ICCJ. Decizia nr. 3388/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3388 /20 13
Dosar nr. 1767/40/2013
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2013
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 115 din 23 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Botoşani, a fost respinsă cererea formulată de inculpatul P.G. privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen. în cea prev. de art. 183 C. pen.
Ca urmare, s-a dispus condamnarea inculpatului P.G., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., la pedeapsa de 12 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II, lit. b) C. pen., pe o durată de 5 ani, făcându-se, totodată, aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a) teza II, lit. b) C. pen.
S-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive din data de 15 noiembrie 2012 la zi.
A fost, de asemenea, obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:
Inculpatul a fost căsătorit cu victima P.A., între soţi existând numeroase conflicte care generau violenţe din partea acestuia. Astfel, în perioada 28 - 31 octombrie 2012, în fiecare zi, inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri soţiei sale, cu pumnii şi picioarele, cauzându-i leziuni care au condus la decesul acesteia în noaptea de 31 octombrie 2012.
Raportul de constatare medico-legală (necropsie) din 12 februarie 2013 al Serviciului Judeţean de Medicină Legală Botoşani a stabilit existenţa pe corpul victimei a unor echimoze vechi de 6-7 zile, infiltrat sanghin izolat parietal stâng, hematom subdural stâng cu sânge lacăt, edem cerebral, contuzie secundară pontină, edem pulmonar, hidrotorax stâng, fracturi costale cu calos fibros stâng, sânge lichid în cord, miocardiopatie etanolică, distrofîe grasă hepatică şi stază în organe. Din concluziile actului medico-legal rezultă că moartea victimei P.A. a fost violentă şi s-a datorat hematomului subdural cu edem cerebral secundar, consecinţa unui TCC acut, favorizat şi de consumul de alcool. S-a mai constatat că leziunile s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure şi mijloace contondente putând data de 6-7 zile, că traumatismul toracic are o vechime de peste 20 zile, iar traumatismul cranio-cerebral poate data din 31 octombrie 2012.
Pentru a reţine această situaţie de fapt, Tribunalul a avut în vedere materialul probator administrat în cauză în faza de urmărire penală, pe care inculpatul a declarat, în şedinţa publică din data de 23 mai 2013, că îl cunoaşte şi îl însuşeşte, respectiv: procesul verbal de cercetare la faţa locului, însoţit de planşe fotografice, raportul de constatare medico-legală - necropsie - declaraţiile martorilor A.G., M.M., D.N., B.M., H.M., C.D., A.M., P.M., M.F., M.U.M., precum şi declaraţia inculpatului dată în faţa instanţei, în cuprinsul căreia a precizat că recunoaşte fapta pentru care a fost trimis în judecată şi a solicitat să fie judecat în procedură simplificată.
Constatând că, din probele administrate în cursul urmăririi penale, rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, instanţa de fond a admis cererea acestuia, dispunând judecarea cauzei în procedură simplificată.
În drept, Tribunalul a apreciat că fapta comisă, de inculpatul P.G., astfel cum a fost anterior reţinută, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen., sens în care a respins, ca nefondată, cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen.
S-a arătat sub acest aspect că lovirea victimei cu pumnii şi picioarele, în zone vitale, având ca urmare producerea unor leziuni multiple ce au determinat decesul, impun concluzia că inculpatul a prevăzut şi acceptat posibilitatea decesului soţiei sale, împrejurarea că agresiunea a încetat înainte de moartea victimei neavând decât semnificaţia că acesta nu a urmărit uciderea ei, dar a avut, însă, reprezentarea posibilităţii producerii rezultatului letal, manifestând indiferenţă faţă de un asemenea rezultat.
Totodată, din declaraţiile martorilor audiaţi în cursul urmăririi penale, inclusiv depoziţia fiicei acestuia, instanţa a reţinut că inculpatul îşi făcuse un obicei din a o agresa pe soţia sa, aplicând mereu lovituri, victima fiind văzută tot timpul cu leziuni pe faţă şi corp. În atare situaţie, s-a concluzionat de către judecătorul foncului că fapta comisă de inculpat constituie infracţiunea de omor, comisă cu intenţie indirectă, şi nu aceea de lovituri cauzatoare de moarte, care este caracterizată, sub aspectul laturii subiective, de praeterintenţie.
La stabilirea şi individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., gradul de pericol social al faptei comise, persoana inculpatului care nu are antecedente penale, poziţia procesuală de recunoaştere a faptei, împrejurarea că este cunoscut cu o comportare bună în societate, aspect reieşit din actele în circumstanţiere depuse la dosar, şi a apreciat că pentru reeducarea sa este necasară şi, totodată, suficientă aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientată spre minimul special, însă cu executare în regim de detenţie, nefiind justificată reţinerea de circumstanţe atenuante, în condiţiile gravităţii faptei săvârşite.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul P.G., criticând-o, în principal, sub aspectul greşitei încadrări juridice dată faptei de care este acuzat şi solicitând schimbarea acesteia în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen., iar, în subsidiar, pentru netemeinicia pedepsei ce i-a fost aplicată, considerată prea mare în raport cu datele ce caracterizează persoana sa.
Prin decizia penală nr. 100 din 1 iulie 2013, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.G. şi l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Totodată, a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului şi a dedus, în continuare, durata prevenţiei acestuia de la 23 mai 2013 la zi.
Pentru a decide astfel, Curtea de apel a constatat, în esenţă, că prima instanţă a stabilit în mod corect situaţia de fapt (pe care instanţa de prim control judiciar şi-a însuşit-o în întregime) şi încadrarea în drept a acesteia, dând o justă interpretare probatoriului administrat în cauză.
Cu privire la critica apelantului referitoare la greşita încadrare juridică dată faptei, s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată, arătându-se că, în practica judiciară, s-a decis că intenţia de a ucide se stabileşte în funcţie de materialitatea actului, care evidenţiază poziţia psihică a făptuitorului, şi de împrejurările în care s-a produs actul de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să confirme sau să infirme intenţia de ucidere, considerându-se că există intenţia de a ucide în funcţie de intensitatea loviturii, zona anatomică vitală vizată, aptitudinea de a leza a obiectului cu care s-a acţionat. Prin urmare, s-a menţionat că, în vederea delimitării infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte de infracţiunea de omor calificat, în stabilirea laturii subiective, trebuie să se ţină seama de toate datele situaţiei de fapt, începând cu obiectul folosit la agresarea victimei, intensitatea cu care au fost aplicate loviturile, zona corpului uman spre care au fost îndreptate acestea, precum şi urmările ce se puteau produce.
Raportând aceste consideraţii la speţa de faţă, instanţa de apel a constatat că inculpatul P.G. a acţionat cu intenţia indirectă de a ucide, având în vedere acţiunea sa de lovire în mod repetat a victimei cu pumnii şi picioarele, în zone vitale, care a condus la producerea unor leziuni multiple ce au determinat decesul, aspecte din care rezultă că a avut reprezentarea rezultatului acţiunii sale, pe care l-a acceptat, chiar dacă nu l-a urmărit.
Prin urmare, s-a apreciat că fapta săvârşită de inculpatul P.G. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen., comisă cu forma de vinovăţie a intenţiei indirecte, neputând fi încadrată în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen., care este caracterizată, sub aspectul laturii subiective, de praeterintenţie.
Având în vedere atitudinea procesuală a inculpatului, precum şi solicitarea acestuia de la termenul de judecată din data de 23 mai 2013, în sensul că recunoaşte săvârşirea faptei aşa cum a fost descrisă în actul de sesizare şi îşi însuşeşte probele administrate în cursul urmăririi penale, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., astfel încât a fost considerată ca neîntemeiată susţinerea apelantului în sensul că motivarea parchetului, preluată necritic de către prima instanţă, nu a fost sprijinită de probe, iar probatoriul ar fi trebuit să fie suplimentat pentru a se dovedi că atunci au existat nişte agresiuni mai ample, nişte lovituri cu o intensitate mai mare şi alte asemenea aspecte.
Astfel, Curtea a constatat că, atâta timp cât inculpatul P.G. a optat pentru aplicarea în cauză a procedurii simplificate prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., cu precizarea că recunoaşte săvârşirea faptei aşa cum este descrisă în actul de sesizare a instanţei şi că îşi însuşeşte probele administrate în cursul urmăririi penale, fără să facă dovada că a fost constrâns în vreun mod să declare în acest sens, susţinerea sa din faţa instanţei de apel, în sensul că probele administrate în cauză în cursul urmăririi penale sunt insuficiente, apare ca neîntemeiată, neputând produce efecte juridice.
Relativ la cuantumul pedepsei aplicate apelantului, Curtea a apreciat că acesta a fost just şi proporţional individualizat, cu respectarea criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., pedeapsa stabilită fiind într-un cuantum orientat spre minimul special prevăzut de textul incriminator. Astfel, ţinând cont de fapta comisă de inculpat, în contextul descris şi demonstrat, de împrejurările şi modalitatea în care aceasta a fost săvârşită, Curtea a considerat că nu se impune a se proceda la reducerea cuantumului pedepsei aplicate de prima instanţă, apreciind că aceasta este în măsură să contribuie atât la reeducarea inculpatului, cât şi la asigurarea scopului de prevenţie generală, în sensul că apelantul îşi va putea forma o atitudine corectă faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.
În opinia instanţei de prim control judiciar, lipsa antecedentelor penale, în raport de gravitatea faptei săvârşite, nu justifică reducerea cuantumului pedepsei pentru care a optat judecătorul fondului, neputând fi ignorate împrejurările ce atribuie faptei deduse judecăţii şi persoanei inculpatului apelant un pericol social accentuat.
Prin urmare, Curtea a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului prin sentinţa penală apelată a fost în mod judicios individualizată în raport de criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., aceasta fiind în măsură să răspundă cerinţelor de sancţionare, coerciţie şi reeducare, prev. de art. 52 C. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul P.G., reiterând întocmai criticile formulate în apel.
Motivele de recurs au fost formulate cu respectarea dispoziţiilor art. 38510 alin. (2) teza I C. proc. pen., fiind invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
S-a susţinut, în esenţă, în cuprinsul motivelor de recurs, că, deşi au reţinut corect situaţia de fapt dedusă judecăţii, instanţa de fond şi cea apel au dat o greşită încadrare juridică faptei ce a format obiectul acuzaţiei penale, apreciind în mod eronat că aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen. Ca urmare, având în vedere că, din circumstanţele cauzei, rezultă că nu a acţionat cu intenţia de a-şi ucide soţia, ci doar de a-i aplica o corecţie, recurentul a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele inferioare, iar, pe fond, schimbarea încadrării juridice a faptei de care este acuzat în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen.
Totodată, inculpatul recurent a formulat şi critici de netemeinicie sub aspectul cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată, solicitând reducerea acestuia, prin acordarea unei eficiente sporite circumstanţelor sale personale constând în lipsa antecedentelor penale şi conduita sinceră manifestată pe parcursul procesului penal.
Examinând decizia penală recurată prin raportare la criticile formulate, circumscrise de inculpatul P.G. cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de acesta ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor recurentului, se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de acesta pot fi examinate de instanţa de ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs menţionat, având în vedere modificările aduse dispoziţiilor art. 3859 C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Astfel, se observă că, prin acest act normativ, s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiutorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei penale, Înalta Curte opinează în sensul că, deşi cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, se impune analizarea criticilor referitoare la acest aspect prin prisma motivului de recurs reglementat de pct. 172 al textului de lege menţionat, însă numai în ipoteza în care, fără a invoca erori de fapt, se contestă de către recurent greşita aplicare a normei de încriminare, din punct de vedere al corespondenţei dintre aceasta şi situaţia de fapt stabilită de instanţele inferioare.
Reprezentând o chestiune de drept, încadrarea juridică a faptei poate fi supusă controlului de legalitate în recurs şi poate fi modificată pe această cale, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., cu condiţia, însă, ca fapta sau faptele să fie primite de instanţa de ultim control judiciar aşa cum au fost stabilite în mod suveran de instanţele de fond, examinarea situaţiei de fapt deja reţinută în cauză (constatarea existenţei sau inexistenţei faptei, precum şi a tuturor împrejurărilor de fapt) şi eventuala modificare a acesteia nemaiputând forma obiectul judecăţii în recurs, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 2/2013.
În consecinţă, având în vedere aceste considerente, precum şi împrejurarea că, în speţă, recurentul inculpat P.G. nu a contestat situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare, ci doar corespondenţa dintre aceasta şi textul de lege în care a fost încadrată, Înalta Curte va analiza critica formulată prin raportare la dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., apreciind că, din punct de vedere formal, se circumscrie acestui motiv de recurs.
În ce priveşte, însă, greşita individualizare a pedepsei în raport cu prevederile art. 72 C. pen., aspect invocat, de asemenea, de inculpat în cuprinsul motivelor de recurs, este de menţionat că această situaţie a fost exclusă din sfera de cenzură de Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin abrogarea expresă a dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen. şi că, în realizarea aceluiaşi scop de a include în cadrul controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, s-a stabilit prin Legea nr. 2/2013 că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Aşadar, verificarea şi aprecierea unor fapte şi împrejurări de fapt privind infracţiunea şi persoana inculpatului, din cele prevăzute în art. 72 C. pen., nu mai pot forma obiectul judecăţii în recurs, reglementată ca a doua cale de atac ordinară, fiind supuse examinării în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin actul normativ menţionat, doar erorile de drept, respectiv situaţiile în care s-au aplicat pedepse nelegale, situate în alte limite decât cele prevăzute de lege.
În cauză, însă, recurentul inculpat P.G. a criticat hotărârile pronunţate de instanţele inferioare sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată, considerată prea mare în raport cu datele favorabile ce caracterizează persoana sa, situaţie în care, nefiind invocată o eroare de drept şi constatând că sancţiunea penală stabilită se situează în limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, reduse cu o treime ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. şi nici cazul de casare reglementat de pct. 172 al aceluiaşi articol (invocat de inculpat) care, aşa cum s-a arătat anterior, nu permite exercitarea controlului judiciar cu privire la aspecte de netemeinicie, ci exclusiv la chestiuni de drept, ce afectează legalitatea hotărârilor recurate.
Revenind la critica formulată de recurentul P.G. cu privire la greşita calificare juridică dată faptei pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, apreciind, în raport cu situaţia de fapt stabilită de Tribunal şi confirmată de Curtea de Apel pe baza materialului probator administrat în cauză, că activitatea infracţională desfăşurată de inculpat a fost corespunzător încadrată în dispoziţiile art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen.
În acest sens, Înalta Curte arată că, spre deosebire de infracţiunea de omor, care se comite numai cu intenţie directă sau indirectă, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, în care s-a solicitat de către recurent schimbarea încadării juridice, se săvârşeşte cu praeterintenţie, caracterizată prin intenţie în ceea ce priveşte acţiunea de lovire şi culpă în ceea ce priveşte rezultatul letal, în sensul că autorul, deşi a prevăzut acest rezultat, nu l-a acceptat, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. La stabilirea intenţiei cu care a acţionat făptuitorul se au în vedere, printre altele, aşa cum a arătat şi instanţa de prim control judiciar, obiectul vulnerant folosit, zona spre care au fost îndreptate actele de violenţă, intensitatea acestora, gravitatea leziunilor cauzate, raporturile anterioare dintre autor şi victimă, precum şi atitudinea agresorului după comiterea faptei.
Raportat la aceste elemente şi la situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatului P.G. de a aplica zilnic soţiei sale, P.A., în perioada 28-31 octombrie 2012, multiple lovituri de o intensitate ridicată, cu pumnii şi picioarele, în diferite zone ale corpului, în care se găsesc mai multe organe vitale, acţiune ce a culminat în ziua de 31 octombrie 2012 cu lovirea puternică, în aceeaşi modalitate, a victimei - aflată în stare de ebrietate şi căzută la pământ - în regiunea capului, cauzându-i, astfel, un traumatism cranio-cerebral, care, favorizat şi de consumul de alcool, a determinat formarea unui hematom subdural cu edem cerebral secundar ce a condus, în final, la deces, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen. şi nu pe cele ale infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., inculpatul acţionând cu vinovăţie, sub forma intenţiei indirecte, în sensul că a prevăzut moartea victimei, ca rezultat al acţiunii sale, şi a acceptat producerea acestui rezultat, chiar dacă nu l-a urmărit.
Lovirea repetată a victimei cu pumnii şi picioarele în regiuni vitale ale corpului, într-o perioadă lungă de timp, ignorând starea de sănătate precară a acesteia pe fondul consumului de alcool şi a violenţelor la care a fost anterior supusă, denotă previziunea probabilităţii intervenirii rezultatului letal, având în vedere că atât modalitatea şi mijloacele utilizate pentru exercitarea agresiunilor, cât şi zonele spre care au fost îndreptate erau de natură, prin ele însele, să conducă, în mod obişnuit, la producerea decesului. De asemenea, în aprecierea intenţiei de a ucide, nu pot fi ignorate raporturile anterioare tensionate dintre părţi, generate de atitudinea agresivă a inculpatului faţă de soţia sa, pe fondul consumului excesiv de băuturi alcoolice, precum şi atitudinea recurentului după comiterea faptei, constând în abandonarea victimei în locuinţa comună, fără a-i acorda îngrijiri medicale şi a anunţa serviciul de urgenţă, deşi constatase că aceasta gemea de durere.
Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond şi cea de prim control judiciar, consideră că inculpatul P.G. a acţionat, în plan subiectiv, cu intenţia indirectă de a ucide victima, motiv pentru care, constatând că atât Tribunalul, cât şi Curtea de Apel au dat o corectă încadrare juridică faptei comise de acesta, apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
În consecinţă, faţă de toate considerentele anterior expuse şi constatând că, în speţă, nu se regăseşte niciun alt motiv de recurs care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G.
Totodată, în temeiul art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 15 noiembrie 2012 la zi şi, având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G. împotriva deciziei penale nr. 100 din 1 iulie 2013 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la 15 noiembrie 2012 la 4 noiembrie 2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, avocat C.G. şi suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru termenele din 21 august 2013 şi 7 octombrie 2013, avocat B.A., se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3383/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3389/2013. Penal → |
|---|
