ICCJ. Decizia nr. 2675/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Uzul de fals (art. 291 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2675/2013

Dosar nr. 15446/3/2009

Şedinţa publică din 11 septembrie 2013

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 538 din 18 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II -a penală, în Dosar nr. 15446/3/2009, s-au dispus următoarele:

1. Condamnarea inculpatul P.M.B. la:

1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 291 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

13 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. cel două pedepse au fost contopite, inculpatul urmând să execute pedeapsa mai grea, de 13 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea disp. art. 71 - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II -a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II -a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

2. Achitarea inculpatului M.M. în baza art. 11 alin. (1) pct. 2 , lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii instigării la infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 25 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.

În baza art. 14, art. 346 şi art. 348 C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă C.I.N. şi în consecinţă:

S-a dispus desfiinţarea totală a următoarelor înscrisuri:

- procura autentificată din 12 decembrie 2007 de notarul public U.M.;

- contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 19 februarie 2008 de notarul public P.V.S.;

- contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 27 februarie 2008 de notarul public P.V.S.;

- contractul de ipotecă autentificat din 27 februarie 2008 de notarul public P.V.S.

S-a luat act că părţile vătămate F.G. şi G.D.G. nu s-au constituit părţi civile în cauză.

În baza art. 192 C. proc. pen. inculpatul P.M.B. a fost obligat la plata sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 111/P/2008 din 10 aprilie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., au fost trimişi în judecată, în stare de libertate, inculpaţii:

- P.M.B. - pentru săvârşirea infracţiunilor de uz de fals în formă continuată prev. de art. 291 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., ambele cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

- M.M. - pentru săvârşirea instigării la infracţiunea înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 25 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.

În fapt, s-a reţinut în sarcina inculpatului P.M.B. că a folosit, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, procura emisă de către notarul public U.M., cunoscând că este falsă, şi a uzat de aceasta, în vederea inducerii în eroare a cumpărătorilor F.G. şi G.D.G., cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 februarie 2008, de către notarul public P.S.V., generând prin aceasta un prejudiciu de 1.900.000 euro în patrimoniul părţii civile C.I.N.

Referitor la ioculpatul M.M. s-a reţinut că l-a determinat, cu intenţie, pe inculpatul P.M.B. să săvârşească infracţiunea de înşelăciune mai sus descrisă şi i-a înlesnit acestuia comiterea infracţiunii prin punerea la dispoziţie a documentelor falsificate, acordându-i şi sprijin moral în acest sens.

În faza de urmărire penală, prin rezoluţia din 22 septembrie 2008, s-a dispus efectuarea unei constatări de către Serviciul specialişti din cadrul D.N.A., în vederea stabilirii valorii de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, str. C.S.A., sector 1, la data de 19 februarie 2008. Conform raportului de constatare întocmit la data de 27 octombrie 20098, la data de referinţă, valoarea de piaţă a imobilului a fost de 1.260.000 euro.

Inculpatul P.M.B. a recunoscut că a vândut lui F.G. şi G.D.G. terenul situat în Bucureşti, str. C.S.A., folosind la încheierea tranzacţiei o procură autentică pusă la dispoziţie de M.M., prin care era mandatat de către soţii C. să facă aceste demersuri, însă a susţinut că nu cunoştea faptul că acea procură era falsificată, el având reprezentarea că emană de la proprietarul de drept al imobilului.

Iniţial, inculpatul P.M.B. a învederat faptul că intenţiona să cumpere pentru sine imobilul în litigiu, cu 500.000 euro, de la inculpatul M.M. (la propunerea acestuia), despre care ştia că nu este proprietar, sens în care i-a şi avansat acestuia mai multe tranşe de bani, până la concurenţa sumei de 300.000 euro, în perioada august - decembrie 2007, în baza unor chitanţe de mână, pe care nu le poate prezenta, deoarece Ie-a înapoiat inculpatului M.M. după data de 19 februarie 2008. Pe parcursul negocierilor cu inculpatul M.M., inculpatul P.M.B. a făcut investigaţii cu privire la proprietarul terenului, aflând că este plecat de mai mulţi ani în Israel. În octombrie 2007, inculpatul M.M. i-a prezentat inculpatului P.M.B. o persoană de sex masculin, care şi-a declinat identitatea lui C.I.N. şi cu care a discutat despre „modalitatea în care urma să se facă plata pentru teren şi siguranţa acestei plăţi". Conform aprecierilor inculpatului P.M.B., pretinsul C.I.N. „părea a avea unele probleme de comportament".

În noiembrie 2007, inculpatului P.M.B. i s-a propus de către M.M. să deplaseze la un birou notarial, în vederea încheierii unui "contract de vânzare-cumpărare cu drept de superficie, având ca obiect terenul părţii civile. La întocmirea actului trebuia să participe şi C.I.N., care însă nu s-a prezentat, cauză din care inculpatul P.M.B. a refuzat să-i mai pună la dispoziţie inculpatului M.M. încă 25.000 euro. În schimb, cu acea ocazie, inculpatul M.M. i-a adus inculpatului P.M.B. o procură prin care el însuşi era mandatat să vândă imobilul. A refuzat, dar în februarie 2008, cu motivaţia că era „presat de cămătari" să le restituie banii pe care susţine că i-a împrumutat de la aceştia pentru a-i achita inculpatului M.M. cei 500.000 euro, a acceptat să ia parte la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, în calitate de mandatar al soţilor C., cu care nu a antamat vreodată acest subiect.

În declaraţia dată la 19 septembrie 2008, inculpatul P.M.B. a arătat că vânzarea bunului lui C.I.N. în favoarea lui F.G. şi G.D.G. s-a făcut pentru suma de 500.000 euro, din care el a primit 100.000 euro, iar inculpatul M.M. 400.000 euro.

Tot în faza de urmărire penală, inculpatul M.M. a negat săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa, arătând că nu cunoaşte nimic în legătură cu vânzarea terenului situat pe str. C.S.A.

În faza de cercetare judecătorească, în şedinţa publică din data de 4 martie 2010, apărătorul părţii civile C.I.N. a ridicat excepţia neregularităţii actului de sesizare a instanţei, solicitând în baza art. 300 alin. (2) C. proc. pen. restituirea cauzei la Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Secţia de Combatere a Corupţiei.

În susţinerea excepţiei a arătat că, aşa cum rezultă din plângerea penală înregistrată la data de 03 aprilie 2008, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., a solicitat tragerea la răspundere penală a unui număr de şapte persoane, după cum urmează: P.M.B., U.M., F.G., G.D.G., G.M.N., P.V.S. şi C.I. În cuprinsul plângerii penale, a arătat motivele pentru care partea civilă a precizat aceste persoane, împreună cu angajaţi ai Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale Sector 1, Bucureşti, ai Biroului de Carte Funciară Sector 1 Bucureşti, ai Banca B. Sucursala Unirii, au contribuit la fraudă concretizată în deposedarea părţii vătămate de terenul liber de construcţii situat în Bucureşti, str. C.S.A., sector 1. Pe parcursul derulării urmăririi penale, procurorii din cadrul P.I.C.C.J. - D.N.A., au început urmărirea penală împotriva a trei persoane: P.M.B., M.M. şi T.A.D.

Prin încheierea de şedinţă din 21 octombrie 2010 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia nelegalei sesizări a instanţei invocată de partea civilă C.I.N., cu motivarea că, potrivit art. 317 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar, în caz de extindere a procesului penal şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea. Întrucât, în speţă, sesizarea instanţei este făcută prin rechizitoriu, soluţionarea cauzei se mărgineşte la limitele indicate în acest act şi câtă vreme ele nu au fost extinse, potrivit legii, judecata nu se poate referi la alte fapte sau la alte persoane.

În şedinţa publică din 16 decembrie 2010, instanţa, în temeiul disp. art. 326 C. proc. pen., a procedat la audierea separată a părţii civile C.I.N. şi a părţilor vătămate F.G. şi G.D.G., depoziţiile acestora fiind consemnate în scris şi ataşate la dosarul cauzei, la acelaşi termen de judecată fiind audiat şi inculpatul M.M. Sub prestare de jurământ, în temeiul disp. art. 327 C. proc. pen., s-a procedat la audierea separată a martorilor din acte P.V. şi D.G., depoziţiile acestora fiind consemnate separat şi ataşate la dosarul cauzei.

În şedinţa publică din 13 ianuarie 2011, în temeiul disp. art. 327 C. proc. pen., sub prestare de jurământ, s-a procedat la audierea separată a martorilor din acte P.M., U.M., C.E. şi B.C., depoziţiile acestora fiind consemnate în scris şi ataşate la dosarul cauzei.

În şedinţa publică din 10 februarie 2011, în temeiul disp. art. 327 C. proc. pen., s-a procedat la audierea separată, sub prestare de jurământ a martorilor din acte I.F., P.C. şi T.A.D., depoziţiile acestora fiind consemnate, în scris şi ataşate la dosarul cauzei.

În şedinţa publică din 10 martie 2011, a fost audiat martorul S.N., apoi în şedinţa publică din data de 07 aprilie 2011, a fost audiat martorul B.L.

În şedinţa publică din 09 mai 2011 s-a luat act din procesul-verbal întocmit de organele de poliţie, martorul G.N.; deşi are domiciliul la adresa indicată, nu mai locuieşte la această adresă, nu mai păstrează legătura cu familia iar aceasta nu cunoaşte unde domiciliază în prezent. Având în vedere cele menţionate, Tribunalul a făcut aplicarea art. 327 alin. (3) C. proc. pen.

La acelaşi termen de judecată, s-a luat act că nu se mai impune audierea martorului T.G.

De asemenea, s-a luat act că, din procesul verbal întocmit de organele de poliţie privind mandatul de aducere cu inculpatul P.M.B., rezultă că acesta nu locuieşte efectiv la adresa indicată, la apartamentul indicat fiind sediul unui birou de avocatură pe numele I.G.P.

În şedinţa publică din 02 iunie 2011, au fost audiaţi martorii F.V. şi C.I., ale căror depoziţii au fost consemnate şi ataşate la dosar. La acelaşi termen de judecată s-a luat act că din procesul verbal întocmit de organele de poliţie privind mandatul de aducere cu inculpatul P.M.B., rezultă că acesta nu locuieşte efectiv la adresa indicată, la apartamentul indicat fiind sediul unui birou de avocatură pe numele I.G.P. Se mai precizează, în procesul verbal ataşat, că inculpatul P.M.B. nu a mai fost văzut de mai mult timp la adresa indicată şi nu se cunoaşte reşedinţa acestuia.

Pe întreg parcursul procesului penal, inculpatul P.M.B. nu s-a prezent în instanţă în vederea audierii, din procesul verbal întocmit de organele de poliţie la 10 martie 2011 rezultând că aceasta a comunicat telefonic că nu se poate prezenta în instanţă din motive medicale, din procesul-verbal întocmit de organele de poliţie la 06 mai 2011 cu privire la aducerea la îndeplinire a mandatului de aducere cu inculpatul P.M.B., rezultând că acesta nu locuieşte efectiv la adresa indicată, la apartamentul indicat fiind sediul unui birou de avocatură pe numele I.G.P. iar din procesul-verbal întocmit de organele de poliţie la 29 iunie 2011, cu ocazia neaducerii la îndeplinire a mandatului de aducere cu inculpatul P.M.B., rezultând, din nou că acesta nu locuieşte efectiv la adresa indicată de foarte mult timp, iar din relaţiile obţinute de la vecinii inculpatului, rezultă că acesta ar fi plecat în Italia.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între B.M. şi B.V., pe de o parte şi C.I.N., pe de altă parte, acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren intravilan fără construcţii în suprafaţă de 480 mp, situat în Bucureşti, str. C.S.A., sector 1. Contractul a fost autentificat de către Biroul Notarului Public M.E. Terenul a fost înscris în evidenţele Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 1 în cartea funciară, cu numărul topo X.

La 27 martie 2008, partea civilă C.I.N. i-a solicitat colaboratoarei sale, F.B. (Văduva), să se deplaseze la Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 1 Bucureşti, pentru a achita impozitul aferent anului 2008, pentru terenul arătat mai sus. Cu această ocazie, F.B. a fost informată de către funcţionara de la ghişeu că C.I.N. nu mai figurează ca titular al rolului fiscal deschis pentru terenul aflat pe strada C.S.A.

În aceste condiţii, F.B. a anunţat-o pe partea civilă despre situaţia cu care s-a confruntat şi a încercat să obţină mai multe informaţii. Pentru aceasta, sus-numita, împreună cu martorul D.G., a contactat-o, la 28 martie 2008, pe C.E., şef Serviciu Stabilire şi Impunere Persoane Fizice II, de la care a aflat că terenul proprietatea lui C.I.N. a fost vândut de acesta numiţilor F.G. şi G.D.G., prin mandatarul P.M.B.

Întrucât C.I.N. nu a încheiat nici o tranzacţie având ca obiect terenul din strada C.S.A., în data de 03 aprilie 2008 acesta a sesizat Direcţia Naţională Anticorupţie.

A rezultat în urma cercetărilor că la 12 decembrie 2007, la Biroul Notarilor Publici Asociaţi U.M. şi U.B.M.A., cu sediul în municipiul Giurgiu, str. P., jud. Giurgiu, s-au prezentat două persoane rămase neidentificate, care au solicitat autentificarea unei procuri prin care doreau să îl împuternicească pe inculpatul P.M.B. să înstrăineze imobilul proprietatea lor, situat în strada C.S.A.

Cu această ocazie, cele două persoane şi-au declinat identitatea lui C.I.N. şi a numitei C.M., folosind în acest sens cărţile de identitate, eliberată la data de 07 martie 2001 de Poliţia Bucureşti - Secţia 3 şi, respectiv, emisă la 09 septembrie 2002 tot de Poliţia Bucureşti - Secţia 3.

După verificarea documentelor de identitate prezentate de cele două persoane, notarul public U.M. prin care C.I.N. şi C. I. îl mandatau pe P.M.B. ca, în numele lor şi pentru ei, să vândă cui va crede de cuviinţă şi la preţul pe care-l va socoti convenabil, terenul intravilan, în suprafaţă de 480 mp, situat în Bucureşti, str.C.S.A., sector 1. Procura a fost autentificată prin încheierea în 12 decembrie 2007.

Pentru a face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, cei doi care s-au prezentat ca fiind soţii C., au prezentat notarului public U.M. contractul de vânzare cumpărare din 12 martie 1996, din care rezultă că au cumpărat terenul de la vânzătorii B.M. şi B.V., o copie a convenţiei a fost reţinută de către notar împreună cu fotocopiile cărţilor de identitate ale mandantilor şi mandatarului, toate aceste înscrisuri constituind anexe ale procurii.

La sfârşitul anului 2007, inculpatul M.M. i-a propus inculpatului P.M.B. să se deplaseze la un birou notarial în vederea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare cu drept de superficie, având ca obiect terenul situat pe strada C.S.A., sector 1, Bucureşti, tranzacţia urmând să se facă în baza unei procuri prin care soţii C. îl împuterniceau pe P.M.B. să înstrăineze proprietatea lor.

Inculpatul P.M.B. a refuzat să dea curs cererii formulate de către inculpatul M.M., motiv pentru care acesta din urmă, deranjat de decizia lui, a precizat că va anula procura, ceea ce nu s-a întâmplat, aşa cum reiese din declaraţia inculpatului P.M.B.

Astfel, conform afirmaţiilor acestuia din urmă, în februarie 2008, a achiesat la propunerea inculpatului M.M., întrucât se afla într-o situaţie pecuniară precară.

În februarie 2008, inculpatul P.M.B. a primit de la inculpatul M.M. procura eliberată de notarul public U.M., împreună cu actul de proprietate al imobilului aparţinând părţii civile, după care s-a întâlnit cu martorul F.V., căruia trebuia să-i vândă terenul, conform indicaţiilor inculpatului M.M.

Iniţial, pe certificatul fiscal eliberat de D.I.T.L. Sector 1 Bucureşti, la data de 12 februarie 2008, pentru imobilul situat pe strada C.S.A., figura doar C.I.N. Constatând că pe convenţia prin care partea civilă a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, acesta apărea cu menţiunea "căsătorit", notarul P.S.V. i-a cerut inculpatului P.M.B. să solicite eliberarea unui nou certificat de atestare fiscală, în care să fie trecută şi soţia proprietarului.

În acest sens, la 18 februarie 2008, inculpatul P.M.B. a formulat o cerere adresată D.I.T.L. Sector 1, pentru eliberarea unui nou certificat de atestare fiscală, cu completarea cerută de către notar. Pentru a face dovada relaţiilor sot-sotie între C.I.N. şi C.M., inculpatul P.M.B. a prezentat certificatul de căsătorie eliberat de Primăria sectorului 6 Bucureşti, în data de 10 februarie 1991, document pus la dispoziţie de către inculpatul M.M., aşa cum reiese din declaraţia inculpatului P.M.B.

Conform adresei din 24 septembrie 2008 emisă de către Primăria Sectorului 6 - Serviciul Stare civilă, în registrele de stare civilă ale instituţiei nu apare înregistrată nici o căsătorie între C.I.N. şi C.M. şi nu a fost emis certificatul pe 10 februarie 1991.

În baza cererii formulate de P.M.B., F.G. şi G.D.G., la 19 februarie 2008, înregistrată la Biroul Notarului Public P.S.V., notarul public a redactat şi autentificat, prin încheierea din 19 februarie 2008, contractul de vânzare cumpărare dintre C.I.N. şi C.M., prin mandatar P.M.B., în calitate de vânzători şi F.G. şi G.D.G. în calitate de cumpărători.

Pentru redactarea convenţiei, au fost depuse de către părţi împuternicirea avocaţială pentru avocat G.A., copie listă cont a mandatarului vânzătorilor, copie extras de cont achitare preţ, copii acte identitate ale cumpărătorilor, în original procura autentificatăla Biroul Notarilor Publici Asociaţi U.M. şi U.B.M.A., certificat eliberat de Registrul Naţional de Evidenţă a Revocării Procurilor - original, copie a certificatului de urbanism, certificat de atestare fiscală - original, contract de vânzare-cumpărare autentificat la Biroul Notarului Public M.E. - copie, sentinţa civilă din 03 august 1955 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, fişa bunului imobil - copie, extras de carte funciară autentificat, în original, încheiere de intabulare din 22 februarie 2001, în copie. Documentele prin care se atestă dreptul de proprietate a lui C.I.N. asupra imobilului în discuţie, împreună cu cererea, certificatul de urbanism, certificatul de atestare fiscală şi procura, au fost remise notarului de către inculpatul P.M.B.

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare l-a constituit terenul în suprafaţă de 480 mp, situat în Bucureşti, str. C.S.A., sector 1, iar preţul stabilit de părţi a fost 1.900.000 euro, din care suma de 1.550.000 euro s-a primit de către vânzători, prin mandatar, în numerar şi în întregime la data autentificării contractului, iar suma de 350.000 euro s-a primit prin transfer bancar, în contul deschis la Banca B. - Agenţia Europa, pe numele mandatarului P.M.B.

Potrivit declaraţiilor cumpărătorilor F.G. şi G.D.G., cel dintâi a achitat 850.000 euro (din care 700.000 euro în numerar şi 150.000 euro prin virament bancar), iar cel de-al doilea a plătit din preţ suma de 850.000 euro în numerar şi 200.000 euro prin virament bancar, prin intermediul SC V.T. SRL, prin compensare.

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile pentru întocmirea contractului de vânzare cumpărare, notarul public a materializat voinţa părţilor în documentul translativ de proprietate, în baza căruia F.G. şi G.D.G., împreună cu N.G., au solicitat Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 1 Bucureşti, intabularea dreptului de proprietate în data de 19 februarie 2008. La scurt timp după achiziţionarea terenului, F.G. şi G.D.G. au hotărât să îl înstrăineze în favoarea unei cunoştinţe de-a lor, C.I. Motivaţia celor doi pentru luarea acestei decizii a fost aceea că nu puteau să edifice pe terenul cumpărat o construcţie cu mai multe nivele, aşa cum îşi propuseseră, deoarece autorizaţia nu permitea acest lucru, datorită regimului de înălţime impus în zona de referinţă.

F.G. şi G.D.G. au negociat cu C.I. preţul tranzacţiei la suma de 1.950.000 euro, la care se adaugă posibilitatea ca cei doi vânzători să cumpere, la preţul de construcţie, câte un apartament în blocul pe care C.I. intenţiona să-l ridice pe teren.

În aceste condiţii, cei trei au apelat din nou la serviciile notarului P.S.V. pentru perfectarea actelor.

Martorul C.I. urma să cumpere imobilul pe numele societăţii SC E.C.C. SRL, al cărei asociat unic era iar în vederea realizării operaţiunii de vânzare-cumpărare, a contractat un credit la Banca B. - Sucursala Unirea Bucureşti, în cuantum de 1.800.000 euro, conform contractului de credit din 27 februarie 2008.

La 27 februarie 2008, a fost redactat şi autentificat, de către notarul public P.S.V., contractul de vânzare-cumpărare prin care SC E.C.C. SRL a cumpărat de la F.G., G.D.G. şi N.G., imobilul situat în Bucureşti, str. C.S.A., sector 1, pentru suma de 1.950.000 euro, din care 1.800.000 euro s-au achitat prin virament bancar iar restul de 150.000 euro numerar.

Urmare a faptului că partea civilă C.I.N. a sesizat banca cu privire la faptul că a fost deposedat în mod fraudulos de imobilul proprietatea sa, imobil care, ulterior, a intrat în patrimoniul SC E.C.C. SRL, Banca B. l-a notificat pe asociatul firmei ante-menţionate să stingă creanţa. Întrucât C.I. nu dispunea de suma reprezentând contravaloarea împrumutului acordat de instituţia bancară, a postat pe terenul în litigiu un anunţ prin care oferea spre cumpărare imobilul. Văzând înştiinţarea, cetăţeanul bulgar T.G. l-a contactat pe C.I. Acesta din urmă l-a informat despre faptul că terenul propus pentru cumpărare este în litigiu şi că doreşte să îl înstrăineze contra sumei de 1.800.000 euro. T.G. a fost de acord să încheie cu reprezentanţii SC E.C.C. SRL un antecontract de vânzare-cumpărare, prin care promitentul vânzător se obliga să vândă imobilul societăţii comerciale SC C. SRL, al cărei administrator este T.G., pentru suma de 1.800.000 euro, achitată integral de către promitentul cumpărător la data întocmirii convenţiei.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.M., instanţa de fond a reţinut că acesta nu l-a determinat în niciun fel, nici cu intenţie directă ori indirectă, pe inculpatul P.M.B. să falsifice vreun document, nu i-a înmânat nicio procură falsă, în vederea folosirii de către acesta, actele care dovedesc temeinicia celor afirmate de inculpat cât şi nevinovăţia fiind actele efectuate în faţa instanţei.

Prin declaraţia dată de inculpat la instanţă se afirmă şi, ulterior, prin probele administrate, se certifică şi dovedeşte că afirmaţiile sale au corespondent în realitate şi dovedesc lipsa de temeinicie a acuzaţiei care i-a fost adusă prin actul de sesizare.

Astfel, martorul G.D.G. declară: „Pe inculpatul M.M. l-am văzut pentru prima dată la Tribunal. Am declarat că l-am recunoscut de pe planşe foto pentru că semăna cu persoana din fotografie. Precizez că este cu totul altă persoană.

Martorul F.G. declară: „Pe M.M. l-am văzut prima dată la Tribunal când a fost legitimat de grefier. Persoana care se afla împreuna cu dl P.M.B. a stat tot timpul în stradă. Inculpatul P.M.B. după ce a luat banii am văzut că a plecat singur”.

De asemenea, martora notar P.V.S. declară: „La data de 18 februarie 2008 s-a prezentat inculpatul P.M.B., cred singur, împreună cu F.V. şi G.

Nu l-am văzut niciodată pe inculpatul M.M., astăzi l-am văzut pentru prima dată".

Martora P.M. declară: „Nu l-am văzut niciodată pe inculpatul care mi-a fost prezentat astăzi, respectiv pe dl. M.M.

Totodată, martora C.E. declară: „Nu cunosc pe niciun inculpat. Martora U.M. declară: „Nu l-am văzut niciodată pe inculpatul M.M.", iar (martora B.C.: „Nu l-am văzut niciodată pe inculpatul M.M.”)

De asemenea, martorul I.F. declară: „cunosc pe M. de cca. 2-3 ani şi l-am împrumutat cu 20.000 euro, urmând ca-mi restituie în scurt timp, când va putea. Eu nu mi-am recuperat banii, precizez ca am exagerat in declaraţii întrucât doream sa devin martor, întrucât fusesem citat in calitate de făptuitor. Am exagerat când am spus că M.M. era implicat total. Am vrut să accentuez vinovăţia lui M.M. pentru că eu nu mi-am primit banii nici in ziua de azi. Am exagerat pentru că eu nu cunoşteam cu exactitate datele problemei. Am înţeles că trebuie sa pârăsc lumea pentru a ajuta poliţia. Mi-a spus că trebuie să-l pârăsc pe M.M. şi să spun adevărul că a participat la fapta. Când am dat acele declaraţii am vrut să scap să nu mă duc la puşcărie, fiind citat în calitate de făptuitor. Ţin minte că cineva mi-a şi dictat o parte din declaraţie. Am vrut de supărare să mă duc să-mi iau familia să mă duc la M.M. acasă şi să-l omor, dar am considerat că nu trebuie să fac puşcărie pentru asta”.

Martora T.A.D. declară: „Nu-I cunosc pe M.M. şi nu am auzit de el” pentru ca martorul S.N. să declare: „Pe inculpatul M.M. l-am cunoscut în anul 2005 întrucât aveam o firmă de construcţii".

Martorul B.L. declară: „Mă aflu în detenţie în executarea unei pedepse de 8 ani şi 6 luni pentru înşelăciune datorită inculpatului M. Am fost dus cu forţa şi sechestrat cca. 3 zile de mai multe persoane, din ordinul dl. M. Nu am formulat plângere penală pentru lipsire de libertate în mod ilegal şi ameninţare împotriva inculpatului M.M.

Am fost bătut la Poliţia Capitalei spunându-mi să nu mai pomenesc de M.M.".

Martorul F.V. declară: „La notar l-am întâlnit pe P.M.B. şi am mai văzut şi alte persoane însă nu pot preciza dacă îl însoţeau pe acesta sau stăteau pe afară. Pe M.M. nu l-am văzut. Din moment ce nu-l cunosc pe M.M. nu mi s-a cerut nicio sumă de bani pentru acesta”.

Martorul C.I. declară: „Nu îl cunosc pe M.M., nu am auzit de numele M.M. şi nu mi s-a solicitat nicio sumă de bani în numele acestuia”.

Astfel, Tribunalul a constat că atât din probatoriul administrat în faţa instanţei de judecată cât şi din cel din faza de urmărire penală, a reieşit fără putinţă de tăgadă că fapta de instigare reţinută în sarcina inculpatului M.M. nu a fost săvârşită de acesta.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere şi principiul „in dubio pro reo” cât mai ales lipsa probelor certe în susţinerea acuzării, instanţa a apreciat că se impune achitarea inculpatului M.M.

În drept, a reţinut că fapta inculpatului P.M.B., de a folosi, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, procura emisă de către notarul public U.M., cunoscând că este falsă şi de a uza de aceasta, în vederea inducerii în eroare a cumpărătorilor F.G. şi G.D.G., cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 februarie 2008, de către notarul public P.S.V., generând prin aceasta un prejudiciu de 1.900.000 euro în patrimoniul părţii civile C.I.N., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de uz de fals în formă continuată şi înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 291 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cele două infracţiuni aflându-se în concurs real, în condiţiile aplicării art. 33 lit. a) C. pen.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului P.M.B., Tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana făptuitorului şi circumstanţele atenuante sau agravante, ca şi criterii de individualizare alăturate şi distincte.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul P.M.B. şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruptie.

Parchetul a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie sub două aspecte:

1) Greşita achitare a inculpatului M.M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 25 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., pe motiv că soluţia instanţei este contrazisă de situaţia de fapt reţinută prin hotărâre şi că instanţa a analizat în mod defectuos mijloacele probatorii, limitându-se doar la actele de cercetare judecătorească, omiţând, în totalitate, probele administrate în faza de urmărire penală. În opinia Parchetului, acuzaţia adusă inculpatului M.M. este dovedită prin declaraţiile inculpatului P.M.B., depoziţiile martorilor I.F. şi B.L., declaraţiile cumpărătorilor F.G. şi G.D.G. şi procesele-verbale de recunoaştere a inculpatului M. din planşele foto, rezultând că inculpatul M. a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată, aşa încât, se impune condamnarea acestuia.

2) Instanţa de fond a aplicat în mod greşit pedepsele complementare în ce-l priveşte pe inculpatul P.M.B., stabilindu-le în mod direct pe lângă pedeapsa rezultantă şi nu pe lângă fiecare pedeapsa principală.

Inculpatul P.M.B. a criticat hotărârea pe motiv că instanţa a nesocotit prevederile legale de citare, judecându-l în lipsă, fără să efectueze citarea la sanatoriul în care era internat şi fără a-şi îndeplini rolul activ în determinarea mijloacelor legale de a asigura prezenţa sa la termenele de judecată, nesocotind cererea de amânare a judecăţii, susţinând că au fost încălcate dispoziţiile art. 291, 295 C. proc. pen., dar şi stipulaţiile art. 5 şi 6 din C.E.D.O., în sensul că l-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, neasigurându-se exercitarea dreptului la apărare.

În apărarea inculpatul a mai arătat că datorită internărilor nu a avut posibilitatea să ia legătura cu avocatul din oficiu şi nici de a fi audiat, precizând că urma să aducă lămuriri asupra situaţiei de fapt, referitor la persoanele implicate în comiterea infracţiunilor şi la contribuţia acestora.

De asemenea, inculpatul arată că instanţa l-a achitat în mod greşit pe inculpatul M.M., care este factorul cheie al infracţiunilor reţinute în actul de sesizare şi care a avut complice o altă persoană, instanţa nesocotind sub acest aspect actele probatorii, motive pentru care s-a solicitat desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Prin decizia penală nr. 198/A din 20 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 538 din 18 iulie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală şi, în rejudecare, a fost aplicată inculpatului P.M.B., pe lângă pedeapsa de 13 ani închisoare stabilită în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca după stabilirea pedepsei rezultante de 13 ani închisoare conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., să-i fie interzise inculpatului P.M.B. exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

A fost condamnat inculpatul M.M. la 13 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 25 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.

Conform art. 65 C. pen., i-a fost interzisă exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

Conform art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen.

Inculpatul M.M. a fost obligat la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. Cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea apelului declarat de Parchet au rămas în sarcina statului.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul P.M.B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Apelantul inculpat a fost obligat la plata sumei de 700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 300 RON, s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

Referitor la apelul inculpatului P.M.B., Curtea l-a apreciat ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În urma analizei actelor şi lucrărilor dosarului, a rezultat fără putinţă de tăgadă intenţia acestui inculpat de tergiversare a soluţionării cauzei şi, sub aparenţa unor motive justificate, intenţia sa de a se sustrage de la judecată. Astfel, în faţa instanţei de fond, inculpatul a formulat nenumărate cereri de amânare pentru lipsă de apărare sau pentru imposibilitate de prezentare şi a angajat mai mulţi avocaţi, unii dintre aceştia reziliind contractul de asistentă juridică pentru nerespectarea de către inculpatul P.M.B. a clauzelor contractuale. De asemenea, inculpatul a formulat mai multe cereri de amânare a judecăţii întemeiate pe motive medicale, unele dintre aceste cereri fiind dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, alte cereri nefiind însoţite de asemenea dovezi.

Mai mult, pentru termenul din 16 decembrie 2010, inculpatul a depus o cerere de amânare pentru imposibilitate de prezentare pe motiv că a suferit un infarct şi este internat în spital, însă din verificările efectuate de către instanţă a rezultat că inculpatul a fost internat în spital doar în data de 14 octombrie 2010, fiind examinat clinic pentru că relata episoade de palpitaţii, s-au făcut analize de laborator şi i s-a recomandat să revină pentru continuarea investigaţiilor, dar inculpatul nu a mai revenit la unitatea spitaliceasca; rezultând astfel că la termenul din 16 decembrie 2010 nu a fost în imposibilitate de prezentare.

Pe de altă parte, s-a constatat că, atât în cursul urmăririi penale cât şi cu ocazia numeroaselor cereri formulate în cursul judecăţii, inculpatul a indicat ca adresă de domiciliu pe cea din str. Ş.V., sector 1, adresă cu care figurează şi în evidenţa informatizată a persoanelor dar la care, în fapt, nu mai locuieşte de o lungă perioadă de timp.

În urma numeroaselor mandate de aducere emise de către instanţa de fond, a rezultat că la această adresă a funcţionat într-o perioadă un cabinet de avocatură (al soţiei inculpatului P.M.B.), după care, a figurat un sediu de firmă, iar într-o anumită perioadă, inculpatul a avut chiriaşi la adresa respectivă, fără însă ca el să locuiască în acel apartament.

Cu toate acestea, faţă de dispoziţiile art. 177 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia, în situaţia în care inculpatul a indicat un loc pentru a fi citat, acesta este citat la locul indicat, s-a constatat că instanţa de fond a dispus în mod legal citarea inculpatului la respectiva adresă.

în aceeaşi ordine de idei, s-a constatat că, la 30 iunie 2011, la registratura Tribunalului Bucureşti, secţia a ll-a penală, a fost depusă, personal, o cerere formulată de inculpatul P.M.B. prin care se solicită amânarea judecăţii pe motiv că din data de 29 iunie 2011 se află în imposibilitate de a se prezenta la procesul penal, fiind internat la Sanatoriul de nevroze Predeal. Această cererea a fost însoţită de o adeverinţă şi de un bilet de trimitere din care rezulta că inculpatul a fost internat la Sanatoriul de nevroze Predeal în data de 30 iunie 2011 şi „va rămâne internat până la data de aproximativ 14 iulie 2011".

Instanţa de fond a respins cererea de amânare, considerând că inculpatul are termen în cunoştinţă şi, în raport de atitudinea procesuală a acestuia, de tergiversare a cauzei şi de împrejurarea că a depus la dosar numeroase cereri de amânare, în ziua şedinţei sau înainte cu o zi de data termenului de judecată sau chiar în timpul şedinţei de judecată.

În consecinţă, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Este adevărat că, prin actul medical depus la dosar, inculpatul a făcut dovada imposibilităţii de prezentare din 30 iunie 2011, când au avut loc dezbaterile. Această împrejurare, a apreciat instanţa de apel, trebuie evaluată însă nu de o manieră singulară, ci prin raportare la modalitatea în care s-a desfăşurat judecata şi la atitudinea pe care inculpatul a manifestat-o în cursul cercetării judecătoreşti.

S-a mai constatat că inculpatul a fost legal citat la adresa pe care a indicat-o şi a avut cunoştinţă de toate termenele de judecată, aspect ce reiese chiar din cererile numeroase formulate de către acesta, cereri, în care face referire la datele şedinţelor de judecată, aspect valabil şi pentru solicitarea de amânare din 30 iunie 2011.

Inculpatul, a reţinut instnţa, a lipsit nejustificat la numeroase termene de judecată şi a indicat o adresă la care nu mai locuia în fapt, fără să aducă la cunoştinţa instanţei domiciliul său actual, rezultând că acesta şi-a asumat judecarea în lipsă şi nu a înţeles să se prezinte în faţa instanţei pentru a fi audiat.

S-a mai constatat că inculpatul a beneficiat de asistenţă juridică asigurată de trei avocaţi aleşi, după care, dată fiind împrejurarea că aceştia au reziliat contractul de asistenţă din culpa inculpatului, asistenţa juridică a fost asigurată de către un apărător desemnat din oficiu de către instanţă.

Având în vedere durata îndelungată a judecăţii şi atitudinea de rea-credinţă manifestată de inculpat, Curtea de Apel a constatat că îi este imputabil faptul că nu a luat legătura cu apărătorul desemnat din oficiu de către instanţă.

Din această perspectivă, chiar şi în situaţia în care s-ar considera că instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile art. 177 alin. (5) C. proc. pen., potrivit căruia bolnavii aflaţi într-un spital sau o casă de sănătate se citează prin administraţia acestuia, Curtea a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., care să atragă nulitatea relativă a hotărârii.

În primul rând, nu s-a produs o vătămare inculpatului, din moment ce acesta avea cunoştinţă de termenul acordat, aşa încât finalitatea prevederilor legale referitoare la citarea, respectiv, înştiinţarea persoanei acuzate de termenul acordat, a fost îndeplinită.

În al doilea rând, pentru înlăturarea vătămării ce s-ar fi produs inculpatului prin imposibilitatea de a participa la dezbateri, nu este absolut necesară desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Având în vedere efectul devolutiv total al apelului, această vătămare putea fi înlăturată prin soluţionarea cauzei în faţa instanţei de apel, inculpatul P.M.B. având posibilitatea de a fi audiat şi de a-şi formula toate apărările.

Inculpatul nu a folosit această posibilitate, manifestând şi în faţa instanţei de apel aceeaşi atitudine de rea-credinţă, încercând să tergiverseze soluţionarea cauzei şi sustrăgându-se de la judecată.

Astfel, inculpatul s-a prezentat la primul termen din 30 noiembrie 2011, când a precizat că este de acord cu asistenţa juridică din oficiu, Curtea desemnând apărător din oficiu pentru acesta, însă la următorul termen de judecată din 11 ianuarie 2012, s-a prezentat însoţit de un avocat ales, contractul de asistenţă juridică fiind încheiat cu doar o zi înaintea termenului şi a solicitat amânarea cauzei pentru pregătirea apărării, aşa încât apărătorul din oficiu a solicitat să se ia act de încetarea mandatului său.

La următorul termen de judecată din 15 februarie 2012, inculpatul P.M.B. a lipsit nejustificat, iar pentru acest termen apărătorul ales a învederat instanţei că, din motive obiective, a renunţat la reprezentarea inculpatului P.M.B.

Faţă de această împrejurare şi având în vedere încetarea mandatului primului avocat din oficiu, Curtea a desemnat un nou avocat din oficiu pentru inculpatul P.M.B., ceea ce a determinat amânarea cauzei pentru a da posibilitatea acestui apărător să studieze dosarul şi să pregătească apărarea.

Ulterior, inculpatul nu s-a mai prezentat în faţa instanţei de apel şi nu a formulat alte cereri.

După dezbaterea apelurilor şi după repunerea cauzei pe rol din motive obiective, constând în imposibilitatea de constituire a completului de judecată, în data de 05 iunie 2012, inculpatul a depus prin registratură o cerere de amânare, susţinând că la termenul fixat de instanţă la 06 iunie 2012 este în imposibilitate de prezentare, fiind citat la Poliţia municipiului Constanţa. Cererea a fost însoţită de copia unei citaţii emise la 1 iunie 2012 în Dosarul penal nr. 308737/2012 al Poliţiei Municipiului Constanţa, din care rezultă că P.M.B. este chemat la această unitate de poliţie în data de 06 iunie 2012, orele 10 : 00, pentru a fi audiat în calitate de martor.

Curtea a apreciat ca neîntemeiată cererea de amânare a cauzei, având în vedere calitatea pe care inculpatul o are în respectiva cauză penală, considerând că în acest fel se foloseşte de orice motiv pentru a obţine amânarea cauzei de faţă, manifestându-şi reaua-credinţă. în mod evident, având în vedere calitatea de inculpat în cauza de faţă, ca şi stadiul procesului penal, inculpatul ar fi trebuit să dea întâietate prezenţei în acest dosar şi să solicite amânarea audierii la Poliţia Municipiului Constanţa, invocând în acea cauză fixarea termenului de către instanţa de apel la aceeaşi dată.

Reaua credinţă a inculpatului rezultă şi din aceea că, deşi în motivele de apel susţine că ar fi dorit să fie audiat şi să aducă lămuriri în ce priveşte cauza de faţă, nu a valorificat această posibilitate în faţa instanţei de apel, mai mult, nu a învederat nici măcar în scris despre ce anumite aspecte este vorba şi nici nu a contestat soluţia de condamnare dispusă de instanţa de fond în ce-l priveşte, criticând doar soluţia de achitare a coinculpatului M.M.

Examinând cauza din oficiu în ceea ce-l priveşte pe acest inculpat, s-a constatat că situaţia de fapt a fost reţinută în concordanţă cu probele administrate şi sunt îndeplinite toate condiţiile pentru condamnarea sa pentru infracţiunile de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi uz de fals în formă continuată, încadrarea juridică fiind stabilită în mod corect.

Inculpatul nu a negat comiterea faptelor, participarea la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi semnarea acestuia în calitatea de mandatar.

În cursul urmăririi penale, a susţinut că nu a avut cunoştinţă de caracterul fals al procurii. Contrariul celor afirmate de inculpatul P.M.B. rezultă chiar din propriile declaraţii, în care relatează desfăşurarea evenimentelor, susţinând că procura şi celelalte acte i-au fost înmânate de inculpatul M., care nu avea nici o legătură cu terenul, M.M. fiind cel care a avut şi ideea vânzării, aşa încât motivaţia adusă de inculpatul P.M.B., în susţinerea bunei sale credinţe este neverosimilă. Mai mult, inculpatul P.M.B. a declarat în mod expres că, deşi s-a întâlnit cu o persoană care s-a prezentat ca fiind numitul C., proprietarul terenului, nu a discutat niciodată cu acesta despre faptul că îl împuterniceşte în vederea vânzării terenului din str. C.S.A., inculpatul recunoscând implicit, că nu avea nici un motiv pentru a considera că proprietarul şi-a manifestat voinţa de a-l mandata.

Faptul că inculpatul a acţionat cu intenţie infracţională reiese din întreg ansamblul probator, respectiv: declaraţiile părţilor vătămate F.G. şi G.D.G. şi ale martorilor F.V., I.F. şi B.L. - care relatează în detaliu implicarea inculpatului P.M.B. în comiterea infracţiunii, declaraţiile părţi civile C.I.N. şi ale martorelor P.V.S. şi B.C. - din care rezultă (alături de depoziţiile celor două părţi vătămate şi a martorului F.V., precum şi alături de înscrisurile depuse la dosar), că inculpatul P.M.B. s-a prezentat la notariat şi la Oficiul de cadastru în calitate de mandatar al proprietarului real C.I.N. şi a folosit o procură falsificată, în baza căreia s-a încheiat contractul fraudulos de vânzare-cumpărare al terenului şi a semnat acest contract în calitate de mandatar.

Împrejurarea că inculpatul a acţionat în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la caracterul fals al procurii şi după un plan prestabilit, în scopul inducerii în eroare a cumpărătorilor şi în scopul însuşirii unui folos material injust, rezultă şi din faptul că a intrat în posesia unei părţi din preţul plătit de cumpărători, fiindu-i virat în contul personal echivalentul sumei de 350.000 euro, fără să fie preocupat de îndeplinirea mandatului. În mod firesc, în cazul în care ar fi acţionat cu bună-credintă, ar fi trebuit ca această sumă să ajungă în posesia mandantului proprietar.

Pe cale de consecinţă,s-a apreciat că nu există temeiuri de achitare a inculpatului P.M.B.

Referitor la individualizarea pedepselor, astfel cum au fost stabilite de instanţa de fond s-a apreciat că acestea sunt justificate, avânduse în vedere gravitatea deosebită a faptei, consecinţele comiterii acesteia, dar şi datele ce-l caracterizează pe inculpatul P.M.B. Deşi are studii superioare şi nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine necorespunzătoare în cursul procesului penal, aşa încât instanţa de fond a apreciat în mod corect că pentru justa sancţionare a acestuia nu este suficientă aplicarea unei pedepse mai mică sau egală cu minimul special.

Apelul declarat de Parchet s-a apreciat a fi fondat pentru următoarele considerente:

Referitor la aplicarea pedepsei complementare pentru inculpatul P.M.B., instanţa de control judiciar a apreciat-o ca la nelegală, întrucât potrivit art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave se sancţionează cu pedeapsa închisorii şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Drept urmare, s-a reţinut că pedeapsa complementară trebuia aplicată raportat la această infracţiune, pe lângă pedeapsa principală a închisorii, şi nu după aplicarea dispoziţiilor art. 33 -34 C. pen.

Soluţia instanţei de fond a fost apreciată ca netemeinică în ceea ce priveşte achitarea inculpatului M.M.

În primul rând, s-a constatat că există contradicţie între considerente şi dispozitiv, deoarece instanţa de fond a preluat în totalitate situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu, aşa încât la motivare reţine că inculpatul M.M. a comis fapta pentru care este trimis în judecată, însă, ulterior, apreciază că prin probele administrate, nu s-a făcut dovada că inculpatul a comis această faptă.

În al doilea rând, Curtea a considerat că instanţa de fond nu a analizat în mod corect întregul material probator, nici chiar probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, fundamentându-şi soluţia de achitare a inculpatului M. numai pe unele din declaraţiile date de părţile vătămate F.G. şi G.D.G. şi pe depoziţiile unora dintre martorii audiaţi.

Evaluând întregul material probator, administrat atât în cursul urmăririi penale cât şi în faza de judecată, instanţa de apel a apreciat că s-a dovedit că inculpatul M.M. a comis cu intenţie infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.

Curtea a avut în vedere faptul că declaraţiile date în cursul urmăririi penale de inculpatul P.M.B. - în care relatează că a comis faptele la iniţiativa şi cu sprijinul inculpatului M.M.- sunt susţinute de declaraţiile martorilor I.F. şi B.L., ca şi de declaraţiile părţilor vătămate F.G. şi G.D.G., de procesele-verbale de recunoaştere a inculpatului M. din planşele foto, ca şi de unele din înscrisurile depuse la dosar.

Astfel, încă de la început, inculpatul P.M.B. a relatat implicarea inculpatului M., arătând că acesta a avut ideea vânzării terenului din str. C.S.A. şi i-a pus la dispoziţie procura şi actele de proprietate, fiind cel care a indicat şi cumpărătorul (pe F.V., fratele părţii vătămate F.G.) şi I-a însoţit la notariat pe inculpatul P.M.B., la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Este adevărat că unele din afirmaţiile inculpatului P.M.B. sunt neverosimile, însă sub aspectele mai sus-menţionate, declaraţiile sale nu pot fi înlăturate, întrucât se coroborează cu alte mijloace de probă.

Tot astfel, în cursul urmăririi penale, atât F.G. cât şi G.D.G. au susţinut că inculpatul P.M.B. a fost însoţit la notariat de una sau de două persoane, indicând semnalmentele uneia dintre acestea ca fiind un bărbat în vârstă de 35-50 ani, brunet, cu tenul închis, circa 80 kg, 1,75 m înălţime, persoană cu care inculpatul P.M.B. a şi plecat de la notariat, după ce a fost semnat contratul de vânzare-cumpărare şi a primit o parte din preţ, respectiv 1.550.000 euro în numerar.

Mai mult, cu ocazia prezentării pentru recunoaştere din planşe foto, în prezenţa unui martor asistent, G.D.G. I-a indicat fără ezitare pe inculpatul M.M. ca fiind persoana care I-a însoţit pe P.M.B. la notariat, fără să intre în sediu.

De asemenea, cu ocazia prezentării planşelor foto, F.G. a precizat că nu este sigur, dar a indicat două din cele cinci fotografii, spunând că este posibil ca acele persoane să-l fi însoţit pe inculpatul P.M.B., în una dintre aceste planşe foto fiind M.M., despre care F.G. a susţinut că i se pare că este prea gras în fotografie.

Susţinerile părţii vătămate F.G. cu ocazia recunoaşterii din planşele foto sunt explicabile prin aceea că fotografia prezentată pentru recunoaştere, deşi aptă pentru efectuarea acestui procedeu criminalistic, nu-l reprezenta pe inculpatul M. într-o stare identică cu cea de la momentul la care F.G. l-a observat la notariat.

F.G. a precizat în faţa instanţei de fond că persoana prezentă la notariat era mai tânără decât inculpatul M. -prezent în sala de judecată, susţinere de asemenea explicabilă, prin faptul că de la data încheierii contractului la notariat (19 februarie 2008) şi până la data audierii părţii vătămate (16 decembrie 2010) trecuseră aproape 3 ani.

În ce-l priveşte pe G.D.G., acesta şi-a modificat poziţia cu ocazia primei audieri de către instanţă, susţinând că pe inculpatul M. l-a văzut pentru prima dată la tribunal, dar că este cu totul altă persoană, că seamănă foarte bine cu persoana care îl însoţea pe P.M.B. şi cea prezentată în fotografie, afirmând încă o dată că persoana din fotografie semăna cu cea pe care a văzut-o la notariat.

În cuprinsul aceleiaşi declaraţii, G.D.G. revine din nou asupra afirmaţiilor iniţiale şi precizează că niciuna din cele cinci fotografii nu seamănă cu inculpatul M.M., prezent în instanţă.

În esenţă, G.D.G. a încercat să acrediteze ideea că persoana din fotografie semăna cu persoana care l-a însoţit pe P.M.B., însă inculpatul M. este cu totul altă persoană decât cea de fotografia pe care a indicat-o cu ocazia recunoaşterii.

Curtea a apreciat această declaraţie ca nesinceră având în vedere, pe de o parte, contrazicerile părţii vătămate, care la un interval de câteva minute afirmă şi neagă acelaşi lucru, dar şi calitatea fotografiei prezentată pentru recunoaştere, din observarea acesteia rezultând că inculpatul M. poate fi recunoscut cu uşurinţă în acea fotografie.

Ca o confirmare a nesincerităţii sale, după ce Parchetul s-a sesizat în legătură cu săvârşirea infracţiunii prev. de art. 264 C. pen., cu ocazia reaudierii de către instanţa de fond, G.D.G. a declarat că la data recunoaşterii de pe planşele foto şi la data audierii de către instanţă era foarte obosit şi nu se putea hotărî dacă persoanele prezentate în planşele foto seamănă cu inculpatul M.M.

A precizat apoi că fotografia ce i-a fost prezentată de către procuror seamănă cu inculpatul M. şi că a declarat că nu îl cunoaşte pe acesta întrucât nu-l mai văzuse până atunci.

În final, G.D.G. a susţinut că inculpatul M.M. seamănă cu persoana din fotografie şi l-a văzut la notariat în data de 19 februarie 2008, aşteptând pe hol.

Implicarea inculpatului M.M. a fost expusă într-un mod detaliat de către martorul I.F., în declaraţiile date în cursul urmăririi penale.

Astfel, în mod constant acest martor a relatat că-l cunoaşte de mai mult timp pe M.M., că acesta este implicat în acţiuni frauduloase de vânzare-cumpărare de imobile, colaborând cu mai multe persoane, inclusiv cu un anume „N." ,care a lucrat la Biroul de Carte Funciară al Sectorului 1.

Martorul a mai relatat că, în primăvara anului 2007, inculpatul M.M. l-a rugat să-l ajute să vândă un teren situat în str. C.S.A. sector 1 şi i-a arătat actele de proprietate ale terenului în original şi în copie, proprietarul numindu-se C.

Între timp a fost arestat pentru complicitate la săvârşirea unor infracţiuni de înşelăciune, autor fiind M.M., iar după ce a fost pus în libertate, în luna ianuarie 2008, a fost chemat de M.M. la o întâlnire unde acesta era însoţit de doi bărbaţi, unul dintre ei recomandându-se P.M.B., ocazie cu care a aflat că M. şi P.M.B. urmau să vândă terenul din str. C.S.A., deoarece aveau multe datorii. M. avea asupra sa un dosar în care se aflau actele terenului şi o procură notarială pe numele lui P.M.B.

Martorul a mai relatat că l-a rugat pe M. să-l ajute cu o problemă referitoare la imobilul în care locuia, că M.M. i-a solicitat certificatul de căsătorie şi ulterior, acesta i-a spus că a vândut în mod fraudulos terenul din str. A. împreună cu P.M.B. şi că a folosit în acest scop şi certificatul de căsătorie al martorului I.F. care a fost falsificat.

Martorul mai declară că inculpatul M. şi-a cumpărat un autoturism M.C. în urma tranzacţiei imobilului din str. C.S.A., iar numitul „N." care a lucrat la cadastru i-a spus că M. a dus în străinătate banii obţinuţi din vânzarea terenului.

Martorul I.F. a mai relatat că la sfârşitul lunii aprilie 2008, inculpatul M. şi numitul „N." i-au înmânat documente în original privind un imobil situat în str. Z., sector 1, cerându-i să găsească un cumpărător, dar în luna mai 2008, martorul a anunţat organele de poliţie cărora Ie-a predat respectivele documente, întrucât nu mai dorea să participe la comiterea altor infracţiuni.

Este adevărat că în faţa instanţei, martorul I.F. a revenit asupra acestor declaraţii, susţinând că a fost citat iniţial la D.N.A. ca şi făptuitor şi că o parte din declaraţii i-au fost dictate, fără să poată indica despre ce declaraţie este vorba, susţinând în esenţă că a exagerat incriminându-l pe M.M., deoarece acesta avea o datorie pe care nu i-a mai restituit-o.

Se constată că martorul a precizat că nu menţine în totalitate respectivele declaraţii, reafirmând însă că M.M. i-a spus că o să-i restituie datoria după ce împreună cu P.M.B. vor vinde o casă.

Pe de altă parte, declaraţia dată în faţa instanţei este în mod evident nesinceră şi neconvingătoare, chiar din conţinutul acesteia rezultâmd o lipsă de fermitate a martorului în negarea aspectelor pe care Ie-a relatat în cursul urmăririi penale, iar explicaţiile pe care Ie-a oferit nu sunt verosimile.

În plus, sinceritatea declaraţiilor date în cursul urmăririi penale este evidenţiată de detaliile pe care martorul I.F. Ie-a oferit atât în ceea ce priveşte persoanele la care a făcut referire (indicând în acest sens numele acestora, dând repere în legătură cu ocupaţia, fiind în măsură să indice chiar numerele de telefon mobil), dar şi în ce priveşte terenul ce a făcut obiectul infracţiunii (indicând adresa exactă şi numele proprietarului), neexistând nici un indiciu că martorul I. ar fi putut să ia cunoştinţă în alt fel de toate aceste informaţii.

Declaraţiile de mai sus se coroborează şi cu depoziţia martorului B.L.

Spre deosebire de martorul I.F., martorul B. a avut o atitudine constantă, fără să revină asupra declaraţiilor date în cursul urmăririi penale.

Acesta a relatat că a fost atras într-o activitate infracţională de M.M., care mai întâi I-a ajutat într-o situaţie dificilă şi apoi i-a cerut să săvârşească o infracţiune de înşelăciune, folosind un mod de operare similar cu cel din cauza de faţă. Mai precis, martorul B.L. a relatat că pe baza documentelor puse la dispoziţie de inculpatul M. şi acţionând împreună cu alte persoane, a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil de pe str. C.K., substituindu-se adevăratului proprietar, folosind un buletin fals pus la dispoziţie tot de către M.M.

Tot în acest context, în luna august 2006, M. i-a cerut să participe la vânzarea unui imobil din str. C.S.A., spunându-i că toate actele erau deja urma să-i dea o procură, însă această vânzare nu a avut loc, iar în februarie - martie 2007, M. i-a arătat o procură pe numele său (B.L.), spunându-i că va fi folosită pentru vânzarea unei alte proprietăţi, de pe str. E.S.

Martorul relatează că a fost plecat din Bucureşti o anumită perioadă de timp, iar în ianuarie 2007 s-a întors la cererea lui M., care a reluat discuţia legată de vânzarea imobilului din str. C.S.A., trimitându-l chiar la o întâlnire cu o persoană la o cafenea din D. Ulterior, M. i-a comunicat că se sistează orice activitate legată de vânzarea acestui imobil deoarece sunt urmăriţi şi i-a cerut să arunce cartela telefonică şi să nu mai vorbească cu persoane necunoscute.

M.M. a părăsit ţara plecând în Turcia, iar martorul B.L. a fost arestat în legătură cu vânzarea din str. C.K.

Martorul a mai declarat că în vara anului 2006, la cererea inculpatului M., s-a deplasat cu numitul „N. de la cartea funciară" la un notar unde s-a autentificat un act, apoi la Primăria Sectorului 1 unde a formulat o cerere pentru un certificat de urbanism care a fost eliberat de o funcţionară pe nume I. sau I.U. şi pe care i I-a predat inculpatului M.

Martorul susţine că după ce a fost arestat a aflat că imobilul din str. C.S.A. s-a vândut pentru 1.900.000 euro.

În cursul cercetării judecătoreşti, martorul B.L. şi-a menţinut în totalitate declaraţiile date în cursul urmăririi penale.

Declaraţiile martorilor I. şi B.L. se coroborează cu declaraţia martorului S.N., identificat de Parchet ca fiind numitul „N." la care au făcut referire martorii I.F. şi B.L.. S.N. a recunoscut că îl cunoaşte pe inculpatul M., din declaraţia sa rezultând o strânsă legătură între cei doi, martorul fiind şi administratorul unei societăţi comerciale al cărei asociat este soţia inculpatului M.M.

Martorul S.N. a confirmat că în perioada 2001-2004 a lucrat la Cartea Funciară sector 1 Bucureşti, iniţial în sediul din str. I. şi apoi în str. E.C., sector 3. Martorul a negat implicarea în acţiuni frauduloase de vânzare-cumpărare a unor imobile, însă din convorbirea telefonică interceptată pe care a purtat-o cu soţia sa rezultă anumite indicii în legătură cu implicarea martorului în falsificarea de înscrisuri, căci în cuprinsul acelei convorbiri, numitul S.N. zis „N." îi spune soţiei că „poate face rost de semnătura preşedintelui, dar nu reuşeşte să facă forma ştampilei pentru că nu are nimic ştampilat".

Mai mult, fiindu-i prezentată o cerere adresată unui birou notarial pentru legalizarea unor copii ale contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 12 martie 1996, reprezentând tocmai titlul de proprietate al părţii vătămate C.I.N. cu privire la terenul vândut fraudulos, martorul nu a negat că a formulat respectiva cerere şi nu a contestat semnătura, neputând oferi o explicaţie plauzibilă, susţinând că nu-şi mai aminteşte dacă a făcut acest lucru la solicitarea lui M.

Din cererea mai susmenţionată, însoţită de copia contractului de vânzare-cumpărare, ca şi din adresa emisă de Biroul Notarului Public E.S.A., rezultă că la data de 13 august 2007, numitul S.N. a formulat o cerere de legalizare a trei copii de pe contractul mai susmenţionat, pe care l-a prezentat în original, semnând de primirea copiilor eliberate de către notar.

Această împrejurare, unită cu relatările martorilor I.F. şi B.L., dovedeşte că inculpatul M. a fost în posesia actelor originale de proprietate ale imobilului din str. C.S.A. sector 1, cu privire la care numitul S.N., un apropiat al inculpatului M., a solicitat şi a obţinut copii legalizate de notar.

Toate probele mai susmenţionate infirmă apărarea inculpatului M. invocată în tot cursul procesului penal, acesta susţinând că îl cunoaşte pe inculpatul P.M.B. dar că nu a avut nicio implicare în vânzarea frauduloasă a terenului ce aparţinea proprietarului de drept C.I.N.

Pe de o parte, s-a dovedit că inculpatul M. a acţionat în sensul procurării actelor necesare vânzării frauduloase, pe de altă parte, din probele administrate rezultă că inculpatul M. s-a preocupat şi de găsirea cumpărătorilor, dându-i indicaţii lui P.M.B. să vândă terenul lui F.V. şi a supravegheat încheierea contractului de vânzare-cumpărare, însoţindu-l pe inculpatul P.M.B. la notariat.

Din această perspectivă, declaraţiile martorilor P.V.S., P.M., U.M., C.E., T.A.D., C.I. (evidenţiate de instanţa de fond), care au susţinut că nu îl cunosc sau că nu l-au văzut niciodată pe inculpatul M., apărea nerelevante.

De regulă, inculpatul M. a acţionat prin intermediul altor persoane, rezultând că singurul moment în care s-a expus a fost cel al încheierii contractului de vânzare cumpărare din 19 februarie 2008, când l-a însoţit pe inculpatul P.M.B. la notariat, probabil pentru a se asigura de perfectarea convenţiei şi pentru a intra în posesia unei importante părţi din preţ, plătit în numerar de cumpărători.

S-a reţinut că fapta inculpatului M. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 25 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.

Apărarea susţinută de avocatul inculpatului M. în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune pe motiv că nu există prejudiciu, este apreciată de instanţa de apel ca nefondată. În primul rând, trebuie precizat că datorită specificului infracţiunii de înşelăciune şi datorită modalităţii în care a fost concepută şi pusă în aplicare rezoluţia infracţională, subiecţii pasivi ai infracţiunii de înşelăciune sunt cumpărătorii F.G. şi G.D.G.

Chiar dacă aceştia nu s-au constituit părţi civile (deoarece au reuşit să vândă ulterior imobilul, fără să suporte o pierdere financiară), prejudiciul a fost creat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi a plăţii preţului de 1.900.000 euro, ce constituie folosul material injust obţinut de către inculpaţii M. şi P.M.B. prin inducerea în eroare a celor doi cumpărători de către inculpatul P.M.B., la instigarea şi cu actele de sprijin ale in inculpatului M., referitor la calitatea inculpatului P.M.B. de mandatar al proprietarului C.I.N.

În al doilea rând, în ce-l priveşte pe proprietarul de drept C.I.N., deşi nu are calitate de subiect pasiv al acestei infracţiuni de înşelăciune, are calitate de persoană vătămată întrucât prin vânzarea frauduloasă şi efectuarea formalităţilor de înregistrare a acesteia în Cartea Funciară, a fost şi el prejudiciat, fiind pus în situaţia de a pierde posesia de fapt a acestui imobil.

Drept urmare, nu se poate susţine că lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, ceea ce ar determina atât achitarea autorului - inculpatul P.M.B., cât şi a instigatorului - M.M.

S-a reţinut că este nefondată şi susţinerea apărătorului inculpatului M. în sensul că instanţa de fond a dispus în mod nelegal anularea mai multor înscrisuri.

Pe de o parte, se constată că inculpatul M. nu a declarat apel împotriva sentinţei, iar pe de altă parte, instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 348 C. proc. pen., dispunând anularea procurii falsificate, precum şi anularea actelor subsecvente, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în mod fraudulos, precum şi a contractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de ipotecă încheiate ulterior între părţile vătămate F.G. şi G.D.G. (în calitate de vânzători) şi SC E.C.C. SRL.

Este adevărat că anularea înscrisurilor mai susmenţionate a fost solicitată de partea civilă C.I.N.

Aşa cum s-a arătat, acesta are calitatea de parte civilă având astfel abilitarea legală de a solicita desfiinţarea actelor false sau întocmite pe baza actelor false, ce privesc operaţiuni juridice frauduloase în legătură cu bunul proprietatea sa, o atare soluţie putând fi dispusă, de altfel, din oficiu de către instanţă în temeiul art. 348 C. proc. pen., datorită faptului că vânzarea imobilului a avut loc în urma săvârşirii unei infracţiuni.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs inculpaţii P.M.B. şi M.M.

Inculpatul P.M.B. a solicitat în principal, casarea ambelor hotărîri şi, în rejudecare, achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă (cazuri de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct 18 şi respectiv, pct. 172 C. proc. pen.).

Inculpatul M.M. invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 3, pct. 8, pct. 172 şi pct. 21 C. proc. pen. astfel cum au fost detaliate în partea introductivă a prezentei, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursurile declarate de inculpaţii P.M.B. şi M.M. în raport cu motivele de casare invocate , potrivit cu conţinutul actelor şi lucrărilor de la dosar, dar şi din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu privire la recursul inculpatului P.M.B.;

1. Solicitarea -principală - inculpatului de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. pe considerentul că în cauză există o cauză care înlătură caraterul penal al faptei - eroarea de fapt, prevăzută de art. 51 C. pen., nu poate fi primită.

Potrivit art. 51 alin. (1) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Pentru a fi incidenţă acesta cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei trebuie să existe eroare, iar nu îndoială, adică o cunoaştere nesigură, deoarece în acest caz, săvârşirea faptei implică acceptarea de către făptuitor a rezultatului faptei sale, rezultat pe care îl concepe ca posibil sau probabil.

Or, în cauză inculpatul cunoştea caracterul fals al procurii. Că este aşa rezultă chiar din propriile declaraţii, în care relatează desfăşurarea evenimentelor, susţinând că procura şi celelalte acte i-au fost înmânate de inculpatul M., care nu avea nici o legătură cu terenul, M.M. fiind cel care a avut şi ideea vânzării, aşa încât motivaţia adusă de inculpatul P.M.B. în susţinerea bunei sale credinţe este neverosimilă. Mai mult, inculpatul P.M.B. a declarat în mod expres că, deşi s-a întâlnit cu o persoană care s-a prezentat ca fiind numitul C., proprietarul terenului, nu a discutat niciodată cu acesta despre faptul că îl împuterniceşte în vederea vânzării terenului din str. C.S.A., inculpatul recunoscând implicit, că nu avea nici un motiv pentru a considera că proprietarul şi-a manifestat voinţa de a-l mandata.

Faptul că inculpatul a acţionat cu intenţie infracţională reiese din întreg ansamblul probator, respectiv: declaraţiile părţilor vătămate F.G. şi G.D.G. şi ale martorilor F.V., I.F. şi B.L. - care relatează în detaliu implicarea inculpatului P.M.B. în comiterea infracţiunii, declaraţiile părţii civile C.I.N. şi ale martorelor P.V.S. şi B.C. - din care rezultă (alături de depoziţiile celor două părţi vătămate şi a martorului F.V., precum şi alături de înscrisurile depuse la dosar), că inculpatul P.M.B. s-a prezentat la notariat şi la Oficiul de cadastru în calitate de mandatar al proprietarului real C.I.N. şi a folosit o procură falsificată, în baza căreia s-a încheiat contractul fraudulos de vânzare-cumpărare al terenului şi a semnat acest contract în calitate de mandatar.

Împrejurarea că inculpatul a acţionat în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la caracterul fals al procurii şi după un plan prestabilit, desigur, de conivenţă cu inculpatul M.M., în scopul inducerii în eroare a cumpărătorilor şi în scopul însuşirii unui folos material injust, rezultă şi din faptul că a intrat în posesia unei părţi din preţul plătit de cumpărători, fiindu-i virat în contul personal echivalentul sumei de 350.000 euro, fără să fie preocupat de îndeplinirea mandatului. În mod firesc, în cazul în care ar fi acţionat cu bună-credinţă, ar fi trebuit ca aceasta sumă să ajungă în posesia mandantului proprietar.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată din examinarea critică şi aplicată a lucrărilor dosarului, că instanţele au reţinut în mod corect, pe baza probelor administrate, faptele şi vinovăţia inculpatului şi au făcut o încadrare corespunzătoare în dispoziţiile legii penale şi că nu există temeiuri de achitare a inculpatului P.M.B. pe temeiul prevăzut de art. 10 lit e) C. proc. pen. cu referire la art. 51 C. pen. - eroare de fapt - aceasta fiind invocată, de altfel, pentru prima dată în faţa instanţei de recurs şi fără a fi arătate stările, situaţiile sau împrejurările pe care înculpatul nu le-ar fi cunoscut şi de care să fi depins caracterul penal al faptei.

2. Nici solicitarea -subsidiară- de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, cu motivarea că la instanţa de fond cauza s-ar fi soluţionat cu lipsă de procedură a inculpatului şi că instanţele de fond şi apel nu au realizat o judecată completă şi corectă a cauzei, nu poate fi primită.

Aşa cum cu justificat temei, a reţinut şi instanţa de apel, atât pe parcursul desfăşurării judecăţii în fond cât şi în apel, inculpatul P.M.B. a adoptat o poziţie de tegiversare a soluţionării cauzei şi sub aparenţa unor motive întemeiate a încercat să se sustragă de la judecată.

Pe întreg parcursul procesului penal în faţa instanţei de fond, inculpatul P.M.B. nu s-a prezentat în instanţă în vederea audierii, a formulat nenumărate cereri de amânare pentru lipsă de apărare sau pentru imposibilitate de prezentare şi a angajat, succesiv de fiecare dată însă, doar „jocandi cauza" mai mulţi avocaţi, ceea ce rezută din împrejurarea că acele contractele de asistenţă juridică au fost reziliate de avocaţi pentru nerespectarea de către inculpatul P.M.B. a clauzelor contractuale; totodată, a indicat a fi citat la o adresă la care s-a dovedit, urmare a numeroaselor mandater de aducere ce nu au putut fi aduse I a îndeplinire, că nu locuieşte efectiv acolo de foarte mult timp, iar din relaţiile obţinute de la vecinii inculpatului, a rezultat că acesta era plecat în Italia.

Apărarea inculpatului, în sensul că pentru termenul din 30 iunie 2011, data la care cauza a fost luată în dezbateri, acesta nu a fost citat, potrivit art. 177 alin. (5) C. proc. pen., la Sanatoriul de nevroze Predeal şi ea, prin aceasta s-a adus o vătămare, nu poate fi primită.

Respingerea, de către instanţa de fond a cererii de amânare formulată de inculpat cu o zi înainte termenul fixat - 29 iunie 2011 - a fost motivată pe considerentul că acesta fusese citat la adresa pe care o indicase şi avea cunoştinţă de toate termenele de judecată, inculpatul asumându-şi judecarea în lipsă. Totodată instanţa de fond a amânat pronunţarea la 18 iunie 2011, timp în care inculpatul a avut posibilitatae să depună la dosar concluzii scrise.

Înalta Curte mai constată, în context, că inculpatul P.M.B. a avut şi în faţa instanţei de apel aceeaşi atitudine de rea-credinţă, încercând să tergiverseze soluţionarea cauzei şi sustrăgându-se de la judecată, iar invocarea propriei incorectitudini nu poate fi permisă.

Cu privire la recursul inculpatului M.M.;

1. Instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încăcat prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. pen. sau a existat un caz de incompatibilitate (cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen.).

Potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. pen., completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când acesta nu este posibil completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor.

Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea de la început a dezbaterilor. La 11 aprilie 2012, instanţa de apel a constatat cauza în stare de judecata şi a acordat cuvântul în dezbatearea apelurilor, amânând pronunţarea pentru data de 26 aprilie 2012. La 26 aprilie 2012, constatând că a intervenit o schimbare în compunerea completului de judecată, instanţa, în mod corect a repus cauza pe rol, în vederea reluării de la început a dezbaterilor, ceea ce sa şi întâmplat la 6 iunie 2012, când Curtea de Apel Bucureşti, în complet legal constutuit, a acordat cuvântul pentru dezbateri, amânând pronuţarea la 20 iunie 2012, când în aceeaşi compunere (ca la 6 iunie 2012), a decis asupra cauzei de faţă, constatându-se că instanţa a fost compusă potrivit legii, adică acelaşi complet în faţa căruia au avut loc dezbaterile a pronunţat şi hotărârea, şi astfel fiind, critica inculpatului se învederează a fi nefondată.

2. Neefectuarea expertizei medico-legale psihiatrice a inculpatului M.M. (cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin, 1 pct. 8 C. proc. pen.).

Potrivit art. 117 C. proc. pen., efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

Inculpatul M.M. a fost trimis în judecată, cercetat şi condamnat pentru săvârşirea instigării la infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 25 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi nu pentru infracţiunea de omor deosebit de grav cum prevede textul de lege mai sus- evocat.

Nici a doua situaţie regementată de art. 117 C. proc. pen. nu este incidenţă în cauză. Faptul că organul de urmărire penală a dispus (urmare a documentelor prezentate de inculpat datate cu anul 1983), la începutul anului 2009, efectuarea unei expertize psihiatrice la care apoi, a renunţat pe motiv că învinuitul nu doreşte să se supună investigaţiei, nu are relevată, din moment ce nu au fost semnalate îndoieli asupra stării psihice a inculpatului. Dacă organul de urmărire penală ar fi avut dubii cu privire la starea inculpatului, ar fi dispus efectuarea acestei expertize.; de altfel, nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au semnalat că ar avea vreo îndoială asupra stării psihice a inculpatului; mai mult decât atât în ultimul cuvânt avut în faţa instanţei de recurs, inculpatul M.M. a afirmat că „că a refuzat expertiza întrucât a vrut să demonstreze nevinovăţia sa şi că, din punctul său de vedere, se consideră perfect sănătos", motiv pentru care nici această critică formulată de apărătorul inculpatului nu poate fi primită.

3. Atât judecata în prima instanţa cât şi judecata în apel au avut loc fără citarea legala a SC C. SRL şi SC E.C.C. SRL (caz de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen.). Asupra acestei critici.

După cum se poate observa, cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen. se referă la citarea legală a unei "părţi". Analizându-se întregul dosar al cauzei, se constată că SC C. SRL şi SC E.C.C. SRL nu au avut niciodată calitatea de părţi în această cauză iar această chestiune a fost rezolvată de instanţa de fond prin încheierea de şedinţă din 21 octombrie 2010, când a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia nelegalei sesizări a instanţei invocată de partea civilă C.I.N., cu motivarea că, potrivit art.317 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar, în caz de extindere a procesului penal şi la fapta ş persoana la care se referă extinderea. În speţă, sesizarea instanţei este făcută prin rechizitoriu, soluţionarea cauzei se mărgineşte la limitele indicate în acest act şi câtă vreme ele nu au fost extinse potrivit legii, judecata nu se poate referi la alte fapte sau la alte persoane. Totodată, acest motiv de casare putea fi formulat, eventual, de „partea" care s-ar fi considerat prejudiciată prin necitare şi nicidecum de inculpatul M.M., care de altfel, nici nu a promovat apel în cauză iar această critică nu a fost formulată în faţa instanţei de apel.

4. S-a mai susţinut, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., că în mod greşit inculpatul a fost condamnat direct în apel (după ce instanţa de fond îl achitase) şi aceasta numai pe baza declaraţiilor unor martori - dintre care cele ale martorilor I.F. şi B.L., pretinde apărătorul inculpatului, în mod legal şi temeinic motivat au fost înlăturate de instanţa de fond şi a declaraţiei date de coinculpatul P.M.B. la urmărirea penală, „neregularitate" gravă ce impune, în opinia apărării, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

Critica este nefondată, din examinarea amplelor considerente ale deciziei atacate privind acest aspect al cauzei rezultând, fără nici o putinţă de îndoială cât de cât rezonabilă, că soluţia de achitare adoptată de instanţa de fond se află într-o vizibilă contradicţie cu acel considerent al sentinţei potrivit cu care aceasta (instanţa de fond), preluând în totalitate starea de fapt reţinută în rechizitoriu, a conchis că inculpatul a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată dar, cu toate acestea, l-a achitat în loc să-l condamne şi că, în consecinţă condamnarea acestuia în apel- cale de atac devolutivă- s-a impus ca singura soluţie posibilă, în condiţiile unui raţionament logico-juridic deosebit de riguros în raport cu probatoriul administrat; în context, este de observat că instanţa de apel a avut de surmontat - şi a reuşit aceasta foarte bine - reale dificultăţi rezultând din atitudinea procesuală constant şi manifest obstrucţionistă a inculpatului P.M.B., pe care nu l-a putut audia nemijlocit, condiţii în care a fost nevoită să întreprindă un efort semnificativ de interpretare a tuturor probelor administrate la urmărirea penală şi la cercetarea judecătorească de la fond, interpretare care a impus concluzia ca cei doi inculpaţi au acţionat în baza unei conivenţe frauduloase (infracţionale) bine puse la punct (dacă nu cumva chair îndelung exersată!).

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la o analiză completă şi laboriaosă a întregului material probator administrat în cauză probatoriu în baza căruia, în cele din urmă (remediindu-se greşala instanţei de fond), ambii inculpaţi au fost condamnaţi, iar în fata instanţei de recurs a fost administrată, în condiţii de legalitate, proba cu înscrisuri şi s-a procedat la audierea inculpaţilor P.M.B. şi M.M., încât soluţia care se impune nu poate fi decât aceea de respingere a recursurilor declarate de inculpaţi.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, examinând decizia recurată şi prin prisma cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) teza I C. proc. pen., se iau în considerare întotdeauna din oficiu,constată că hotărîrea pronunţată este legală şi temeinică şi urmează ca recursurile declarate de inculpaţii P.M.B. şi M.M. împotriva deciziei penale nr. 198/A din 20 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, să fie respinse, ca nefondate, în temeiul art. 385 5 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata sumei de câte 700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON pentru fiecare inculpat, reprezentând onorariile parţiale pentru apărătorii desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii P.M.B. şi M.M. împotriva deciziei penale nr. 198/A din 20 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală.

Constată că inculpatul P.M.B. este arestat în altă cauză.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON pentru fiecare inculpat, reprezentând onorariile parţiale pentru apărătorii desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 septembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2637/2013. Penal  ICCJ. Decizia nr. 2695/2013. Penal. Traficul de influenţă... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2675/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Uzul de fals (art. 291 C.p.). Recurs