ICCJ. Decizia nr. 3365/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3365 /20 13
Dosar nr. 2401/2/2013
Şedinţa publică din 01 noiembrie 2013
Asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 308 din 17 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind privind transferul persoanei condamnate A.G., într-un penitenciar din România.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Onorariul, parţial, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 80 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că la data de 28 martie 2010 sub nr. 2401/2/2010, s-a înregistrat rezoluţia nr. 3070/II-5/2012 din 12 martie 2013 prin care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat această instanţă în vederea recunoaşterii sentinţei penală din 27 ianuarie 2006 pronunţată în Dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei prin care numitul A.G. a fost condamnat la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 1965 capitolul 71 din Legea referitoare la infracţiunea de omor din 1965, rămasă definitivă la data de 27 ianuarie 2006 şi punerii în executare a acesteia, în conformitate cu disp. art. 145 sau art. 146 din Legea nr. 302/2004 modificată.
În motivarea rezoluţiei s-a arătat că prin adresa din 08 octombrie 2012, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară, Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în Materie Penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004 republicată, cererea formulată de Ministerul Justiţiei din Marea Britanie prin care se solicită transferarea persoanei condamnate A.G., în prezent deţinut în Penitenciarul B. din Marea Britanie, într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei cu detenţiunea pe viată aplicată de către instanţele din statul solicitant.
Cererea formulată de autorităţile judiciare din Marea Britanie a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv copia certificată pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, de pe dispoziţiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, declaraţia prin care persoana condamnată a consimţit la transferarea într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei.
În urma verificărilor efectuate, Ministerul Administraţiei şi Internelor -Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, a comunicat prin adresa din data de 01 noiembrie 2012, că numitul A.G.
Din adresa din data de 30 octombrie 2012 a Ministerului Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Paşapoarte a rezultat că numitul A.G. este cetăţean român şi este posesor al paşaportului emis la 28 august 2002 de Bacău.
S-a constatat că este astfel îndeplinită condiţia prev. de art. 3 lit. a) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004 republicată.
Din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, rezultă următoarele:
Prin sentinţa penală din 27 ianuarie 2006 pronunţată în Dosarul nr. T20057149, Tribunalul Coroanei a condamnat pe numitul A.G. la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 1965 capitolul 71 din Legea referitoare la infracţiunea de omor din 1965.
Sentinţa penală din data de 27 ianuarie 2006 pronunţată în Dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei a rămas definitivă la data de 27 ianuarie 2006.
Având în vedere cele expuse mai sus s-a constatat că este îndeplinită condiţia prev. de art. 3 lit. b) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004 republicată.
Referitor la situaţia executării pedepsei, s-a constatat din examinarea sentinţei de condamnare că numitul A.G. a fost arestat la data de 31 ianuarie 2005, iar eliberarea condiţionată a acestuia poate fi luată în considerare după executarea unei pedepse de minim 21 ani, mai exact după data de 25 ianuarie 2026.
În consecinţă, este îndeplinită condiţia prev. de art. 3 lit. c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată.
În fapt prin sentinţa de condamnare s-a reţinut că A.G. la data de 18 ianuarie 2005, împreună cu mai multe persoane, au atacat pe numitul B.E.C., în vârstă de 21 de ani, în momentul în care acesta s-a refugiat în spatele unei ambulanţe, provocându-i răni din cauza cărora, victima a decedat, în ziua următoare.
Examinând materialul cauzei s-a constatat că este îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzute de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, faptele reţinute în sarcina numitului A.G. având corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de: „omor calificat" prev. de art. 174 rap. Ia art. 175 alin. (1) lit. a), i) C. pen., pedepsită cu închisoarea de Ia 15 Ia 25 ani.
Conform cererii din data de 12 iunie 2012, numitul A.G. a consimţit la transferarea sa într-un penitenciar din România fiind îndeplinită condiţia prev. de art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004 republicată.
În cauză, Curtea a constatat neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 3 parag. 1 lit. f) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate [respectiv, art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004], lipsind acordul statului de condamnare la transfer.
Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate prevede, în mod expres (în articolul anterior menţionat), că statal de condamnare şi statul de executare trebide să se pună de acord asupra acestei transferări, iar prevederile legale concordante din legislaţia naţională română stabilesc, de asemenea, că statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
Statuând doar asupra principiilor de ordin general în raport de care se desfăşoară procedura de transfer, Convenţia europeană nu a prevăzut, în mod firesc şi modalitatea concretă în care se va realiza acest acord, lăsând la latitudinea statelor implicate în procedură modul de luare a unei hotărâri de acceptare sau de refuzare a transferului în raport de documentele şi declaraţiile prevăzute de art. 6 parag. 1-3 din Convenţie.
În considerarea acestei opţiuni, legislaţia naţională română a prevăzut, în dispoziţiile art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, că sesizarea Curţii de Apel Bucureşti ca instanţă competentă în recunoaşterea hotărârii străine şi punerii ei în executare se realizează îndată ce Ministerul Justiţiei primeşte declaraţia de consimţământ de la statul de condamnare, însoţită de informaţiile prevăzute de art. 146 alin. (3) şi documentele prevăzute de art. 147 alin. (2) din aceeaşi lege.
Desigur că statul de condamnare are posibilitatea, conform art. 6 parag. 3 din Convenţie, de a lua o hotărâre finală asupra transferului după comunicarea informaţiilor prevăzute de parag. 1 al acestui articol, însă, în faza prealabilă sesizării instanţei, un acord, cel puţin preliminar, al statului de condamnare asupra transferului trebuie exprimat, în mod expres, pentru ca autoritatea judiciară română să poată aprecia asupra îndeplinirii cumulative a celor şase condiţii necesare transferului.
În cauza de faţă, prin adresa din data de 20 septembrie 2012, statul de condamnare a transmis cererea de transfer formulată de A.G. şi documentaţia relevantă, precizând, însă, în mod expres, că, în momentul de faţă nu îşi pot da consimţământul legal faţă de transfer deoarece acesta depinde de informaţiile ce urmează a fi puse la dispoziţie, respectiv, cele prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Statul de condamnare a solicitat, prin aceeaşi adresă, confirmarea faptului că sentinţa va fi în continuare executată şi o declaraţie cu privire la consecinţele legale ale transferului în care să se precizeze natura şi durata sentinţei pe care va trebui să o execute deţinutul în cazul transferului în România şi să ofere procedurile de reducere a pedepsei şi de posibilă eliberare condiţionată conform legilor în vigoare în România.
În raport cu solicitarea autorităţilor judiciare britanice cu privire la confirmarea faptului că pedeapsa va fi în continuare executată, Curtea a constatat că durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română întrucât pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru fapta care a atras condamnarea. Astfel, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare, detenţiunea pe viaţă, depăşeşte limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru infracţiunea de omor calificat care a atras condamnarea, respectiv 25 ani închisoare, durata pedepsei fiind incompatibilă cu legislaţia română, ceea ce ar face posibilă aplicarea art. 146 din Legea nr. 302/2004.
Înaintarea cererii de transfer a condamnatului cetăţean roman constituie o expresie a obligaţiei autorităţilor britanice de a transmite informaţii conform art. 4 parag. 2 din Convenţia europeană şi nu poate fi echivalată cu un acord al statului de condamnare asupra transferului. Aceasta deoarece rezultă din însăşi menţiunile documentului faptul că statul solicitant a înţeles să informeze statul român despre dorinţa condamnatului şi a solicitat, conform art. 6 parag. 3, transmiterea unor informaţii anterior luării unei hotărâri asupra transferului, hotărâre ce nu a mai fost comunicată ulterior autorităţilor române, iar sesizarea instanţei s-a realizat în absenta acesteia.
Dispoziţiile Legii nr. 302/2004 reglementează, distinct, procedura aplicabilă în cazul în care statul român are calitatea de stat de executare, statuând, în mod expres, prin dispoziţiile art. 162 alin. (4), că declaraţia de consimţământ la transfer a statului de condamnare trebuie comunicată Ministerului Justiţiei anterior sesizării instanţei române competente.
Or, din interpretarea logică a acestor prevederi legale rezultă, în mod neechivoc, că pronunţarea unei hotărâri de către autoritatea judiciară română asupra transferului implică, în mod necesar, cunoaşterea poziţiei statului de condamnare, poziţie care trebuie exprimată în scris şi neechivoc.
O altă interpretare ar restrânge, în mod nejustificat, sfera de aplicare a prevederilor art. 162 din Legea nr. 3023/2004 la situaţiile în care condamnatul a optat pentru adresarea cererii statului de executare şi ignoră caracterul general al procedurii, ce se desprinde din denumirea marginală a textului şi din ansamblul prevederilor sale.
În cauză, sesizarea s-a realizat în absenţa acordului formal, al statului de condamnare, acord ce nu poate fi prezumat din simpla transmitere a cererii de transfer şi în contradicţie cu precizările exprese făcute prin adresa din data de 20 septembrie 2012 de către statul solicitant.
Pe cale de consecinţă, neîndeplinirea tuturor condiţiilor transferării, astfel cum sunt prevăzute de art. 3 parag. 1 lit. a) - f) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate [respectiv art. 143 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004], determină imposibilitatea realizării transferului, aşa încât sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost respinsă ca atare.
Neîndeplinirea condiţiilor referitoare la transferarea condamnatului conduce la imposibilitatea recunoaşterii hotărârii străine, deoarece aceasta din urmă are o natură subsidiară transferului, impunându-se doar în cazul admiterii acestuia şi exclusiv în vederea punerii în executare a hotărârii.
Drept pentru care, Curtea a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Împotriva hotărârii a declarat recurs persoana transferabilă A.G. care a solicitat recunoaşterea şi punerea în executare a sentinţei penale din 27 ianuarie 2006 pronunţată în Dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei, Marea Britanie.
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, dar şi sub aspectul prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este întemeiat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Din considerentele sentinţei penale atacate rezultă că instanţa de fond a respins sesizarea privind recunoaşterea hotărârii penale pronunţate în străinătate şi transferul condamnatului întrucât nu au fost îndeplinite condiţiile prev. de art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004, lipsind acordul statului de condamnare la transfer.
Însă, din corespondenţa din data de 06 august 2013, trimisă Ministerului Justiţiei din România - ulterioară pronunţării hotărârii instanţei de fond - Marea Britanie şi-a dat acordul de principiu cu privire la transferarea recurentului condamnat. Mai mult, din relaţiile trimise de statul de condamnare rezultă că acesta şi-a schimbat politica penală, astfel încât conversiunea sau adaptarea pedepsei este posibilă la acest moment.
Având în vedere relaţiile comunicate, prin intermediul Ministerului Justiţiei, total opuse celor avute în vedere de instanţa de fond la momentul soluţionării cauzei, atât în ceea ce priveşte acordul la transfer al statului de condamnare, dar şi acordul acestuia în ceea ce priveşte conversiunea sau adaptarea pedepsei aplicate condamnatului, Înalta Curte constată îndeplinirea în cauză şi a cerinţelor prev. de art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004.
Întrucât neîndeplinirea acestei singure condiţii a condus instanţa de fond la respingerea sesizării, celelalte criterii prevăzute de lege nefiind contestate nici în cadrul soluţionării fondului cauzei, Înalta Curte, va constata îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru recunoaşterea hotărârii şi transferul condamnatului, fără a mai relua considerentele deja expuse în cadrul sentinţei penale atacate.
În consecinţă, Înalta Curte constată îndeplinirea condiţiilor pentru recunoaştere prevăzute de art. 131 şi condiţiilor pentru transfer prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată.
Astfel, având în vedere că România şi-a asumat printr-un tratat internaţional la care este parte obligaţia recunoaşterii hotărârii penale pronunţate în străinătate (Convenţia europeană a transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 fiind ratificată prin Legea nr. 76 din 12 iulie 1996), persoanei condamnate i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil, pedeapsa aplicată nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau militară, hotărarea pronunţată în străinătate respectă ordinea publică a statului român şi produce efecte juridice în România, de asemenea, nu există date cu privire la pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru aceleaşi fapte a persoanei condamnate în România sau într-un alt stat, care a fost recunoscută în România, Înalta Curte va dispune recunoaşterea sentinţei penale din 27 ianuarie 2006 pronunţată în Dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei (Tribunalul Penal Central) prin care persoana transferabilă A.G. a fost condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
De asemenea, având în vedere că persoana condamnată este cetăţean român, hotărârea pronunţată în străinătate este definitivă, la data primirii cererii de transfer, condamnatul are de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, acesta a consimţit să fie transferat pentru executarea restului de pedeapsă într-un penitenciar din România, iar fapta care a atras condamnarea constituie infracţiune potrivit legii române, Înalta Curte va dispune transferul persoanei condamnate.
Referitor la cuantumul pedepsei ce urmează a fi executat de persoana transferabilă în România, Înalta Curte constată că durata pedepsei pronunţată de către autorităţile judiciare străine este incompatibilă cu legea română, şi se impune adaptarea acesteia. Astfel, pentru infracţiunea comisă s-a dispus pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar pedeapsa maximă prevăzută de legea română este închisoarea de 25 ani.
Însă, având în vedere împrejurarea că autorităţile statului de condamnare şi-au dat acordul pentru conversiunea sau adaptarea pedepsei, Înalta Curte va dispune transferul condamnatului în vederea executării pedepsei închisorii prevăzute de lege română, adaptând pedeapsa din hotărârea de condamnare în acest sens.
La adaptarea pedepsei aplicate condamnatului, Înalta Curte va avea în vedere criteriile prevăzute în art. 159 din Legea nr. 302/2004, dar şi necesitatea de a asigura o sancţionare corespunzătoare a persoanei condamnate şi aplicarea unei pedepse cât mai apropiate de cea din statul de transfer.
În consecinţă, Înalta Curte va proceda la adaptarea pedepsei detenţiunii pe viaţă aplicată condamnatului A.G. la sancţiunea prevăzută de legea română pentru fapta care a atras condamnarea, respectiv pedeapsa închisorii de 25 ani, cuantumul maxim al pedepsei închisorii pentru infracţiunea de omor calificat reţinută în sarcina acestuia.
Procedând în acest fel, nu se creează o situaţie mai grea condamnatului, în ipoteza respingerea cererii de transfer acesta fiind pus în situaţia de a executa în Marea Britanie pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte va dispune transferarea persoanei condamnate A.G., într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 25 ani închisoare.
Înalta Curte constată că persoana transferabilă a fost arestată preventiv 361 de zile şi se află în executarea pedepsei începând cu data de 27 ianuarie 2006.
Faţă de cele arătate, în baza art. 15 din Legea nr. 302/2004 republicată, va deduce perioada executată până în acest moment, respectiv de la 27 ianuarie 2006 la zi precum şi cele 361 de zile de arest preventiv.
Faţă de dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 169 din Legea nr. 302/2004 republicată, cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului român.
Pentru motivele expuse, în baza art. 385 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă A.G. şi va casa sentinţa penală atacată în sensul celor arătate anterior.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă A.G. împotriva sentinţei penale nr. 308 din 17 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală.
Casează, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând:
Recunoaşte sentinţa penală din 27 ianuarie 2006 pronunţată în Dosarul nr. T20057149 de Tribunalul Coroanei (Tribunalul Penal Central) prin care persoana transferabilă A.G. a fost condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
În baza art. 159 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 adaptează pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată condamnatului A.G. la sancţiunea prevăzută de legea română pentru fapta care a atras condamnarea, respectiv pedeapsa închisorii de 25 ani.
Dispune transferarea persoanei condamnate A.G., într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 25 ani închisoare.
Deduce din durata pedepsei perioada executată de la 27 ianuarie 2006 la zi, precum şi cele 361 de zile de arest preventiv.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate, respectiv pe cele privind plata onorariului parţial cuvenit apărătorului din oficiu.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 80 RON, se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 01 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3344/2013. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 3376/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
