ICCJ. Decizia nr. 3240/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Falsul intelectual (art. 289 C.p.), falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.), infracţiuni la legea societăţilor comerciale (Lege
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3240/2013
Dosar nr. 8440/118/2011
Şedinţa publică din 23 octombrie 2013
Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 43 din 26 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia penală, în Dosarul nr. 8440/118/2011, a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Finanţelor Publice Constanta.
În baza art. 346 şi art. 14 C. proc. pen. combinat cu art. 998 C. civ. inculpatul D.S. a fost obligat la plata, către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Finanţelor Publice Constanta, a sumei de 102.619 RON cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând 35.616 RON impozit pe profit datorat bugetului de stat la care s-au calculat, până la data de 23 ianuarie 2006 dobânzi şi majorări de întârziere în valoare de 14.217 RON şi penalităţi în valoare de 3.918 RON şi 27.068 RON TVA la care s-au calculat până la data de 23 ianuarie 2006 dobânzi şi majorări de întârziere în valoare de 16.550 RON şi penalităţi în valoare de 4.550 RON, precum şi la plata majorărilor, dobânzilor şi penalităţilor de întârziere până la data achitării integrale a prejudiciului."
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
La 27 noiembrie 2004, prin adresa nr. AAA., reprezentanţii Comisariatului Regional Constanţa al Gărzii Financiare s-au adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, formulând o sesizare penală cu privire la săvârşirea de către numitul D.S., în calitate de administrator al SC E.S. SRL Constanţa, a infracţiunilor de evaziune fiscală şi fals intelectual, fapte prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplic. art. 13 C. pen., art. 43 din Legea nr. 82/1991 în ref. la art. 289 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen.
În cuprinsul sesizării penale, s-a învederat faptul că, în perioada septembrie 2002 - septembrie 2003, SC E.S. SRL Constanţa s-a aprovizionat cu diferite mărfuri (rulmenţi, contactori, bobine etc.) în valoare totală de 119.472,50 RON (1.194.725.020 ROL) şi, pentru a justifica provenienţa acestor bunuri, a înregistrat în mod fictiv în evidenţele contabile un număr total de 46 facturi fiscale, pretins emise de către furnizorii SC M. SRL Constanţa şi SC I.C. SRL Constanţa, deducând apoi din veniturile realizate cheltuielile aferente achiziţionării mărfurilor înscrise în respectivele facturi, precum şi taxa pe valoarea adăugată aferentă acestora.
În concluzie, în cuprinsul sesizării penale formulate la data de 27 noiembrie 2004 de către reprezentanţii Gărzii Financiare Constanţa, s-a precizat faptul că, prin înregistrarea în evidenţele contabile ale SC E.S. SRL Constanţa a celor 46 de facturi fiscale de achiziţie de bunuri, ce conţineau date nereale, nefiind emise de către furnizorii înscrişi în conţinutul acestora, au fost majorate în mod nejustificat cheltuielile efectuate de societate în perioada 2002 - 2003, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma totală de 52.567,89 RON (525.678.995 ROL), reprezentând impozit pe profit în cuantum de 29.868,12 RON şi taxa pe valoarea adăugată în cuantum de 22.699,77 RON.
În vederea determinării cuantumului prejudiciului cauzat de către inculpatul D.S. bugetului de stat prin înregistrarea în evidentele contabile a unor cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni comerciale reale şi, implicit, prin sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, în cauză au fost dispuse şi s-au efectuat mai multe expertize contabile.
La 20 septembrie 2007, lucrătorii de poliţie au înaintat dosarul către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, împreună cu referatul prin care s-a propus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului D.S. cu privire la săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen., art. 43 din Legea nr. 82/1991 în ref. la art. 289 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, cu aplic. art. 13 C. pen.
Având în vedere împrejurarea că nici cel de-al doilea raport de expertiză contabilă efectuat în cauză nu a fost adus la cunoştinţa inculpatului D.S. iar reprezentanţii Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiului Constanţa nu au fost introduşi în cauză în calitate de parte vătămată sau parte civilă, precum şi faptul că rapoartele de expertiză contabilă existente la dosar au fost întocmite cu încălcarea dispoziţiilor art. 118 pct. 2 şi 3 C. proc. pen. şi art. 120 alin. (3) C. proc. pen., prin ordonanţa nr. 657/P/2005 din data de 21 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, în temeiul disp. art. 265 C. proc. pen., s-a dispus restituirea cauzei către organele de poliţie, în vederea efectuării unei noi expertize contabile cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale, precum şi în vederea stabilirii poziţiei procesuale a reprezentanţilor administraţiei Finanţelor Publice a Municipiului Constanţa.
Procedându-se la completarea cercetărilor penale potrivit dispoziţiilor menţionate în ordonanţa de restituire, la data de 16 iulie 2008 s-a dispus efectuarea în cauză a unei noi expertize contabile, fiind desemnată în calitate de expert contabil autorizat numita B.R., ordonanţa de efectuare a expertizei fiind comunicată atât învinuitului cât şi reprezentanţilor Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa cu nr. 1346/P/2009, din 07 decembrie 2010, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului D.S. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată cu aplicarea art. 13, de art. 290 alin. (1), art. 41 alin. (2), toate cu aplic., art. 33 lit. a) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 228 din 30 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul penal nr. 18210/118/2010, în condiţiile în care inculpatul D.S. a invocat intervenită prescripţia specială a răspunderii penale pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată şi nu a solicitat continuarea procesului penal conform art. 13 C. pen., s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. în ref. la art. 124 comb. cu art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. procesul penal încetarea procesului penal pornit împotriva sa pentru infracţiunile prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată cu aplicarea art. 13, art. 290 alin. (1) art. 41 alin. (2) toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., ca urmare a împlinirii termenului prescripţiei speciale a răspunderii penale.
Cu privire la acţiunea civilă exercitată în cauză deşi s-a solicitat de către inculpat, prin apărător, lăsarea nesoluţionată a acesteia, motivat de faptul că partea civilă s-a adresat cu acţiune civilă şi instanţei civile, instanţa a considerat că nu poate fi primită această solicitare, hotărând disjungerea acţiunii civile şi soluţionarea separată a acesteia.
Astfel, s-a avut în vedere că în cazul în care s-a început procesul penal cu privire la o infracţiune prin care s-a produs un prejudiciu, persoana vătămată are deschise două căi: fie să se adreseze instanţei civile cu o acţiune civilă, declanşând un proces condus de regulile dreptului procesual civil, fie să se constituie parte civilă în procesul penal, exercitând astfel acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, cale care odată alească, nu mai poate fi părăsită.
În acord cu cele expuse, în prezenta cauză s-a constatat că partea civilă a optat pentru exercitarea acţiunii civile alăturat acţiunii penale.
La termenul de judecată din data de 06 iunie 2011 s-a invocat de către inculpat, prin apărător, prescripţia acţiunii civile.
Instanţa de fond nu a împărtăşit acest punct de vedere în condiţiile în care, constatând că s-au împlinit termenele prescripţiei răspunderii penale, inculpatul a precizat că nu doreşte continuarea procesului penal, conform art. 13 C. proc. pen., pentru a se stabili dacă există vreunul dintre cazurile prev. de art. 10 lit. a) - e) C. proc. pen., caz în care instanţa de judecată ar fi putut pronunţa achitarea.
In această situaţie, inculpatul nesoiicitând continuarea procesului penal pentru a se stabili eventual existenţa vreunuia dintre cazurile de achitare, solicitând doar să se constate că a intervenit prescripţia răspunderii penale cu privire la infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, nu mai poate susţine că în favoarea sa operează, la acest moment prezumţia de nevinovăţie.
Împrejurarea că în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, ci doar o hotărâre definitivă a încetare a procesului penal, nu înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 91 alin. (3) din C. proc. fisc., avându-se în vedere că acţiunea civilă izvorâtă dintr-o infracţiune nu se prescrie odată cu cea penală.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a considerat că acţiunea civilă exercitată de partea civilă este întemeiată.
Astfel, prin actul de inculpare s-a reţinut că inculpatul D.S., în calitate de administrator al SC D.D. SRL Constanţa, fostă SC E.S. SRL Constanţa, a înregistrat în evidentele contabile ale societăţii un număr de 46 de facturi fiscale şi 75 chitanţe care atestau efectuarea unor operaţiuni comerciale nereale, respectiv, achiziţionarea de mărfuri şi plata contravalorii acestora către pretinşii furnizori SC M. SRL şi SC I.C. SRL Constanţa, persoane juridice cu care societatea comercială administrată de inculpat nu a avut niciodată raporturi contractuale, determinând evidenţierea unor cheltuieli nereale, cu consecinţa diminuării taxelor şi impozitelor datorate bugetului consolidat al statului şi producerii unui prejudiciu în cuantum total de 62.684,13 RON, reprezentând impozit pe profit şi TVA.
În opinia instanţei de fond, relevante în determinarea prejudiciului au fost expertizele judiciar -contabile efectuate în cauză de doamnele expert B.L. (primul raport de expertiză) şi B.M.; s-a avut în vedere că, prin concluziile ambelor expertize, s-a stabilit acelaşi cuantum al prejudiciului cauzat bugetului de stat, respectiv, suma de 62.684,13 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 35.615,98 RON şi TVA în cuantum de 27.068,15 RON.
Astfel, s-a reţinut că cele 46 de facturi fiscale emise de furnizorii SC M. SRL şi SC I.C. SRL nu îndeplineau condiţiile legale de documente justificative, avându-se în vedere faptul că SC M. SRL nu îşi desfăşoară activitatea la sediui deciarat, că, ia pretinsa data a emiterii facturiior, SC I.C. SRL era dizolvată, precum şi faptul că facturile fiscale emise nu aparţin regimului special al acestor firme. În condiţiile în care facturile emise de cei doi furnizori nu îndeplineau calitatea de documente justificative, potrivit prevederilor H.G. nr. 831/1997, coroborate cu art. 6 din Legea nr. 82/1991 republicată, cheltuielile cu costul mărfii înregistrate de societate au diminuat profitul impozabil al societăţii, având drept consecinţă diminuarea creanţei fiscale reprezentând impozit pe profit datorat bugetului de stat, cu suma de 35.615,98 RON, diminuându-se totodată şi taxa pe valoare adăugată, datorată bugetului de stat, cu suma de 27.068,15 RON.
Referitor la raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de expert contabil B.R., în mod corect organul de urmărire penală a înlătura concluziile acestuia. După cum s-a arătat împrejurarea că mărfurile înscrise în facturile fiscale ce nu îndeplineau condiţiile legale pentru a fi considerate documente justificative ale cheltuielilor efectuate, au fost, ulterior înregistrării acestor facturi, comercializate către alţi agenţi economici care au achitat contravaloarea mărfurilor, nu conduce la concluzia că activitatea ilicită a inculpatului se circumscrie exclusiv răspunderii contravenţionale, conform Legii nr. 12/1990 şi nici că prejudiciul cauzat bugetului de stat l-ar constitui doar suma de bani încasată ca urmare a revânzării mărfurilor a căror provenienţă nu a putut fi dovedită.
În aceste condiţii în mod corect s-a dispus efectuarea unei noi expertize judiciar contabile, fiind vorba despre expertiza efectuată de expert contabil B.M., ale cărei concluzii au fost însuşite şi de către instanţă.
În termen legal, împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul D.S., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul greşitei admiteri a acţiunii civile şi a obligării la plata despăgubirilor civile, reprezentând impozit pe profit, la care s-au adăugat dobânzi şi majorări de întârziere.
Principalul motiv de nelegalitate invocat de către apelant a fost cel vizând modul greşit de analizare, de către prima instanţă, a excepţiei prescripţiei acţiunii civile, invocată în faţa sa.
Apelantul inculpat a invocat, ca temeiuri de drept ale excepţiei sus-menţionate, disp. art. 22 C. proc. fisc., în forma în vigoare la data săvârşirii faptei, actualmente aceeaşi dispoziţie fiind sistematizată în art. 24 C. proc. fisc., precum şi disp. art. 83 alin.1 [actual art. 91 alin. (1)] din C. proc. fisc., în care termenul general de prescripţie în materia creanţelor bugetare este de 5 ani, curgând de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.
Prin decizia penală nr. 19/P din 22 februarie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în opinie majoritară, a admis apelul declarat de inculpatul D.S. împotriva sentinţei penale nr. 43 din 26 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa, a desfiinţat hotărârea apelată şi, în rejudececare:
În temeiul art. 346, art. 14 C. proc. pen. a respins acţiunea civilă exercitată de Statul Român, prin A.N.A.F - A.F.P Constanţa, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune.
A dispus înlăturarea din hotărâre a dispoziţiilor contrare. În temeiul art. 189 C. proc. pen. a dispus ca onorariului apărător oficiu în sumă de 50 RON să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei, iar cheltuielile judiciare avansate de stat ramând în sarcina acestuia.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut, cu opinia separată a unui dintre membri completului de divergenţă că actul prin care s-ar fi putut întrerupe termenul de prescripţie a dreptului la acţiune reprezintă declaraţia de constituire ca parte civilă, declaraţie care, în esenţă, poate fi considerată ca o cerere de chemare în judecată adresată atipic unui alt organ judiciar decât instanţei competente să soluţioneze acţiunea în pretenţii introdusă, însă, pentru ca termenul de prescripţie a dreptului la acţiune să nu se împlinească, cererea de chemare în judecată trebuia introdusă, formulată, în interiorul acestui termen.
În prezenta cauză, termenul de prescripţie reglementat de art. 83 alin. (1) [art. 91 alin. (1)] C. proc. fisc., s-a împlinit la data de 01 ianuarie 2009, iar cererea de chemare în judecată a inculpatului a fost formulată după împlinirea termenului de prescripţie, respectiv, la data de 09 octombrie 2009.
Aprecierea apelantului D.S., vizând inaplicabilitatea art. 83 alin. (3) şi (4) [art. 91 alin. (3) şi (4)] C. proc. fisc. este corectă, întrucât această dispoziţie porneşte de la o premisă ce nu este stabilită în cauză în mod cert. Mai concret, dispoziţiile susmenţionate stabilesc un termen de prescripţie special de 10 ani, vizând însă nu dreptul de a sesiza instanţa de judecată, ci dreptul de a stabili obligaţii fiscaie ce rezuită din săvârşirea unei infracţiuni.
Or, dreptul de a stabili obligaţii fiscale este un drept de natură administrativ - fiscală şi constă în aptitudinea organului fiscal ce administrează bugetul de stat sau alte bugete sau fonduri, de a efectua verificări şi de a stabili existenţa sau inexistenţa unei obligaţii bugetare, cu titlu de creanţă fiscală, în sarcina unui contribuabil, concretizându-se procedural în emiterea titlurilor de creanţă, a deciziilor de impunere şi apoi a titlului executoriu, în măsura în care titlurile de creanţă şi deciziile de impunere nu devin, de drept, titluri executorii prin împlinirea de plată a obligaţiilor, potrivit disp. art. 140 şi următoarele C. proc. fisc.
În plus, această dispoziţie porneşte de la premisa constatării cu caracter definitiv, într-o hotărâre pronunţată de instanţa penală, că obligaţia fiscală rezultă din săvârşirea unei infracţiuni, pronunţându-se în acest sens o hotărâre de condamnare a respectivei persoane fizice sau juridice.
În prezenta cauză, această premisă nu este îndeplinită, hotărârea pronunţată de instanţa penală constând în încetarea procesului penal faţă de inculpat, ca efect al prescripţiei răspunderii penale, motiv pentru care instanţa penală nici nu a soluţionat pe fond acţiunea penală exercitată împotriva inculpatului, ci a constatat că nu mai poate fi exercitată în continuare, ca urmare a intervenirii unui impediment dintre cele prev. de art. 10 C. proc. pen.
S-a mai reţinut că acţiunea civilă exercitată de către Statul Român împotriva inculpatului persoană fizică nu se întemeiază pe dispoziţiile răspunderii fiscale a contribuabilului, reglementată de C. fisc., întrucât inculpatul nu avea calitatea de contribuabil cu privire la aceste creanţe, ci se întemeiază pe dispoziţiile generale, de natură civilă, ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile din vechiul C. civ., respectiv de art. 998 C. civ. în raport de cauza juridică a acţiunii civile, s-ar putea aprecia chiar că termenul special de prescripţie nu este incident în cauză, putându-se considera chiar că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune este cel general, prev. de Decretul nr. 167/1958, respectiv, cel de 3 ani, de altfel şi modalităţile de întrerupere sau suspendare a intervenirii prescripţiei dreptului la acţiune izvorând, de asemenea, din acest act normativ.
S-a mai arătat în considerentele majoritare că acţiunea civilă formulată în baza art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 este o acţiune indirectă, aflată ia dispoziţia creditorului unui comerciant persoană juridică, prin care acesta, în favoarea patrimoniului debitorului comerciant persoană juridică aflată în procedura insolvenţei, solicită instanţei competente aducerea la patrimoniul societar a sumelor reprezentând datoriile societăţii de către membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii sau de către orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă, prin faptul de a fi ţinut o contabilitate fictivă, de a fi făcut să dispară unele documente contabile sau de a nu fi ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. Prin exercitarea acestei acţiuni, creditorul organ fiscal, ca orice alt creditor societar, nu se îndestulează direct din patrimoniul pârâtului prevăzut de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 ci, în mod indirect, acesta alimentează din propriul patrimoniu, patrimoniul societar din care, sub coordonarea judecătorului sindic, creditorul societar urmează a-şi îndestula creanţa înscrisă în masa credală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, solicitând, potrivit motivelor scrise de recurs, casarea deciziei şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei [caz de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.]; în acest context, în motivarea recursului s-a invocat şi incidenţa principiului «tempus regit actum».
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din examinarea întregului dosar al cauzei şi a considerentelor deciziei atacate rezultă că, după o expectativă îndelungată pe durata urmăririi penale, reprezentanţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - A.F.P. Constanţa s-au decis, abia la 09 octombrie 2009, să precizeze că înţeleg să se constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 102.619 RON, "asumându-şi" astfel - în opinia majoritară - caracterul delictual de drept comun, guvernat de prevederile art. 998-999 C. civ. (1864), atât al răspunderii inculpatului pentru prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului cât şi al acţiunii în despăgubire promovată la susmenţionata data calendaristică, acţiune alăturată celei penale (acţiune care, prin sentinţă, s-a constatat că este stinsă prin prescripţia specială, reglementată de art. 124, cu referire la art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP)); aşa fiind, în mod judicios s-a apreciat - în aceeaşi opinie majoritară- că prescripţia dreptului la despăgubiri este guvernată de prevederile pertinente ale Decretului nr. 167/1958, observându-se, totodată, că, chiar dacă s-ar aprecia ca fiind incidente prevederile art. 83 alin. (1) [devenit art. 91 alin. (1)] C. proc. fisc., constatarea prescripţiei (împlinite, în raport cu acest din urmă temei de drept , la 01 ianuarie 2009) era inevitabilă din moment ce acţiunea în despăgubire a fost exercitată printr-o declaraţie formală, neechivocă, abia la 09 octombrie 2009.
În context, Înalta Curte observă că, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (text de lege a cărui incidenţă în speţă este certă, potrivit principiului «tempus regit actum») prescripţia se întrerupe [cf. lit. b) de sub alin. (1)] prin introducerea unei cereri de chemare în judecată - cu condiţia, subînţeleasă, a promovării acţiunii înlăuntrul termenului de prescripţie- dar şi că, totuşi [cf. alin. (3) al aceluiaşi art. 16], prescripţia nu este întreruptă dacă (între altele) s-a pronunţat încetarea procesului.
Faţă de considerentele expuse, avându-se în vedere şi faptul că, verificându- se decizia atacată în raport cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se identifică existenţa altor motive, care, analizate din oficiu, să ducă la casare, urmează ca recursul declarat de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa împotriva deciziei penale nr. 19/P din 22 februarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, privind pe intimatul inculpat D.S., să fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta parte civilă va fi obligată la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa împotriva deciziei penale nr. 19/P din 22 februarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, privind pe intimatul inculpat D.S.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3236/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3241/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
