ICCJ. Decizia nr. 2657/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2657/2013
Dosar nr. 21413/63/2011/a20
Şedinţa publică din 9 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 2 septembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 21413/63/2011, printre altele, a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatei C.D.
Totodată, a fost respinsă cererea de revocare a măsurii arestării preventive, formulată de inculpată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj nr. 569/P/2010, a fost trimisă în judecată inculpata C.D., aflată în stare de arest, pentru săvârşirea a două infracţiuni de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), respectiv art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen.; fals la legea contabilităţii, infracţiune prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen.; uz de fals, infracţiune prev. de art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) C. pen. şi fals în declaraţii, infracţiune prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că, în cursul anului 2007, inculpata l-a contactat pe inculpatul M.A.V., a cărui specializare în contabilitate i-a permis să întocmească documente contabile fictive care să ateste profitabilitatea SC F.I. SRL. Acesta datora o sumă de bani numitului G.P., din Craiova, astfel că a convenit cu inculpata C.D. ca SC F.I. SRL să achiziţioneze în leasing un autoturism de lux pe care să-l încredinţeze creditorului în contul datoriei.
Inculpatul M.A.V. a întocmit evidenţa contabilă a SC F.I. SRL în temeiul unui contract de prestări servicii încheiat între SC F.I. SRL şi SC R. SRL, contractul fiind antedatat 01 iulie 2008, în realitate, convenţia s-a încheiat în cursul anului 2009, la data menţionată pe contract inculpata aflându-se în stare de deţinere, iar inculpatul nu era angajat al SC R. SRL. Totodată, acesta a fost împuternicit de inculpată să reprezinte SC F.I. SRL şi să opereze în conturile bancare ale societăţii începând cu data de 04 aprilie 2009.
Deşi SC F.I. SRL nu derulase activităţi comerciale în perioada decembrie 2007 - martie 2009, inculpatul M.A.V. a întocmit balanţe de verificare, situaţii ale activelor şi capitalurilor şi bilanţuri contabile în care a înregistrat date nereale privind profitabilitatea societăţii pentru perioada respectivă. Documentele au fost apoi semnate şi însuşite de C.D., în calitate de administrator al SC F.I. SRL, bilanţurile fiind întocmite, conform dispoziţiilor legale, în numele lui F.C. - expert contabil autorizat C.E.C.C.A.R., care colabora cu SC V. SRL.
După semnarea lor de către expertul contabil autorizat, documentele au fost depuse la D.G.F.P. Dolj în martie şi iunie 2009, cu scopul de a demonstra bonitatea persoanei juridice care urma să fie folosită în activitatea infracţională viitoare.
Toate actele contabile ale societăţii au fost predate apoi de M.A.V. inculpatei C.D. în luna ianuarie 2010, în baza unui proces - verbal nedetaliat (potrivit declaraţiei învinuitului, acestea se aflau ambalate în şase sacoşe din material plastic). Inculpata a predat apoi aceste acte în anul 2010 numitului T.I., care urma să preia părţile sociale ale SC F.I. SRL. Pentru că tranzacţia nu s-a finalizat, martorul i-a restituit inculpatei documentele, care au fost predate în final de concubinul acesteia, B.C., organelor de poliţie, la 25 octombrie 2011.
La data de 01 februarie 2011, SC U.L.C.I. SA a formulat plângere penală împotriva inculpatei C.D., pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (3) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen. şi uz de fals, prev. de art. 291 C. pen.
În fapt, petenta a învederat că la data de 15 octombrie 2009 a încheiat un contract de leasing financiar cu SC F.I. SRL, având ca obiect dreptul de folosinţă al unui autoturism A.A4., în valoare totală de 22.573,60 euro. Din această sumă, inculpata, în calitate de administrator al SC F.I. SRL, a achitat doar avansul şi prima rată de leasing, iar după preluarea autoturismului, nu a mai putut fi contactată. Astfel, la 01 aprilie 2010, contractul a fost reziliat unilateral, iar SC F.I. SRL a fost notificată să restituie autoturismul către proprietar, însă nu s-a conformat, existând indicii că bunul a fost înstrăinat către o terţă persoană.
Pentru a îndeplini condiţiile de eligibilitate ale finanţatorului, C.D. a ataşat cererii de finanţare bilanţurile contabile şi balanţele de verificare ale SC F.I. SRL pe anii 2007-2009, care cuprindeau date nereale privind activele, datoriile şi capitalurile proprii ale societăţii, precum şi veniturile realizate de aceasta, cu scopul de a induce în eroare finanţatorul cu privire la solvabilitatea societăţii.
De asemenea, în cererea de finanţare, inculpata a menţionat că societatea are 25 angajaţi şi are planuri importante de dezvoltare în viitor.
În realitate, societatea nu desfăşurase activităţi economice semnificative în perioada decembrie 2007 - octombrie 2009, astfel cum rezultă din extrasele de cont ataşate la dosar.
Inculpata a intrat în posesia autoturismului conform procesului verbal de predare-primire încheiat la 22 octombrie 2009, iar la 23 octombrie 2009 i-a împuternicit pe numiţii G.P. şi G.M., cărora le-a atribuit fără drept calitatea de „colaboratori" ai SC F.I. SRL, să folosească bunul atât în România, cât şi în Comunitatea Europeană. În baza acestei împuterniciri, finanţatorul a mandatat, la rândul său, pe G.M. şi G.P. să circule cu autovehicul în afara graniţelor României.
Ulterior, inculpata nu a achitat nicio rată aferentă contractului, astfel că, la 01 aprilie 2010, finanţatorul a reziliat unilateral contractul şi a solicitat restituirea autoturismului. Din verificările efectuate de finanţator a rezultat că în prezent autoturismul se află pe teritoriul Italiei.
S-a reţinut că prin ordonanţa din 14 septembrie 2011 s-a dispus reţinerea învinuitei C.D.M. pentru 24 ore, iar prin referatul din 15 septembrie 2011 s-a propus Tribunalului Dolj arestarea preventivă a inculpatei pe o perioadă de 30 zile din care se va deduce perioada reţinerii, de la această dată măsura arestării preventive fiind menţinută periodic, iar prin sentinţa penală nr. 542 din data de 19 decembrie 2012 a fost condamnată inculpata la o pedeapsă de 10 ani închisoare.
Totodată, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă luată se revocă şi se dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului când se constată că arestarea preventivă este nelegală sau temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
În speţă, s-a constatat că temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei C.D. subzistă în continuare şi nu s-au modificat.
Astfel, s-a reţinut că, din probele administrate la urmărirea penală şi la instanţa de fond rezultă în continuare presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârşit faptele pentru care este cercetată, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea acesteia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind gradul de pericol social al infracţiunilor săvârşite, comiterea mai multor acte materiale la intervale scurte de timp, dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, cuantumul prejudiciului, evoluţia ascendentă a fenomenului infracţional în general şi în mod deosebit al infracţiunilor de genul celor reţinute în sarcina inculpatei, faptul că anterior a mai fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unor infracţiuni de acelaşi gen, respectiv infracţiunea de înşelăciune, scopul coercitiv şi de reeducare prevăzut de art. 52 C. pen. nefiind atins, având în vedere că inculpata persistă în aceeaşi conduită infracţională.
Curtea de apel nu a reţinut apărarea inculpatei în sensul că numai aceasta este cea care poate depune acte în dovedirea nevinovăţiei sale, deoarece instanţa are posibilitatea de a solicita înscrisurile necesare justei soluţionări a cauzei, aceste apărări fiind invocate la fiecare termen de judecată.
Referitor la cererea de revocare, cât şi la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, formulate de inculpata C.D., prin avocat S.N., s-a apreciat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au încetat, fiind în continuare îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., precum şi cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., cu ambele sale condiţii, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care este cercetată inculpata este mai mare de 4 ani, iar lăsarea acesteia în libertate prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, dată fiind natura, gravitatea faptelor, valorile sociale periclitate prin desfăşurarea unor asemenea activităţi, raporturi ce necesită o protecţie specială, amploarea acestui fenomen infracţional, astfel de infracţiuni fiind de natură să inducă o rezonanţă negativă în rândul opiniei publice, un sentiment de insecuritate în rândul cetăţenilor, impunându-se intervenţia promptă a autorităţilor judiciare pentru restabilirea echilibrului social încălcat.
De asemenea, s-a reţinut că, în cauză, nu există niciun fundament pentru a se dispune revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara întrucât temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă nu s-au modificat, iar faţă de gravitatea deosebită a acuzaţiilor, circumstanţele personale ale inculpatei, care este recidivistă şi având în vedere scopul măsurilor preventive prevăzute de art. 136 alin. (8) C. proc. pen., s-a apreciat că nu este oportună şi justificată luarea unor măsuri preventive neprivative de libertate faţă de inculpata C.D., motiv pentru care, constatându-se că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale şi că se menţin temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri faţă de inculpată, instanţa a respins atât cererea de revocare a măsurii arestării preventive, cât şi cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, formulată de inculpata C.D. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., a menţinut starea de arest preventiv a acesteia.
De altfel, s-a constatat că inculpata a formulat şi la termenele anterioare cereri privind revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu o altă măsură neprivativă de libertate, dintre cele prevăzute de art. 136 lit. b) sau c) C. proc. pen., invocând aceleaşi motive vizând imposibilitatea actuală de a depune acte privind pretinsa nevinovăţie în săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost condamnată de instanţa de fond, cereri respinse de instanţă cu motivarea că eventualele cereri de probatorii pot fi formulate şi cenzurate de instanţă, astfel că nu se impune revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive.
Totodată, faţă de caracterul devolutiv al apelului, instanţa de prim control judiciar a reţinut şi faptul că urmează să administreze probe suplimentare în raport de cele avute în vedere de organul de urmărire penală sau de instanţa de fond sau la cererea inculpaţilor, constatându-se în acest sens că inculpata C.D. nu a formulat astfel de cereri.
În consecinţă, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în ceea ce priveşte scopul măsurilor preventive, neimpunându-se revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea cu o altă măsură neprivativă de libertate.
Prin urmare, s-a subliniat că dispoziţia instanţei vizând respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive sau de înlocuire a acesteia cu o altă măsură nu este supusă unei căi de atac.
De asemenea, s-a reţinut că, în cauză, sunt întrunite în continuare condiţiile prevăzute de art. 143 şi 148 lit. f) C. proc. pen., astfel că s-a menţinut starea de arest a inculpatei, având în vedere materialul probator administrat în cauză, dar şi starea de recidivă în care au fost săvârşite infracţiunile pentru care inculpata a fost trimisă în judecată.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpata C.D., solicitând admiterea căii de atac, casarea încheierii atacate şi punerea sa în libertate.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentei inculpate şi ultimul cuvânt al acesteia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, va examina calea de atac promovată de inculpată numai sub aspectul dispoziţiei din încheierea atacată referitoare la menţinerea stării de arest, hotărârea atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpată, fiind avute în vedere prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel a respins cererea de revocare a măsurii preventive, nu este supusă nici unei căi de atac.
Astfel, examinând recursul declarat în cauză în limitele anterior expuse, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatei.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatei prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptelor. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
De altfel, în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
În speţă, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
Pe de altă parte, elementele la care a făcut referire recurenta inculpată, care ţin de familia sa, cât şi celelalte aspecte invocate cu prilejul ultimului cuvânt al acesteia, nu pot fi apreciate ca fiind apte să conducă la adoptarea unei soluţii de revocare a măsurii arestării preventive, în contextul general al cauzei, fiind de remarcat şi împrejurarea că recurenta inculpată este recidivistă.
Astfel fiind, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatei, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatei nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, se constată că, în cauză, s-a dispus prin sentinţa penală nr. 542 din 19 decembrie 2012 condamnarea inculpatei C.D. la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de inculpată, constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatei de a fi judecată într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acesteia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziţia de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.D. împotriva încheierii din 2 septembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 21413/63/2011.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 septembrie 2013 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 2656/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2658/2013. Penal → |
|---|
