ICCJ. Decizia nr. 3241/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
RO M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3241 /20 13
Dosar nr. 808/2/2013
Şedinţa publică din 23 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă; în baza lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentinţa penală nr. 187 din 22 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În temeiul art. 162, raportat la art. 158 din Legea nr. 302/2004, a fost recunoscută sentinţa penală din 27 mai 2011 pronunţată de Judecătorul pentru Investigaţii Preliminare din cadrul Tribunalului Bassano di Verona, definitivă la 27 iunie 2011, privind pe cetăţeanul român C.M. S-a dispus transferarea persoanei condamnate C.M. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare, precum şi a pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a ocupa funcţii publice timp de 5 ani.
A fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada executată, de la 25 februarie 2011 la zi.
S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii la data rămanârii definitive a prezentei sentinţe.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia , iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 320 RON, s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin adresa nr. 110403/SM/2011 din 20 noiembrie 2012, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare judiciară - Serviciul Cooperare judiciară internaţională în materie penală, a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004, cererea formulată de Ministerul Justiţiei din Republica Italiană, prin care se solicita transferarea persoanei condamnate C.M., în vederea continuării executării pedepselor aplicate de instanţele italiene, într-un penitenciar din România.
Cererea formulată de autorităţile italiene a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv, copie certificată pentru conformitate de pe hotărârea definitivă de condamnare, de pe dispoziţiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, declaraţia cuprinzând refuzul de a fi transferat al persoanei condamnate.
Prin rezoluţia nr. 3502/II/-5/2012 din 24 ianuarie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu cererea formulată de autorităţile judiciare italiene privind transferarea persoanei condamnate C.M. în vederea continuării executării pedepselor aplicate de instanţele italiene într-un penitenciar din România.
Din verificările efectuate la Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Paşapoarte şi Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a rezultat că persoana condamnată este cetăţean român, fiind astfel îndeplinită condiţia prev. de art. 3 lit. a) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004.
Din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că, prin sentinţa din data de 27 mai 2011 a Judecătorului pentru Investigaţii Preliminare din cadrul Tribunalului Verona, numitul C.M. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 6 luni, precum şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa funcţii publice timp de 5 ani, pentru săvârşirea infracţiunilor de acte obscene şi viol prevăzute de art. 609 bis, art. 527 alin. (1) şi (2) C. pen. italian şi art. 36 din Legea nr. 104/1992.
În fapt, s-a reţinut că, în data de 02 octombrie 2010, a constrâns-o persoana de sex feminin handicapată să sufere acte sexuale, folosind violenţă, şi a săvârşit acte obscene în public.
Această sentinţă a rămas definitivă la data de 27 iunie 2011.
Prima instanţă a reţinut că în cauză este îndeplinită condiţia prev. de art. 3 lit. b) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, şi de art 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004.
Din situaţia executării pedepsei, comunicată de autorităţile italiene, a rezultat că persoana condamnată a început executarea pedepsei la data de 25 februarie 2011, iar durata executării pedepsei se împlineşte la data de 24 august 2014. În consecinţă, este îndeplinită condiţia prev. de art 3 lit. c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004.
Totodată s-a constatat că este îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzute de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, faptele reţinute în sarcina persoanei condamnate având corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infr. prev. de art. 201 alin. (1) C. pen.
S-a mai reţinut că persoana condamnată a arătat că nu doreşte să fie transferată în România în vederea continuării executării pedepsei, însă prin decretul prefectului provinciei C. din data de 02 mai 2008 s-a dispus îndepărtarea de pe teritoriul Republicii Italiene a persoanei condamnate C.M.
În consecinţă, s-a apreciat că în cauză sunt incidente disp. art. 3 pct. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1997, astfel că se poate realiza transferarea susnumitului într-un penitenciar din România şi în lipsa consimţământului.
Având în vedere că autorităţile judiciare italiene au comunicat că Republica Italiană, prin declaraţia formulată în baza dreptului acordat de art. 3 alin. (3) din Convenţia de la Strasbourg, a exclus procedura modificării pedepsei prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, la soluţionarea acestei solicitări se vor avea în vedere disp. art. 9 alin. (1) lit. a) din Convenţia menţionată anterior, respectiv continuarea executării pedepsei.
Împotriva acestei sentinţe, persoana transferabilă C.M. a declarat recursul de faţă, solicitând, prin apărător, casarea sentinţei şi pe fond, respingerea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind transferarea sa într-un penitenciar din România, întrucât nu şi-a exprimat acordul în acest sens.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate de persoana transferabilă C.M. şi a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte de Casaţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Transferarea persoanelor condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaţionale în materie penală , este reglementată prin Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, la 21 martie 1983, iar în dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate este reglementată de Legea nr. 302/2004, republicată.
Analizându-se actele şi lucrările dosarului se constată că în mod justificat instanţa de fond, fiind sesizată cu cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind persoana condamnată C.M., în vederea recunoaşterii sentinţei penale din 27 mai 2011 pronunţate de Judecătorul pentru Investigaţii Preliminare din cadrul Tribunalului Bassano di Verona şi a punerii executare a acesteia în procedura soluţionării cererii de transferare într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
Sub acest aspect, se constată că, în cauză, autorităţile italiene au dispus condamnarea numitului C.M. la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 6 luni, precum şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa funcţii publice timp de 5 ani pentru săvârşirea infracţiunilor de acte obscene şi viol prevăzute de art. 609 bis, art. 527 alin. (1) şi (2) C. pen. italian şi art. 36 din Legea nr. 104/1992, precum şi îndepărtarea de pe teritoriul Republicii Italiene potrivit decretului prefectului provinciei C. din 02 mai 2008.
Aşa fiind, potrivit textelor evocate, statul român, la cererea statului de condamnare (autorităţile judiciare italiene), poate să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate chiar şi în cazul refuzului persoanei condamnate, întrucât în cauză a fost dispusă faţă de acesta şi măsura îndepărtării de pe teritoriul Republicii Italiene.
Faţă de cele expuse urmează ca, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de persoana transferabilă C.M. împotriva sentinţei penale nr. 187 din 22 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, să fie respins ca nefondat.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă C.M. împotriva sentinţei penale nr. 187 din 22 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3240/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 3247/2013. Penal → |
|---|
