămată prin intermediul interfonului, a fost că îi va rupe părul din cap, la data de 20 iunie 2011, inculpata a menţionat că partea vătămată ar fi ameninţat-o că o va omorî. Tribunalul a apreciat că prin această nouă modificare a declaraţiei, inculpata a urmărit să convingă cu privire la starea de puternică temere sub care s-a aflat în momentele care au premers înfruntării fizice cu partea vătămată. Cu ocazia acestei audieri, inculpata a reiterat afirmaţia că partea vătămată s-a repezit spre ea cu pumnii strânşi, încercând să o lovească peste faţă, neadevărul acestei afirmaţii fiind argumentat anterior. Inculpata a revenit la a susţine caracterul neintenţionat al înjunghierii părţii vătămate, deşi anterior recunoscuse această intenţie, cu menţiunea că nu a urmărit să o omoare, ci doar să o sperie, şi că nu a conştientizat gravitatea loviturii. Astfel, în data de 20 iunie 2011, inculpata a declarat că ar fi împins-o pe partea vătămată cu intenţia de a o îndepărta de ea, folosindu-se de ambele mâini, în dreapta având cuţitul de bucătărie din apartament, după care a adăugat: "Nu am acţionat cu scopul de a o înjunghia pe L.".
În data de 18 august 2011, inculpata şi-a justificat starea de temere şi prin faptul că ştia că împreună cu aceasta era şoferul său A., care era rudă cu partea vătămată, şi a adăugat că ştia că numitul A. se află acolo de la martorul D.A. Este pentru prima dată când inculpata menţionează că avea această certitudine, şi în condiţiile în care anterior, în unele dintre declaraţii, a menţionat doar că martorul D.A. ar fi spus, înainte să coboare din imobil, că este posibil ca persoana care a sunat la interfon să fi fost A., de la care ar fi regăsit pe telefon un apel nepreluat. Instanţa a apreciat că această modificare a declaraţiei s-a făcut în acelaşi scop, de a convinge organele judiciare de faptul că, în momentul când a coborât din bloc se afla sub imperiul unei stări de puternică temere. Se remarcă insistenţa inculpatei în a susţine că partea vătămată nu vorbea la telefon nici înainte, nici în timpul şi nici după ce a înjunghiat-o, în condiţiile în care declaraţia sa este flagrant contrazisă, cu privire la acest aspect, de o probă obiectivă, înregistrarea convorbirii telefonice cu operatorul de la 112. Nu este exclus ca anterior prezentării materialului de urmărire penală, inculpata să nu fi cunoscut că s-a efectuat o astfel de înregistrare, că ea se află la dispoziţia organelor de urmărire penală (procesul-verbal de transcriere este datat 23 iunie 2011), sau conţinutul acestei convorbiri. De altfel, în faţa instanţei, inculpata a revenit asupra acestei declaraţii.
În faţa consilierului de probaţiune, inculpata a prezentat o situaţie de fapt uşor diferită, menţionând că partea vătămată ar fi ameninţat-o prin interfon că este însoţită de un bărbat care o va desfigura şi batjocori (aspect nemenţionat anterior), inculpata luând de teamă, pentru a se apăra, un cuţit. În faţa blocului unde a găsit-o pe partea vătămată ar fi izbucnit un conflict spontan, în vacarmul creat, ar fi lovit-o pe partea vătămată cu cuţitul fără să aibă această intenţie, după care a apărut şi inculpatul, cei doi urcând împreună în bloc după ce s-au convins că partea vătămată nu este în pericol. Susţinerea inculpatei cum că s-ar fi întâlnit la scara blocului cu martorul D.A. şi că ar fi urcat împreună în imobil nu este confirmată de declaraţiile martorului D.A. sau ale părţii vătămate.
În faţa instanţei, inculpata, contrazicând declaraţia sa din data de 18 august 2011 dată în faţa procurorului, a menţionat că partea vătămată era în faţa blocului şi apelase deja numărul unic de urgenţă înainte ca ea să apară. Chiar dacă inculpata a renunţat la a mai susţine versiunea evident contrară realităţii, potrivit căreia partea vătămată nu ar fi vorbit la telefon nici înainte, nici în timpul şi nici după ce a înjunghiat-o (probabil între timp luase cunoştinţă de existenţa la dosar şi conţinutul înregistrării convorbirii telefonice purtate de partea vătămată cu operatorii de la 112), nici această susţinere, conform căreia partea vătămată ar fi apelat numărul unic de urgenţă înainte de apariţia inculpatei, deci, fără legătură cu conduita acesteia, nu este conformă cu realitatea, în condiţiile în care se observă că prima replică a părţii vătămate, după ce persoana care îi răspunde la telefon îi confirmă că a apelat la 112 şi o întreabă ce urgenţă are, este adresată inculpatei, care, prin urmare, era deja în apropierea părţii vătămate ("haide, dă-i în mine, dă-i în mine dacă vrei (...)"). Inculpata a urmărit, probabil, prin această afirmaţie, să combată susţinerea părţii vătămate potrivit căreia a sunat la 112 pentru că i s-a părut ciudată atitudinea inculpatei. În faţa instanţei, inculpata a mai menţionat că a încercat să iasă din scara blocului, dar nu a putut din cauza părţii vătămate care s-a năpustit asupra sa ţipând în acelaşi timp. Ar fi încercat să o împingă, dar aceasta era chiar în cadrul uşii de acces în bloc. Având cuţitul asupra sa, a înţepat-o pe aceasta o singură dată, după care a reuşit să tragă uşa de acces care s-a închis, partea vătămată rămânând în exteriorul blocului. Instanţa a apreciat că susţinerea inculpatei potrivit căreia partea vătămată s-ar fi năpustit asupra sa ţipând în acelaşi timp, este contrară realităţii, în condiţiile în care inculpata nu a mai menţionat acest detaliu până la momentul audierii în cadrul cercetării judecătoreşti. Între timp, inculpata a luat cunoştinţă de conţinutul înregistrării convorbirii telefonice dintre partea vătămată şi operatorii de la 112, şi de faptul că este înregistrat un strigăt prelungit al părţii vătămate; intenţia sa fiind aceea de a convinge că acest strigăt nu a fost determinat, sau cel puţin, nu de la bun început, de lovitura aplicată aplicată. Revenind, se observă că inculpata nu mai face referire la cele două atacuri ale părţii vătămate. Inculpata a pretins din nou că uşa de acces era descuiată, dar, de data aceasta a avansat doar posibilitatea, nu certitudinea ca ea să fi fost cea care a deschis apăsând pe butonul de la interfon, crezând că persoana care sună este martorul D.A. Susţinerea inculpatei în sensul că, la sugestia martorului D.A. s-ar fi grăbit să părăsească imobilul şi să se îndepărteze de locul incidentului, este contrazisă de declaraţia martorului l., acesta menţionând că inculpata şi martorul D.A. se îndepărtau agale, ca şi cum s-ar fi plimbat (martorul face această afirmaţie în ambele faze ale procesului penal). Inculpata denaturează adevărul şi în momentul în care afirmă că după ce a înjunghiat-o pe partea vătămată, aceasta din urmă ar fi continuat să o înjure, înregistrarea convorbirii telefonice purtate de partea vătămată cu operatorul de la 112, atestând că partea vătămată, după ce a început să strige, nu s-a mai adresat în nici un fel inculpatei. Tot în faţa instanţei, inculpata a susţinut că atunci când a încercat să iasă din scara blocului, partea vătămată a lovit-o cu pumnii, dar nu foarte tare, moment în care ea ar fi împins-o având cuţitul în mână. Se observă că până la acest moment inculpata a susţinut că partea vătămată a încercat doar să o lovească, ea reuşind să o împingă. Aşa cum s-a învederat anterior, posibilitatea ca partea vătămată să o lovească, cel puţin cu mâna în care ţinea telefonul, la care chiar şi inculpata a recunoscut în faţa instanţei că vorbea, era inexistentă.
Martorul D.A. a fost constant în a susţine că nu a fost de faţă la incident, că nu a cunoscut că inculpata o înjunghiase pe partea vătămată, şi că a vrut să o trimită la domiciliul său cu un taxi pe inculpată, pentru a stinge conflictul dintre cele două. Cu ocazia primei declaraţii a acestuia, consemnată în procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, martorul s-a limitat la a spune că nu era la domiciliu, aflând despre incident când s-a întors acasă, fără a menţiona că se afla în apartament cu inculpata în momentul când partea vătămată a sunat pentru prima dată la interfon. Aceste detalii au fost menţionate cu ocazia audierii sale de către procuror.
Faptul că înjunghierea părţii vătămate a avut loc în spaţiu public, în imediata apropiere a uşii de acces în scara blocului, nu în incinta imobilului, la parter, rezultă nu doar din unele declaraţii ale inculpatei şi declaraţiile părţii vătămate (aceasta a menţionat că nu a încercat să vadă dacă uşa de acces în bloc este deschisă şi nici nu a intrat în scara blocului, rămânând în faţa uşii de acces în bloc de unde l-a apelat de mai multe ori pe soţul său), ci şi din procesul-verbal de cercetare la faţa locului, în cuprinsul căruia se consemnează că inculpata însăşi a indicat acest loc ca fiind situat "în faţa uşii de acces din spatele imobilului din Şoseaua N., la aproximativ 2 metri de această uşă", fotografiile efectuate cu această ocazie fiind relevante sub acest aspect. Prin urmare, inculpata contrazice propria declaraţie dată imediat după prezentarea la faţa locului a organelor de poliţie, consemnată în procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, potrivit căreia incidentul s-ar fi produs în scara blocului unde ea i-ar fi permis accesul părţii vătămate din eroare. De altfel, modalitatea în care inculpata a prezentat succesiunea evenimentelor era neverosimilă, fiind de presupus că, dacă, într-adevăr i-ar fi permis accesul părţii vătămate în scara blocului, acţionând butonul interfonului, aflându-se în eroare cu privire la identitatea persoanei căreia îi permitea accesul, probabilitatea ca partea vătămată să rămână la parter, în loc să urce la apartament, era una foarte scăzută. De altfel, este greu de crezut că, în condiţiile în care cu foarte puţin timp înainte, la interfon sunase partea vătămată, inculpata, la un al doilea apel la interfon, ar fi permis accesul fără a se convinge în prealabil că persoana căreia îi permite accesul este martorul D.A. Partea vătămată a menţionat expres că uşa de acces în imobil era închisă, rezultând din declaraţie că această uşă a fost deschisă de inculpată, atunci când a ieşit din bloc. Un alt argument în sensul că înjunghierea părţii vătămate a avut loc în spaţiu public, nu incinta unui bloc, este faptul că; vorbind Ia telefon cu operatorul de la numărul unic de urgenţă 112, înainte de a fi agresată, partea vătămată, interesată să dea detaliile necesare unei cât mai rapide identificări a sa şi a inculpatei, a menţionat că se află pe strada M. "pe şosea". Menţiunile făcute ulterior agresării sale indică faptul că şi după agresare a rămas în spaţiul public. Astfel, aceasta a dat adresa de pe strada N. şi, cerându-i-se detalii suplimentare despre locaţia unde se află ("daţi-mi toată adresa (...) blocul (...)", partea vătămată a menţionat în mod expres că se află afară: "bloc 10 sunt afară (...) în spate ...(...)".
Este de presupus că partea vătămată a adresat injurii inculpatei când aceasta a răspuns la cel de-al doilea apel al părţii vătămate la interfon, precum şi după ce aceasta a coborât la parter, date fiind împrejurările (partea vătămată avea confirmarea că soţul său păstra legătura cu inculpata şi, mai mult decât atât, se întâlnise cu aceasta în seara zilei de naştere a părţii vătămate, rămânând peste noapte împreună cu inculpata într-un apartament al familiei D.), chiar şi partea vătămată acceptând că a avut o astfel de conduită ("Nu îmi aduc aminte să o fi înjurat, însă este posibil să fi vorbit puţin mai răstit deoarece eram supărată"). Din înregistrarea convorbirii telefonice purtate de partea vătămată cu operatorul de la 112, rezultă că partea vătămată a folosit la un moment dat, adresându-i-se inculpatei, apelativul de "nenorocită".
În ceea ce priveşte motivele pentru care inculpata a ales să coboare din bloc la parterul imobilului unde ştia că se va întâlni cu partea vătămată, Tribunalul a reţinut din nou nesinceritatea inculpatei. Aceasta a pretins că se temea că inculpata va urca la apartament şi apoi va pătrunde în apartament, pentru că în momentul în care martorul D.A. plecase din apartament, nu încuiase uşa de acces în apartament cu cheia, pretinzând inculpata că nu cunoştea că uşa de acces în apartament era dotată cu o astfel de încuietoare care făcea ca în situaţia în care aceasta nu era încuiată cu cheia, să poată fi, cu toate acestea, deschisă doar din interiorul apartamentului. Martora M.M., prietena părţii vătămate, a menţionat, însă, că motivaţia pe care i-a comunicat-o inculpata la telefon a fost aceea că nu a vrut ca partea vătămată să mai meargă la apartamentul părinţilor săi să provoace scandal, punându-i din nou pe aceştia într-o postură umilitoare.
Instanţa a reţinut că inculpata a dorit o confruntare cu partea vătămată, având în vedere numeroasele modalităţi de a preîntâmpina întâlnirea cu aceasta: mai întâi, faţă de argumentele expuse anterior, instanţa a apreciat că partea vătămată nu ar fi putut intra în scara blocului, uşa de acces în scara blocului fiind deschisă de inculpată, când a coborât la parter; partea vătămată, chiar dacă s-ar accepta posibilitatea că inculpata ar fi deschis din eroare uşa de acces în scara blocului, apăsând butonul de la interfon, nu avea cum să intre în apartament, aspect cunoscut de inculpată; inculpata, dacă, într-adevăr, nu s-ar fi simţit în siguranţă în apartament, ar fi putut evita întâlnirea cu partea vătămată, coborând pe scări, dacă partea vătămată ar fi ales să urce cu liftul, sau invers.
Susţinerile inculpatei cum că s-ar fi apărat de agresiunea părţii vătămate, au fost înlăturate de instanţă. Pe de o parte, aşa cum s-a arătat mai sus, există contradicţii între declaraţiile inculpatei referitoare la ce anume a presupus manifestarea agresivă a părţii vătămate, ceea ce conduce la concluzia nesincerităţii inculpatei. În plus, vocea părţii vătămate în momentele premergătoare aplicării loviturii, aşa cum poate fi auzită pe înregistrarea convorbirii cu operatorul de la 112, nu este specifică unei persoane care, în timp ce vorbeşte, face şi efortul, eventual, în mod repetat (inculpata menţionează în unele declaraţii două încercări eşuate ale părţii vătămate de a o lovi), de a aplica o lovitură.
Lovitura cu cuţitul a fost aplicată într-un moment de neatenţie a părţii vătămate, fapt menţionat şi de partea vătămată, care a declarat că în momentele premergătoare era mai atentă la convorbirea cu operatorul de la 112 decât la ce făcea inculpata, dar care rezultă şi din aceea că, o perioadă de timp, chiar şi după ce inculpata se îndepărtase cu martorul D.A. de locul incidentului, iar lângă partea vătămată sosise martorul I.A.A, partea vătămată avea impresia că fusese lovită cu piciorul, nicidecum cu un cuţit. Partea vătămată continua să susţină, în timpul convorbirii cu operatorul de la 112 că a fost lovită cu piciorul, chiar dacă sesizase deja că sângerează ("mi-a dat sângele, nu mai pot să respir, m-a lovit cu piciorul"). Dacă partea vătămată se pregătea sau ar fi fost angajată deja într-o înfruntare fizică, un element esenţial ar fi fost observarea atentă a mişcărilor adversarei, pentru a riposta adecvat sau a găsi cel mai eficient mod de a ataca, situaţie în care este imposibil ca partea vătămată să nu fi observat măcar că nu cu piciorul a fost lovită. Şansele ca inculpata să se fi apărat de un atac al părţii vătămate sunt cu atât mai mici cu cât, poziţia leziunii, coroborată şi cu localizarea tăieturilor de pe cele două piese de vestimentaţie care au fost examinate în cadrul constatării tehnico-ştiinţifice efectuate în faza urmăririi penale, indică o expunere a inculpatei mai degrabă cu partea laterală-stânga către inculpată. De altfel, din relatările martorului I.A.A, a rezultat că partea vătămată i-a spus că a fost lovită "probabil cu piciorul, din spate".
Partea vătămată a contestat în mod constant că ar fi lovit-o sau că ar fi încercat să o lovească pe partea vătămată, iar alte mijloace de probă cu care să se coroboreze declaraţia inculpatei, în sensul că s-ar fi apărat de un atac al părţii vătămate nu există. Martorul D.A. a declarat că, în momentul în care a întrebat-o pe inculpată de ce a lovit-o pe partea vătămată, aceasta ar fi răspuns că partea vătămată a înjurat-o, nefăcând nicio referire, aşa cum ar fi fost în mod firesc, la manifestările agresive sub aspect fizic ale părţii vătămate.
Toate aceste argumente exclud teza legitimei apărări sau a unei apărări excesive, datorate tulburării sau temerii (art. 44 alin. (3) C. pen.), sau altor trăiri (indignare, mânie) generate de atacul direct, material, imediat şi injust al părţii vătămate (art. 73 lit. a) C. pen.).
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că fapta inculpatei care, aflându-se în loc public, a aplicat părţii vătămate o lovitură cu cuţitul în zona latero-toracică stângă, producându-i acesteia o leziune care a necesitat 16 - 18 zile de îngrijiri medicale şi prin care i-a pus viaţa în pericol, decesul victimei nesurvenind numai datorită intervenţiei prompte şi adecvate a cadrelor medicale ale Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.
Faţă de zona vizată de lovitură, folosirea unui corp tăietor-înţepător apt să producă leziuni grave, precum şi forţa cu care s-a aplicat lovitura, astfel încât, în ciuda faptului că victima purta mai multe articole vestimentare, corpul acesteia a fost străpuns cu cuţitul ajungând să se producă un pneumotorax stâng, Tribunalul a concluzionat că inculpata, dacă nu a urmărit uciderea părţii vătămate, a acceptat această posibilitate, acţionând cel puţin cu o intenţie indirectă. Tribunalul a avut în vedere şi vârsta inculpatei, stadiul evoluţiei acesteia sub aspectul maturităţii psihice, neputându-se invoca, faţă de elementele de mai sus, o neprevedere sau o neacceptare a posibilităţii producerii decesului victimei în urma unei singure lovituri. Faptul că nu s-a aplicat decât o singură lovitură nu constituie un argument suficient pentru a exclude intenţia provocării decesului, atât timp cât lovitura aplicată, prin forţă, obiect vulnerant folosit şi parte a corpului vizată, este aptă prin ea însăşi să producă decesul, aşa cum s-a întâmplat în cazul de faţă. Aceeaşi aptitudine a loviturii deja aplicate de a produce decesul, împiedică reţinerea întrunirii condiţiilor desistării, prev. de art. 22 C. pen. Desistarea, ca şi cauză de nepedepsire, presupune renunţarea de bunăvoie la rezoluţia infracţională şi întreruperea săvârşirii infracţiunii, mai exact, a acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii. În cazul de faţă, doar dacă inculpata ar fi urmărit sau acceptat iniţial uciderea părţii vătămate, ar fi trecut la executarea rezoluţiei infracţionale, dar s-ar fi oprit de bunăvoie după aplicarea unei sau unor lovituri nesusceptibile de a pune în pericol viaţa acesteia, s-ar fi putut reţine o desistare, cu consecinţa nepedepsirii pentru infracţiunea de omor calificat, şi a angajării răspunderii penale pentru una dintre infracţiunile prev. de art. 180 - 182 C. pen. Or, în cazul de faţă, inculpata a aplicat o lovitură aptă prin ea însăşi să producă decesul victimei, astfel că, eventuala revenire asupra rezoluţiei infracţionale apare ca tardivă pentru a se mai putea reţine ca întrunite condiţiile unei desistări. Într-o astfel de situaţie, ar mai fi fost posibilă doar incidenţa cauzei de nepedepsire prev. de art. 22 alin. (1) teza a II-a C. pen., împiedicarea producerii rezultatului, ceea ce ar fi presupus ca după aplicarea loviturii cu cuţitul, inculpata, de bunăvoie, înainte de descoperirea faptei, să intervină eficient pentru împiedicarea survenirii decesului părţii vătămate, ceea ce inculpata nu a făcut, aceasta dezinteresându-se total de starea părţii vătămate.
Deşi inculpata a coborât din apartament având asupra sa un cuţit, în condiţiile în care cunoştea că se va întâlni la scara blocului cu partea vătămată, instanţa nu a apreciat că există probe indubitabile că rezoluţia infracţională de a aplica părţii vătămate o lovitură cu cuţitul fusese luată de aceasta anterior părăsirii apartamentului, pentru a se putea reţine în conţinutul infracţiunii de tentativă la omor calificat, premeditarea ca element circumstanţial suplimentar, pe lângă săvârşirea faptei în public. Declaraţiile inculpatei au fost în sensul că a luat cuţitul pentru a se apăra şi a o intimida pe partea vătămată, neexistând probe contrare în sensul că aceasta a urmărit de la bun început să o înjunghie pe partea vătămată. Cert este, însă, că ajunsă faţă în faţă cu partea vătămată, inculpata a renunţat la a o mai intimida pe partea vătămată prin etalarea cuţitului, în condiţiile în care partea vătămată nu a cunoscut că inculpata a avut asupra sa un cuţit (dacă ar fi observat acest cuţit în posesia părţii vătămate, nu ar mai fi continuat să susţină, chiar şi după ce a constatat prezenţa sângerării, că ar fi fost lovită cu piciorul). Chiar dacă motivul pentru care inculpata a coborât din apartament cu cuţitul asupra sa este acela că se temea că partea vătămată ar putea fi însoţită de un bărbat care să îi facă rău, aşa cum şi martora M.M. a menţionat că i s-ar fi justificat inculpata, cert este că aceasta s-a folosit de cuţit după ce devenise evident pentru ea că partea vătămată este neînsoţită.
Tribunalul a apreciat că nu se poate reţine în beneficiul inculpatei circumstanţa atenuantă a provocării. Astfel, chiar dacă din probatoriul administrat rezultă faptul că inculpata a acţionat sub imperiul unei stări de surescitare nervoasă, mânie (relevantă sub aspectul stării de spirit sub imperiul căreia a acţionat inculpata, este declaraţia martorei M.M. care a declarat că, în cadrul discuţiilor purtate cu inculpata în data de 30 mai 2011, aceasta i-a spus că nu permite să fie umilită de partea vătămată), determinată de injuriile adresate de partea vătămată, cele din noaptea de 29/30 mai 2011 adresate prin intermediul interfonului, dar şi faţă în faţă, după ce inculpata a coborât din bloc, adăugându-se celor adresate de partea vătămată în repetate ocazii după ce aceasta a aflat de relaţia inculpatei cu martorul D.A., nu se poate reţine această circumstanţă atenuantă în contextul în care reacţia victimei a fost consecinţa actelor de provocare, directă sau indirectă (de exemplu, prin intermediul martorului N.C., cu privire la care inculpata avea cunoştinţă că acţionează la solicitarea părţii vătămate) ale inculpatei, ultimul constând în faptul că acesta a ales să îşi petreacă noaptea de 29 spre 30 mai 2011 cu martorul D.A., în apartamentul deţinut de soţii D., în condiţiile în care în data de 29 mai 2011, partea vătămată îşi sărbătorise ziua de naştere. Instanţa a apreciat acest fapt ca fiind un act de sfidare a părţii vătămate, pe care inculpata a făcut eforturi susţinute să o îndepărteze definitiv de martorul D.A.. De altfel, din declaraţia martorei I.M.C. a rezultat că inculpata cunoştea că partea vătămată este născută în ziua de 29 mai, inculpata exprimându-şi intenţia de a-i strica ziua părţii vătămate.
Faţă de argumentele de mai sus şi apreciind că atitudinea subiectivă a inculpatei a fost cel puţin una de acceptare a producerii urmării imediate specifice infracţiunii de omor, Tribunalul, în baza art. 334 C. proc. pen., a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpata C.M.C. în art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 73 lit. b) C. pen.
La individualizarea pedepsei, prima instanţă a avut în vedere, în primul rând gravitatea sporită a faptei, dată de importanţa valorii sociale căreia inculpatei a acceptat să îi aducă atingere, viaţa fiind principala valoare socială ocrotită de legislaţia penală. Faptul că propriul sistem de valori al inculpatei i-a îngăduit acesteia să întreprindă un act îndreptat împotriva vieţii, inculpata depăşind o barieră psihologică de netrecut pentru majoritatea persoanelor, demonstrează periculozitatea deosebită a acesteia, în ciuda necunoaşterii unor manifestări agresive anterioare, de natură să creeze o temere celor din jur, în ciuda pregătirii profesionale sau aparenţei de fragilitate fizică ale inculpatei.
Instanţa a avut în vedere şi atitudinea revoltătoare pe care inculpata a avut-o ulterior agresiunii. Astfel, deşi ştia că a înjunghiat-o pe partea vătămată şi, implicit, că aceasta este expusă riscului unei hemoragii cu consecinţe de o gravitate imprevizibilă, nu a luat niciun fel de măsură pentru a reduce riscul producerii unui deznodământ tragic, nici măcar în momentul în care, ieşind din scara blocului împreună cu martorul D.A., a trecut pe lângă partea vătămată, care nu dădea semne că s-ar simţi bine (aceasta stătea ghemuită şi nu i-a abordat în niciun fel pe cei doi, cum ar fi făcut în mod normal; în faţa instanţei, martorul D.A. a declarat că, atunci când a ieşit cu inculpată din scara blocului, partea vătămată era aşezată pe loc). Preocuparea inculpatei era să se îndepărteze de locul incidentului. Trebuie avut în vedere şi că, potrivit declaraţiei martorului D.A., partea vătămată îi spusese deja acestuia, înainte ca martorul să urce în bloc pentru a coborî cu inculpata, că a fost lovită de inculpată şi că nu poate să respire. Relevantă pentru atitudinea inculpatei ulterior săvârşirii faptei este şi declaraţia martorului I.A.A, care a menţionat că atunci când a coborât din bloc, la aproximativ 7 - 8 metri de partea vătămată a văzut un bărbat şi o femeie "mergând foarte încet, agale, ca şi cum se plimbau". Martorul a adăugat că acest lucru i s-a părut nefiresc, în condiţiile în care se vedea clar că femeia avea nevoie de ajutor, iar cei doi trecuseră pe lângă aceasta la o distanţă de 2 - 3 metri. Instanţa a apreciat atitudinea inculpatei ca profund inumană, dovedind atitudinea acesteia de acceptare a oricărei evoluţii a stării părţii vătămate, inclusiv a survenirii decesului acesteia, o indiferenţă totală faţă de cea mai importantă valoare socială ocrotită de legea penală, şi anume, viaţa, fie ea chiar şi a femeii pe care o percepea ca piedică în evoluţia relaţiei sale cu martorul D.A. în sensul dorit. Această imagine a inculpatei îndepărtându-se fără grabă de locul incidentului (instanţa nu s-a referit decât la inculpată întrucât nu a avut spre analiză atitudinea martorului D.A.), demonstrează că sentimentul sub imperiul căruia se afla inculpata era nu acela de remuşcare, temere pentru consecinţele faptei sale, atât în privinţa părţii vătămate, cât şi în privinţa propriei persoane, ci sentimentul de mulţumire produs de ceea ce aprecia ca fiind un triumf asupra părţii vătămate. Atitudinea inculpatei pe parcursul fazei judecăţii demonstrează mai degrabă temerea de pedeapsă (între timp, inculpata a conştientizat ce anume presupune privarea de libertate), decât regretul de a fi săvârşit fapta, aceasta întâmpinând dificultăţi în a-şi ascunde aversiunea profundă faţă de partea vătămată.
Starea de spirit a inculpatei după comiterea faptei rezultă şi din faptul că în mesajele pe care Ie-a trimis în noaptea incidentului unor apropiate ale acesteia, martorele M.M., a folosit, referindu-se la partea vătămată, apelativul de "nebună", nici chiar gravitatea ultimelor evenimente nefiind de natură să o determine să renunţe la tonul dispreţuitor. Astfel, aceasta Ie-a scris acestora: "am înjunghiat-o pe nebună". În plus, când martora M.M. i-a scris inculpatei, care deja menţionase că "L. e plină de sânge, e penal", că nu merita să facă aşa ceva pentru nimeni, inculpata a răspuns că "nu permite să fie umilită de L.", răspuns care probează faptul, rezultând şi din cele de mai sus, că inculpata a înjunghiat-o pe partea vătămată în deplină cunoştinţă de cauză, sub imperiul unei stări de nervozitate acumulate în timp.
Instanţa a reţinut în beneficiul inculpatei circumstanţa atenuantă prev. de art: 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cu consecinţa aplicării unei pedepse sub minimul special de 7 ani şi 6 luni, determinat de reţinerea formei tentate a infracţiunii de omor calificat, având în vedere lipsa antecedentelor penale, faptul absolvirii cursurilor unei unităţi de învăţământ superior, atitudinea avută de aceasta faţă de muncă, rezultând din caracterizările de la locurile de muncă depuse de aceasta la dosar, precum şi în comunitate, rezultând din caracterizarea făcută acesteia de preşedintele asociaţiei de proprietari a blocului de domiciliu.
Argumentele prezentate de instanţă referitor la gravitatea faptei, dar şi la atitudinea inculpatei după săvârşirea faptei, determină concluzia că o pedeapsă mai blândă nu ar fi proporţională cu gravitatea faptei şi periculozitatea inculpatei, fiind inaptă să îndeplinească scopurile pedepsei, de prevenţie specială şi generală. Cu atât mai puţin este aptă să atingă scopurile pedepsei o suspendare, chiar şi sub supraveghere, a executării pedepsei (bineînţeles, în ipoteza în care pedeapsa aplicată ar fi permis o astfel de modalitate de individualizare a pedepsei).
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa a reţinut că partea vătămată D.M.L. s-a constituit parte civilă cu suma de 15.000 de euro, reprezentând daune morale. Tribunalul a apreciat că prin fapta comisă de inculpată cu vinovăţie s-a produs un prejudiciu părţii vătămate, având în vedere suferinţa fizică resimţită, atât în momentul agresiunii, cât şi ulterior, pe perioada spitalizării şi recuperării, puternica tulburare produsă de conştientizarea riscului propriei morţi, disconfortul produs de afectarea neîndoielnică a stilului de viaţă, cel puţin ca urmare a restricţiilor impuse de cadrele medicale, pentru o recuperare în cât mai bune condiţii. Tribunalul a avut în vedere în acest sens şi declaraţiile martorului M.P. dată în faza judecăţii, dar şi actele medicale aflate la dosar şi a apreciat că suma de 15.000 de euro, solicitată cu titlu de despăgubiri de partea civilă, este aptă să acopere prejudiciul suferit de aceasta.
De asemenea, în cauză s-a constituit ca parte civilă şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, prin adresa din 05 iulie 2011, solicitând obligarea inculpatei la plata sumei de 1987,97 RON, reprezentând cheltuielile efectuate pe perioada spitalizării părţii vătămate şi anume 30 mai - 03 iunie 2011. În baza art. 14 şi 346 C. proc. pen., având în vedere înscrisurile medicale depuse la dosar, precum şi decontul înaintat de partea civilă, instanţa de fond a admis acţiunea civilă astfel cum a fost formulată.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpata C.M.C. criticând-o pe latură penală, pentru neaplicarea dispoziţiilor prev. de art. 3201 C. proc. pen., art. 73 lit. b) C. pen., art. 74 lit. a) şi c) C. pen., art. 81 C. pen. sau art. 861 C. pen. şi pe latură civilă, apreciind că daunele morale acordate părţii civile sunt exagerate.
Analizând apelul declarat prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea apreciază că este întemeiat, în parte.
Cu privire la primul motiv, apelanta arată că a recunoscut comiterea faptei, respectiv a recunoscut situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare, dar a contestat încadrarea juridică a faptei, deoarece nu a urmărit suprimarea vieţii părţii vătămate şi nici nu a acceptat posibilitatea producerii acesteia, ceea ce nu presupune, în opinia sa, că nu poate beneficia de prevederile legale privind procedura simplificată.
Curtea de Apel Bucureşti apreciază că motivul nu este fondat, dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. nefiind aplicabile în cauză.
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, condiţia esenţială pentru aplicarea procedurii simplificate este ca inculpata să recunoască în totalitate infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, întocmai în modalitatea descrisă în actul de sesizare.
Ori, analizând declaraţia dată de inculpată în faţa instanţei de fond, Curtea constată că versiunea prezentată de inculpată privind modul de derulare a evenimentelor din noaptea incidentului este diferită de cea prezentată de organele de urmărire penală. În aceste condiţii, chiar dacă inculpata a recunoscut rezultatul final al infracţiunii, în speţă înjunghierea părţii vătămate, prezintă relevanţă şi etapele anterioare care au condus la consumarea infracţiunii, asupra cărora inculpata a prezentat o versiune diferită de cea prezentată în rechizitoriu.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, presupusul atac al părţii vătămate - care a lovit-o cu pumnii pe inculpată, în momentul imediat anterior înjunghierii părţii vătămate, susţinut de inculpată în declaraţia sa şi care ar avea consecinţe juridice de natură a înlătură răspunderea penală a inculpatei - nu este reţinut în situaţia de fapt a rechizitoriului.
Curtea constată că nu este vorba doar de o contestare a încadrării juridice a faptei comise, cum susţine apelanta, ci de o contestare, cu consecinţe juridice importante, a stării de fapt reţinute prin actul de sesizare. În consecinţă, Curtea apreciază, în acord cu instanţa de fond, că nu se impune reţinerea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Curtea a mai reţinut că apelanta critică şi încadrarea juridică a infracţiunii, apreciind că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. Inculpata arată că nu a intenţionat să suprime viaţa părţii vătămate, aceasta necesitând 5 zile de îngrijiri medicale, a aplicat "razant" o singură lovitură în zona toracelui în urma unei îmbrânceli cu victima, iar imediat după aceea nu a mai aplicat alte lovituri, deşi ar fi avut ocazia, dacă ar fi intenţionat să o ucidă. Apreciază că simpla aplicare a unei lovituri într-o zonă vitală, aptă de a produce moartea nu demonstrează prin ea însăşi intenţia de a ucide, lovitura fiind aplicată la întâmplare.
În subsidiar, inculpata arată că dacă se apreciază că ar fi intenţionat să ucidă partea vătămată, s-a desistat şi a împiedicat producerea rezultatului, fiind astfel incidente prevederile art. 22 alin. (2) C. pen. Mai arată inculpata că sunt incidente şi dispoziţiile art. 20 alin. (3) C. pen., neexistând tentativă ca urmare a imposibilităţii de consumare a infracţiunii datorată modului cum a fost concepută executarea.
Analizând susţinerile apelantei, Curtea a apreciat că motivul invocat este nefondat, iar în cauză nu se impune schimbarea încadrării juridice.
Din expertiza medico-legală rezultă că partea vătămată a necesitat 16 - 18 zile de îngrijiri medicale şi nu 5 zile cum susţine apelanta. Totodată, leziunile suferite au pus în primejdie viaţa părţii vătămate. În aceste condiţii, având în vedere zona vizată, instrumentul folosit, urmările care se puteau produce în lipsa unor îngrijiri medicale adecvate, nefiind vorba de nişte leziuni superficiale, cum susţine inculpata, Curtea consideră că rezultă intenţia inculpatei de a suprima viaţa părţii vătămate.
Mai mult, Curtea reţine că inculpata, la momentul la care a constatat că în faţa blocului se află partea vătămată, a coborât din apartament, înarmată cu un cuţit, aplicându-i o lovitură acesteia, profitând de un moment de neatenţie când partea vătămată purta o convorbire telefonică. De asemenea, după înjunghierea părţii vătămate, inculpata a trimis un mesaj martorelor I.M.C. şi M.M. cu conţinutul "am înjunghiat-o pe nebună".
Faţă de cele arătate, Curtea constată că apărarea inculpatei în sensul că nu a urmărit să ucidă victima nu are suport în materialul probator.
De asemenea, lipsa unor lovituri repetate, lipsa unei perseverenţe în a aplica victimei mai multe lovituri, nu înlătură intenţia cu care inculpata a acţionat, astfel cum susţine aceasta. În cauză nu este vorba de o "simplă" lovitură de cuţit aplicată la întâmplare, cum se susţine, căci din probele administrate în cauză rezultă că lovitura aplicată a avut o intensitate suficientă cât să pună în pericol viaţa părţii vătămate. Mai mult, lovitura nu a fost aplicată la întâmplare, cum susţine inculpata, pe fondul unei îmbrânceli cu partea vătămată, ci într-un moment în care acesta nu era atentă, purtând o convorbire cu operatorul de la serviciul de urgenţă 112.
Faptul că inculpata nu a mai aplicat şi alte lovituri de cuţit părţii vătămate, deşi ar fi avut ocazia, nu presupune o desistare din partea inculpatei. După cum nu poate fi vorba nici de o tentativă absolut improprie, interpretarea dată de apelantă dispoziţiilor legale invocate fiind o pură speculaţie, ce nu-şi are suport în materialul probator.
Curtea apreciază că este neîntemeiat şi motivul privind reţinerea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen.
Apelanta susţine că deplasarea părţii vătămate la imobilul situat pe strada T., ştiind că soţul acesteia era în apartament împreună cu ea, a fost făcută cu intenţia clară de a o provoca. Comportamentul părţii vătămate i-a provocat o puternică tulburare şi emoţie, sub stăpânirea acestei stări săvârşind fapta.
Curtea reţine că pentru existenţa stării de provocare este necesar ca infracţiunea să fie săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii. Acest lucru presupune ca infracţiunea să fie săvârşită într-o stare de surescitare sau încordare nervoasă, de mânie sau indignare care a cuprins toată fiinţa autorului şi care acţionează sub influenţa unei emoţii puternice. În jurisprudenţă s-a stabilit că în situaţia în care nu s-a creat o stare de surescitare nervoasă, de revoltă, de indignare, de mânie, acţiunea victimei nu poate fi recunoscută ca un act provocator în sensul dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., după cum o stare de tulburare sau temere de altă natură, oricât de puternice ar fi sunt irelevante, chiar dacă ar fi rezultatul acţiunii provocatorului.
Curtea constată că elementele menţionate anterior nu-şi găsesc aplicabilitate în cauză, inculpata nesăvârşind fapta sub imperiul unei stări specifice provocării. Mobilul comiterii faptei l-a constituit starea de nemulţumire şi frustrările acumulate datorită nenumăratelor incidente avute cu partea vătămată. Chiar inculpata a recunoscut acest lucru, arătând că "auzind vocea L. la interfon m-am enervat pentru că aceasta ne deranjează pe mine şi pe A. din nou". Totodată, pentru existenţa stării de provocare, este necesar ca starea de tulburare sau emoţie să fi avut drept cauză o provocare din partea părţii vătămate. Deci, pentru a exista starea de provocare trebuia ca actul de provocare din partea părţii vătămate să producă în psihicul inculpatei o tulburare sau emoţie care să o determine să acţioneze.
Or, împrejurarea că partea vătămată s-a deplasat la imobilul în care se afla inculpata şi soţul părţii vătămate, exact la data la care partea vătămată îşi sărbătorise ziua de naştere, nu constituie, în opinia Curţii, un act provocator.
De asemenea, este necesar ca actul provocator săvârşit de partea vătămată să nu fi fost precedat de o provocare din partea inculpatei. Infracţiunea comisă în aceste condiţii, nu poate fi considerată ca săvârşită în stare de provocare, deoarece un anumit act poate fi considerat provocator numai dacă nu se datorează propriei conduite a celui care se pretinde provocat. Curtea constată că inculpata a ales să petreacă, în mod deliberat, noaptea ce urmase zilei de naştere a părţii vătămate cu soţul acesteia, martorul D.A., din declaraţia martorei I.M.C. rezultând că inculpata i-a trimis un mesaj în care aceasta îi spunea că are de gând să-i strice ziua de naştere a părţii vătămate. Ori, în condiţiile în care actul pretins provocator al părţii vătămate constituie urmarea propriei sale conduite, inculpata nu poate beneficia de circumstanţa atenuantă a provocării, pentru că provocatorul propriu zis este ea însăşi.
Nici condiţia ca provocarea să fie produsă de partea vătămată prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii sau prin altă acţiune ilicită gravă nu este îndeplinită în cauză. Simpla bănuială a inculpatei cu privire la intenţia victimei de a o agresa - acesta fiind motivul pentru care s-a înarmat cu un cuţit - nu poate justifica aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., cât timp partea vătămată nu a săvârşit, în mod obiectiv, nicio acţiune în acest scop.
Însă în ceea ce priveşte critica inculpatei în sensul că instanţa de fond nu a reţinut în favoarea acesteia circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 lit. c) C. pen. este apreciată de Curte ca fiind întemeiată.
Chiar dacă inculpata nu a fost în totalitate sinceră cu privire la contextul în care s-au derulat evenimentele imediat anterioare consumării infracţiunii, încercând ca un reflex al instinctului de conservare, o atenuare a răspunderii sale penale, Curtea nu poate ignora totuşi comportamentul procesual al inculpatei care s-a prezentat de fiecare dată la chemarea organelor judiciare. În acest context, a reţinut în favoarea acesteia şi dispoziţiile art. 74 lit. c) C. pen.
Pe de altă parte, din oficiu, Curtea apreciază că se pot reţine în favoarea inculpatei şi alte împrejurări, altele decât cele enumerate exemplificativ în alin. (1) al art. 74 C. pen., împrejurări cărora le va da eficienţa unor circumstanţe atenuante, de natură a conduce la reducerea pedepsei aplicate inculpatei de către instanţa de fond.
În acest sens, Curtea reţine contextul factual în care s-a săvârşit infracţiunea de către inculpată, faptul că situaţia conflictuală dintre aceasta şi partea vătămată dura de o perioadă relativ îndelungată de timp, din declaraţiile martorilor rezultând că jignirile şi hărţuiala dintre cele două era reciprocă. Mai mult, părţile au recurs şi la formularea de plângeri penale reciproce în care erau reclamate de ambele, agresiuni, insulte şi ameninţări, toate acestea conducând la o stare de tensiune permanentă, întreţinută de ambele părţi, care a creat premisele necesare comiterii infracţiunii din noaptea de 29 din 30 mai 2011.
Faţă de cele arătate, deşi acest context cauzal, generator al comiterii infracţiunii, în care se încadrează şi comportamentul părţii vătămate care s-a deplasat în noaptea incidentului la imobilul la care avea bănuială că se află soţul infidel şi amanta acestuia, inculpata C., deşi nu poate avea caracterul cerut de lege unui act provocator, poate fi reţinut ca o circumstanţă atenuantă încadrabilă în art. 74 alin. (2) C. pen.
În acest contex, Curtea apreciază că pedeapsa aplicată de către tribunal este prea aspră raportat la persoana inculpatei, faptă săvârşită fiind un accident în viaţa acesteia, care nu o caracterizează, favorizată şi de relaţia amoroasă în care era implicată cu o persoană căsătorită. Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, pedeapsa aplicată infractorului are ca scop reeducarea sa şi prevenirea de noi infracţiuni, deci ea trebuie să fie adaptată, individualizată persoanei căreia îi este destinată. Aceeaşi pedeapsă, identică ca gen şi cuantum, nu produce aceleaşi efecte asupra tuturor infractorilor cărora le este aplicată. Din aceste motive, pedeapsa trebuie să fie adaptată faţă de fiecare infractor. În opera de individualizare judiciară, pedeapsa trebuie să fie adecvată şi proporţională faţă de fiecare infractor, în raport cu trăsăturile sale specifice, cu periculozitatea sa pentru ordinea publică şi cu orice alte elemente de natură să caracterizeze personalitatea sa. Ceea ce trebuie subliniat, este faptul că, cu cât adaptarea pedepsei este mai adecvată, cu atât sunt create condiţii mai corespunzătoare pentru a se realiza scopul pedepsei.
Faţă de cele arătate, deşi raportat la natura faptei săvârşite - infracţiune contra vieţii, cuantumul pedepsei poate fi apreciat, în mod teoretic, ca necorespunzător, practic, raportat la circumstanţele concrete în care s-a comis infracţiunea şi persoana inculpatei - aflată la o vârstă tânără, cu studii superioare, bursieră în anii de facultate, care a desfăşurat activităţi profesionale cu potenţial, infracţiunea putând fi explicată, aşa cum se arată şi în referatul de evaluare, doar prin impulsivitatea crescândă datorită tensiunii şi presiunii exercitate atâta timp asupra ei - o pedeapsă într-un cuantum mai redus satisface cerinţele unei juste individualizări în acord cu scopul preventiv şi educativ al pedepsei.
Însă, pentru a acţiona ca un factor educativ, constrângerea penală trebuie să fie în măsură să forţeze procesele psihice mai profunde ale făptuitorului, să influenţeze raţiunea, sentimentul, voinţa acestuia, spre a-l determina să-şi modifice în mod statornic comportamentul. Pedeapsa este în măsură să realizeze această finalitate, numai dacă prin felul şi măsura sa reflectă gravitatea faptei, gradul de vinovăţie şi periculozitatea făptuitorului, dacă este raţională, convingătoare, justă şi echitabilă.
Condiţia esenţială pentru suspendarea condiţionată este aptitudinea subiectivă a infractorului de a se îndrepta prin autoeducare, adică prin eforturi constante făcute sub ameninţarea pedepsei la care a fost condamnat. Îndeplinirea acestei condiţii se deduce dintr-un complex de date, situaţii şi însuşiri personale, care îndreptăţesc aprecierea că reeducarea poate fi realizată chiar fără executarea sancţiunii aplicate.
Curtea de Apel apreciază că, raportat la datele concrete ale speţei, scopul pedepsei aplicate inculpatei nu se poate realiza cu aceasta în stare de libertate. Din analiza declaraţiilor inculpatei, versiunile prezentate de aceasta cu fiecare declaraţie dată şi care au fost detaliate pe larg în considerentele sentinţei penale, conving scopul pedepsei nu poate fi atins decât prin privarea de libertate, neputându-se afirma cu certitudine că pronunţarea unei pedepse constituie un avertisment pentru inculpată, suficient, în lipsa executării efective a pedepsei.
Comportamentul inculpatei avut imediat după comiterea faptei, constând în lipsa acordării vreunui ajutor părţii vătămate, sentimentele de desconsiderare la adresa părţii vătămate manifestate şi cu ocazia prezentului proces penal, dar şi versiunile prezentate de acesta cu ocazia audierilor, conduc la concluzia unui regret formal, declarativ şi nu a unuia efectiv, care ar constitui primul pas pentru conştientizarea faptei comise şi adoptarea unui comportament în acord cu normele juridice şi sociale. Curtea are îndoieli şi cu privire la sinceritatea inculpatei care a afirmat că relaţia cu martorul D.A. s-a încheiat, lucru de altfel negat şi de apărătorul părţii civile. Ori, în condiţiile în care relaţia amoroasă întreţinută cu soţul părţii vătămate a fost factorul determinant al comiterii infracţiunii, inculpata fiind cunoscută în comunitate şi în relaţiile de serviciu, ca o persoană liniştită, care nu a cauzat probleme, Curtea nu are certitudinea că nu vor mai exista dispute între inculpată şi partea vătămată. În aceste condiţii, aplicarea unei pedepse neprivative de libertate nu se justifică.
În ceea ce priveşte daunele morale acordate părţii vătămate, Curtea a apreciat că nu se impune reducerea cuantumului acestora, fiind justificate de suferinţele fizice şi psihice produce părţii vătămate prin activitatea infracţională a inculpatei.
Solicitarea inculpatei de reducere a despăgubirilor dat fiind şi comportamentul părţii vătămate a fost apreciat ca neîntemeiată, în condiţiile în care nu s-a reţinut starea de provocare.
Împotriva deciziei penale mai sus menţionate au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, partea civilă D.L.M. şi inculpata C.M.C.
Parchetul şi partea civilă au criticat decizia în temeiul art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. în ceea ce priveşte reţinerea circumstanţelor atenuante judecătoreşti prev. de art. 74 lit. c) şi art. 74 alin. (2) C. pen., cu consecinţa diminuării pedepsei stabilită de instanţa de fond, solicitând casarea deciziei şi menţinerea sentinţei.
Inculpata a criticat decizia în temeiul art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. pentru omisiunea instanţei de fond de a aplica dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.; în temeiul art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. referitor la greşita încadrare juridică a faptei, solicitând reţinerea infracţiunii de vătămare corporală gravă şi în temeiul art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, solicitând aplicarea disp. art. 861 C. pen.
Examinând cauza în temeiul art. 3856 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prioritar, se constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură penală în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 2/2013.
Din această perspectivă, trebuie reţinut că partea civilă a motivat recursul în termenul prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. Deşi inculpata nu a motivat recursul în acest termen, a invocat cazuri de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu, aşa încât instanţa de recurs le poate analiza.
Pe de altă parte, se constată că toate aspectele invocate în recursurile declarate de parchet, inculpată şi partea civilă au fost puse în discuţie atât în faţa instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de apel, fiind examinate în mod temeinic de către acestea.
Mai mult, trebuie reamintit că instanţa de recurs desfăşoară judecata în limitele învestirii potrivit art. 3859 C. proc. pen. - din perspectiva cazurilor de casare invocate şi a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, aşa încât în speţă, nu este abilitată să reanalizeze situaţia de fapt, ci, pe baza situaţiei de fapt stabilită de instanţa de fond şi de apel, urmează să verifice legalitatea hotărârilor din perspectiva procedurii desfăşurată la prima instanţă, a corectei stabiliri a încadrării juridice, precum şi a legalităţii şi temeiniciei reţinerii circumstanţelor atenuante şi a modului de individualizare a pedepsei.
I. În ce priveşte recursul declarat de inculpată, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a respins cererea de aplicare a procedurii simplificate, nefiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 3201 C. proc. pen. Inculpata nu a recunoscut - în totalitate - fapta descrisă în actul de sesizare, ci a încercat să acrediteze ideea unui alt mod de desfăşurare a evenimentelor (implicit, a altei situaţii de fapt), în scopul de a-şi crea o situaţie mai favorabilă, cu consecinţa reţinerii stării de provocare sau a situaţiei depăşirii limitelor legitimei apărări, respectiv cu consecinţa stabilirii unei alte încadrări juridice: fie prin înlăturarea circumstanţei comiterii faptei într-un loc public - pentru a se reţine tentativa la omor simplu, fie în scopul de a se reţine infracţiunea de vătămare corporală gravă şi nu de tentativă la omor calificat. Instanţa de fond a evidenţiat punctual şi de o manieră detaliată diferenţele existente între declaraţiile inculpatei şi situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare, precum şi contradicţiile dintre afirmaţiile inculpatei şi celelalte mijloace de probă referitor la modalitatea şi împrejurările de comitere a faptei.
Drept urmare, nu se poate constata nelegalitatea hotărârii de condamnare prin omisiunea aplicării procedurii de judecată simplificate, nefiind astfel incident cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Este nefondată şi critica referitoare la încadrarea juridică a faptei. Situaţia de fapt stabilită prin sentinţa primei instanţe, confirmată prin decizia instanţei de apel, corespunde normei de incriminare a infracţiunii prev. de art. 20 rap. la art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen., fiind întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, fără să existe vreun temei de schimbare a acestei încadrări în infracţiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.
Modul în care inculpata a acţionat, respectiv înarmarea cu un cuţit, deplasarea către locul unde ştia că se află victima, aplicarea loviturii în timpul în care victima apela serviciul de urgenţă 112, zona vizată, ca şi consecinţele faptei constând în punerea în primejdie a vieţii victimei, precum şi atitudinea inculpatei după comiterea faptei (a lăsat victima fără ajutor, a spălat de sânge cuţitul cu care a aplicat lovitura, apoi a trecut nepăsătoare pe lângă victima chircită, rămasă în locul unde a fost lovită), evidenţiază cu prisosinţă atât faptul că acţiunea sa corespunde elementului material al infracţiunii de omor, cât şi intenţia inculpatei de a suprima viaţa numitei D.L.M. şi nu de a o vătăma corporal.
Instanţa de recurs îşi însuşeşte toate argumentele expuse pe larg în sentinţa şi decizia ce fac obiectul căii de atac şi reaminteşte că examinarea cauzei în temeiul cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., referitor la corecta încadrare juridică, nu implică o stabilire a unei alte situaţii de fapt.
Recursul inculpatei nu poate fi admis nici raportat la critica întemeiată pe disp. art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. privind modul de individualizare a executării pedepsei, aspect care, de asemenea, a fost analizat cu temeinicie de ambele instanţe. Atitudinea manifestată de inculpată imediat după comiterea faptei, lipsa sa de preocupare faţă de situaţia victimei, indiferenţa manifestată sub acest aspect, dar şi atitudinea pe care în continuare inculpata a avut-o faţă de numita D.L.M., chiar în cursul procesului penal, justifică aprecierea că inculpata nu a înţeles pe deplin gravitatea faptei pe care a comis-o şi nu îşi asumă consecinţele grave ale acesteia, ceea ce, şi în opinia instanţei de recurs, face necesară executarea pedepsei în regim de detenţie.
II. În ce priveşte recursurile declarate de parchet şi de partea civilă, Înalta Curte apreciază ca nefondată critica comună exprimată cu privire la greşita reţinere a circumstanţelor atenuante judecătoreşti prev. de art. 74 alin. (1) lit. c) şi art. 74 alin. (2) C. pen.
Această critică se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. în forma anterioară modificării prin Legea nr. 2/2013, care dă instanţei de recurs posibilitatea reexaminării modului de individualizare a pedepselor. Pe cale de consecinţă, având în vedere împrejurarea că prin invocarea celorlalte motive de recurs nu s-a ajuns la stabilirea unei alte situaţii de fapt, Curtea va avea în vedere elementele faptice, astfel cum au fost stabilite de instanţa de fond şi de apel.
Conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt: dispoziţiile părţii generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana infractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Modul de redactare al art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) determină concluzia că gradul de pericol social concret al faptei şi persoana inculpatului îndeplinesc roluri deosebite în cadrul operaţiei de individualizare. Infracţiunea cauzează o tulburare în mediul social, o stare de pericol pentru relaţiile sociale, a căror ocrotire este asigurată prin incriminare şi reparaţie, măsura reparaţiei fiind dată de pericolul social concret. Pe de altă parte, nu se poate omite că pedeapsa, ca şi măsură de reparaţie, se aplică făptuitorului şi urmăreşte reeducarea sa. Aceasta impune ca la stabilirea pedepsei să se ţină seama şi de persoana infractorului şi de aptitudinea sa de a fi reeducat.
Cât priveşte împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, acestea sunt enumerate distinct în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), iar explicaţia rezidă în efectele excepţionale ce le sunt recunoscute de lege. Cele mai multe dintre stările, împrejurările, situaţiile sau întâmplările care înconjoară fapta săvârşită sau pe făptuitor, menţinând pericolul social concret al acestora în limitele pericolului social abstract, reflectat în limitele de pedeapsă, determină stabilirea pedepsei într-o apropiere mai mică sau mai mare de limita minimă sau maximă.
Spre deosebire de acestea, circumstanţele atenuante sau agravante, prin efectul lor mult mai intens asupra gradului de pericol social, obligă, după caz, la stabilirea pedepsei sub minimul special sau peste maximul special.
Între gradul de pericol social al faptei şi periculozitatea infractorului, pe de o parte, şi circumstanţele atenuante sau agravante pe de altă parte, există o legătură indisolubilă. Esenţa acestor circumstanţe este reducerea, respectiv sporirea gradului de pericol social al faptei sau al periculozităţii persoanei făptuitorului, ceea ce justifică atenuarea sau agravarea răspunderii penale fiind tocmai variaţiile intervenite în gradul de pericol social.
Din această perspectivă, Înalta Curte consideră întemeiată aprecierea instanţei de apel în sensul că relaţia conflictuală dintre victimă şi inculpată, ca şi comportamentul procesual al inculpatei, care s-a prezentat de fiecare dată la chemarea organelor judiciare, dobândesc valoarea unor circumstanţe atenuante judecătoreşti ce pot fi reţinute ca atare conform art. 74 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen.
Aşa cum s-a arătat, atitudinea inculpatei imediat după comiterea faptei are o conotaţie negativă şi nu poate fi ignorată, dimpotrivă, dobândeşte o valoare importantă în procesul de individualizare a pedepsei şi a modului de executare a sancţiunii, însă, aşa cum au reţinut şi instanţa de fond şi instanţa de apel, gravitatea faptei constituie numai unul din criteriile de individualizare, stabilirea pedepsei realizându-se şi prin luarea în considerare a datelor ce caracterizează persoana inculpatei, pentru o cât mai adecvată dimensionare a sancţiunii, în scopul aplicării unei pedepse just individualizate.
În speţă, atitudinea manifestată în cursul procesului penal, alături de vârsta inculpatei, lipsa antecedentelor penale, buna sa inserţie socială, modul favorabil în care este caracterizată atât la locul de muncă cât şi în comunitatea în care trăieşte, pun în evidenţă faptul că incidentul constituie un eveniment izolat în viaţa inculpatei, ce vine în contradicţie cu profilul său socio-moral.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorată situaţia conflictuală în care se aflau inculpata şi victima, este adevărat, situaţie generată de inculpată (care avea o relaţie extraconjugală cu soţul victimei), dar întreţinută de victimă prin insistenţa manifestată pentru ruperea acestei relaţii şi prin formularea unor plângeri penale reciproce referitor la loviri sau alte violenţe, respectiv proferarea de ameninţări şi insulte.
Toate aceste aspecte justifică aprecierea instanţei de apel în sensul că scopul prev. de art. 52 C. pen. se poate realiza prin stabilirea unei pedepse sub minimul special, de 4 ani închisoare, însă cu executare în regim de detenţie.
Drept urmare, constatând că nu sunt incidente nici alte cazuri de casare ce ar putea fi avute în vedere din oficiu, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate toate recursurile declarate în cauză.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea recursului declarat de parchet vor rămâne în sarcina statului.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat şi recurenta intimată inculpată la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de partea civilă D.L.M. şi de inculpata C.M.C. împotriva Deciziei penale nr. 326/A din 5 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurenta intimată inculpată la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2163/2013. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 226/2013. Penal → |
|---|
