ICCJ. Decizia nr. 3376/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3376/2013
Dosar nr. 989/2/2013
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 263 din 14 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 132 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti,
A recunoscut efectele sentinţei penale pronunţată la data de 07 noiembrie 2011 de Judecătoria Soroca (Dosar nr. 1-227/10) - Republica Moldova, definitivă la data de 23 noiembrie 2011, prin care numitul G.I. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 217 alin. (2) C. pen. al Republicii Moldova şi, la o pedeapsă de 9 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 2171 alin. (4) lit. d) C. pen. al Republicii Moldova, stabilindu-se ca în temeiul art. 84 alin. (1) C. pen. al Republicii Moldova, numitul G.I. să execute o pedeapsă de 10 ani închisoare, în regimul unui penitenciar de tip închis.
A dispus punerea în executarea a sentinţei penale pronunţată la data de 07 noiembrie 2011 de Judecătoria Soroca (Dosar nr. 1-227/10), definitivă la data de 23 noiembrie 2011, şi a substituit pedepsele neexecutate, de 1 an închisoare şi respectiv 9 ani închisoare, în pedepsele de 1 an închisoare, corespunzător infracţiunii prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi, respectiv 9 ani închisoare, corespunzător infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/200.
Conform art. 33 lit. a) - art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele astfel substituite, stabilind ca numitul G.I. să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare.
A făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b), C. pen.
A dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii, potrivit prezentei sentinţe penale.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului şi onorariul de 320 RON pentru avocatul din oficiu, s-a stabilit a fi suportat din fondurile Ministerului Justiţiei,
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală pronunţată în Dosarul nr. 1-2227 din 10 de Judecătoria Soroca - Republica Moldova, a fost condamnat numitul G.I. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 217 alin. (2) şi la o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 2171 alin. (4) lit. d) C. pen. al Republicii Moldova, stabilindu-se ca în temeiul art. 84 din menţionatul C. pen., în urma contopirii pedepselor, să fie executată pedeapsa de 10 ani închisoare, în urma cumulului parţial pentru concurs de infracţiuni.
Această sentinţă a rămas definitivă la data de 23 noiembrie 2011, dar nu a putut fi pusă în executare întrucât persoana condamnată s-a sustras, nu doar procesului, cât şi executării pedepsei, din actele dosarului rezultând că persoana condamnată şi-a stabilit domiciliul în România, motiv pentru care autorităţile moldovene au solicitat recunoaşterea sentinţei penale de condamnare şi punerea în executare a acesteia, având în vedere şi dispoziţiile art. 65 pct. 1 din Legea nr. 177/1997 (pentru ratificarea Tratatului dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, semnat la Chişinău la 6 iulie 1996), care prevede că părţile contractante nu-şi extrădează proprii lor cetăţeni.
Cererea autorităţilor moldovene este întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei europene privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970 (ratificată de România prin O.G. nr. 90/1999) şi care prevede la art. 10 că "executarea este guvernată de legea statului solicitat şi numai acest stat este competent să ia toate hotărârile corespunzătoare, îndeosebi în ceea ce priveşte eliberarea condiţionată", iar la art. 44 se prevede, că atunci "când cererea de executare este primită, judecătorul va substitui sancţiunii privative de libertate pronunţate de statul solicitant o sancţiune prevăzută de propria sa lege pentru aceeaşi faptă. Această sancţiune poate, în limitele indicate la parag. 2, să fie de altă natură sau durată decât cea pronunţată în statul solicitant. Dacă această din urmă sancţiune este mai mică decât minimul pe care legea statului solicitat îl îngăduie a fi pronunţat, judecătorul nu va fi legat de acest minim şi va aplica o sancţiune corespunzătoare sancţiunii pronunţate în statul solicitant.
Când stabileşte sancţiunea, judecătorul nu poate agrava situaţia penală a condamnatului rezultată din hotărârea pronunţată în statul solicitant".
Dispoziţiile Convenţiei europene menţionate au fost transpuse în legislaţia naţională prin art. 132 din Legea nr. 302/2004, care prevede la alin. (4), că "instanţa, ascultând concluziile procurorului şi declaraţiile condamnatului, dacă constată că sunt întrunite condiţiile legale, recunoaşte hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar în cazul în care pedeapsa pronunţată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române".
În raport de aceste dispoziţii, se constată că infracţiunile pentru care a fost condamnat numitul G.I. au corespondent în legislaţia penală română, respectiv în infracţiunile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 (sancţionată cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă) şi de art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege (sancţionată cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi), nefiind regăsit nici unul dintre motivele de refuz la executare prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană menţionată, fiind astfel îndeplinită şi cerinţa art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, în sensul că faptele reţinute în sarcina persoanei condamnate, constituie infracţiuni şi potrivit legislaţiei penale române.
Se constată de asemenea, că în judecarea cauzei, au fost respectate drepturile procesuale ale persoanei condamnate, fiindu-i desemnat un avocat, care l-a reprezentat la judecarea în lipsă din cauza sustragerii acestuia de la proces, nefiind o cauză care să ducă la o altă concluzie.
În raport de disp. art. 132 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 a apreciat instanţa de fond că se impune substituirea pedepsei iar nu continuarea acesteia pentru că o astfel de modalitate nu se regăseşte în această materie ci în cea privind transferarea persoanelor condamnate în temeiul art. 149 din Legea nr. 302/2004.
În urma acestei substituiri, instanţa de fond a procedat la aplicarea dispoziţiilor legale privind cumulul juridic al pedepselor şi nu cel aritmetic potrivit dispoziţiilor din legislaţia penală moldovenească.
Apreciază prima instanţă că Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, nu este incidentă în cauză întrucât se solicită recunoaşterea unei hotărâri penale străine pentru care, potrivit art. 10 pct. 1 din Convenţia Europeană de la Haga, executarea hotărârii se face potrivit legislaţiei statului solicitant.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul înlocuirii cumulului aritmetic cu cel juridic sens în care solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei penale atacate şi pronunţarea unei hotărâri de menţinere a cumulului aritmetic conform legislaţiei penale din republica Moldova.
Critica adusă este fondată.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale atacate prin prisma motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, apreciază Înalta Curte că recursul declarat de parchet este întemeiat astfel încât urmează să-l admită ca atare pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
Înalta Curte consideră că soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală întrucât, în mod greşit a dispus substituirea pedepsei rezultante aplicată persoanei transferabile G.I., ignorând în acest mod dispoziţiile legale incidente în cauză.
În analiza motivelor de recurs invocate de către Parchet, Înalta Curte va expune dispoziţiile legale avute în vedere de instanţa de fond la pronunţarea soluţiei:
- art. 132 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 - instanţa ascultând concluziile procurorului şi declaraţiile condamnatului, dacă constată că sunt întrunite condiţiile legale, recunoaşte hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar în cazul în care pedeapsa pronunţată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române:
- art. 10 pct. 1 din Convenţia Europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive adoptată la Haga la 28 mai 1970;
- executarea este guvernată de legea statului solicitat şi numai acest stat este competent să ia toate hotărârile corespunzătoare, îndeosebi în ceea ce priveşte eliberarea condiţionată;
- art. 44 pct. 1 din Convenţie - când cererea de executare este primită, judecătorul va substitui sancţiunii privative de libertate pronunţate de statul solicitant o sancţiune prevăzută de propria sa lege pentru aceeaşi faptă. Această sancţiune poate, în limitele indicate la parag. 2, să fie de altă natură sau durată decât cea pronunţată în statul solicitant.
Dacă această din urmă sancţiune este mai mică decât minimul pe care legea statului solicitat îl îngăduie a fi pronunţat, judecătorul nu va fi legat de acest minim şi va aplica o sancţiune corespunzătoare sancţiunii pronunţate de statul solicitant.
- art. 44 pct. 2 din Convenţie - când stabileşte sancţiunea, judecătorul nu poate agrava situaţia penală a condamnatului rezultată din hotărârea pronunţată în statul solicitant.
Obiectul cauzei dedus judecăţii îl constituie cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti de recunoaştere a efectelor sentinţei penale pronunţată la data de 7 noiembrie 2011 de Judecătoria Soroca - Republica Moldova, prin care numitul G.I. a fost condamnat la 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 217 alin. (2), având corespondent în legislaţia română în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi la 9 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 2171 alin. (4) lit. d), având corespondent în legislaţia română în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, dispunându-se ca acesta să execute în final 10 ani închisoare în regimul unui penitenciar de tip închis.
Procedând la soluţionarea cauzei, instanţa de fond, în baza disp. art. 132 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 a recunoscut efectele sentinţei penale şi a dispus substituirea pedepselor neexecutate de 1 an închisoare şi respectiv 9 ani închisoare în pedepsele de 1 an închisoare corespunzător infracţiunii prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi respectiv 9 ani închisoare corespunzător infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Ulterior, instanţa de fond a efectuat cumulului juridic şi a stabilit că numitul G.I. să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare apreciind că în cauză sunt incidente disp. art. 10 pct. 1 din Convenţia de la Haga.
A reţinut de asemenea instanţa de fond că Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii nu este aplicabilă în cauză întrucât se referă la conversiunea pedepsei şi nu la recunoaşterea unei hotărâri penale.
Înalta Curte apreciază că în mod greşit instanţa de fond a dispus substituirea pedepselor neexecutate cât timp nici o dispoziţie normativă nu o îndrituia să procedeze în acest mod.
Substituirea sancţiunii privative de libertate pronunţată de instanţele de judecată, ale statului solicitant, conform art. 132 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 şi art. 44 pct. 1 şi 2 din Convenţia de la Haga, se dispune numai în cazul în care pedepsele aplicate prin hotărârea penală străină sunt incompatibile sub aspectul naturii şi duratei cu legislaţia penală română.
De asemenea, dispoziţiile legale sus-menţionate, referitoare la substituire, sunt incidente şi în cazul incompatibilităţii pedepsei rezultante cu legislaţia penală română, respectiv cu disp. art. 34 alin. (2) C. pen., potrivit cărora pedeapsa rezultantă nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiuni concurente.
Reţine Înalta Curte că nici una din aceste situaţii de incompatibilitate nu se regăseşte în cauza dedusă judecăţii astfel încât instanţa de fond să fie obligată să procedeze la substituirea pedepselor neexecutate cât timp pedepsele de 9 ani închisoare şi respectiv, 1 an închisoare aplicare de autorităţile judiciare din Republica Moldova corespund atât sub aspectul naturii cât şi sub aspectul cuantumului cu sancţiunile penale reglementate de Legea nr. 143/2000.
Mai mult decât atât pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare stabilită de statul solicitant nu depăşeşte totalul celor două pedepse, fapt pentru care, reţine Înalta Curte, că dispoziţiile art. 34 alin. (2) C. pen. au fost respectate în totalitate.
Dispoziţiile art. 10 pct. 1 din Convenţia de la Haga, invocate de instanţa de fond în susţinerea soluţiei pronunţate, nu sunt incidente în cauză întrucât, acest text de lege este aplicabil fazei de executare a pedepsei, fază ce este guvernată în mod indubitabil de legislaţia statului solicitat.
Este adevărat că Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii priveşte conversiunea condamnării însă nu trebuie să omitem că şi în cazul acestei proceduri judiciare instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri se pronunţă cu prioritate asupra recunoaşterii hotărârii pronunţate de statul solicitant pentru a putea să producă efecte pe teritoriul statului solicitat, în sensul de a putea fi pusă în executare.
Ca atare, şi din acest punct de vedere, luând în considerate dispoziţiile Deciziei nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii potrivit cărora în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să se observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante, pe calea cumulului aritmetic dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român, instanţa de fond nu putea să modifice modul de stabilire a pedepsei rezultante.
Mai mult decât atât, prin cererea adresată de autorităţile judiciare din Republica Moldova autorităţilor competente din România, se solicită recunoaşterea şi punerea în aplicare a sentinţei de condamnare a numitului G.I. la pedeapsa de 10 ani închisoare cu ispăşirea pedepsei în penitenciar de tip închis, ori şi din această perspectivă, având în vedere solicitarea autorităţilor străine, instanţa de fond nu putea să modifice pedeapsa aplicată de statul străin.
Pentru toate argumentele prezentate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. să admită recursul parchetului, va casa în parte sentinţa atacată şi în rejudecare va înlătura dispoziţie de substituire a pedepselor neexecutate şi va dispune ca persoana solicitată să execute pedeapsa de 10 ani închisoare.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 263 din 24 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind persoana transferabilă G.I.
Casează în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând în fond:
Înlătură dispoziţia de substituire a pedepselor neexecutate şi dispune ca persoana solicitată să execute pedeapsa de 10 ani închisoare în regimul unui penitenciar de tip închis astfel cum a fost recunoscută prin sentinţa penală atacată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata persoană transferabilă, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3365/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 3383/2013. Penal → |
|---|
