ICCJ. Decizia nr. 3393/2013. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Tâlhărie (art.211 C.p.), ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 321 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3393/2013
Dosar nr. 47322/3/2011*
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 3650 din 8 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 47322/3/2011 s-a dispus admiterea recursului declarat de recurentul inculpat P.A.R. împotriva deciziei penale nr. 218/A din 6 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a casat decizia penală atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării apelurilor.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 185/F din data de 13 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. 47322/3/2011, s-a hotărât următoarele:
În baza art. 20 raport la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen., art. 76 alin. (3) C. pen. inculpatul P.A.R., a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă la omor calificat.
În baza art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen. acelaşi inculpat a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie.
În baza art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. d) C. pen. acelaşi inculpat a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate, inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. inculpatului i s-a interzis exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 861C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere executarea pedepsei, pe un termen de încercare de 8 ani, stabilit în condiţiile art. 862 C. pen.
În baza art. 863alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de încercare, inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vrancea, conform programului stabilit de această instituţie;
b) să anunţe, în prealabil, Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vrancea, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vrancea, schimbarea locului de muncă;
d) să comunice Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vrancea, informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
În baza art. 863alin. (3) C. pen., inculpatul a fost oblicat ca, pe durata termenului de încercare:
a) să desfăşoare o activitate indicată de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vrancea;
c) să nu conducă niciun autovehicul.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a fost suspendată executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.
În baza art. 359 C. proc. pen. i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864C. pen., a căror nerespectare atrage revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
S-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 7 decembrie 2010 la 6 ianuarie 2011.
A fost respinsă cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, ca neîntemeiată.
S-a luat act că persoanele vătămate H.I.D. şi S.N. nu au participat în procesul penal în calitate de părţi vătămate şi nu s-au constituit părţi civile.
A fost respinsă acţiunea civilă a părţii civile Spitalul Universitar de Urgenţă B., constatând prejudiciul acoperit.
În baza art. 191 alin. (1) C. pen. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond, a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 4740/P/2010 din 9 iunie 2011, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului P.A.R., pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen., tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi lit. c) C. pen., ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin actul de sesizare s-a dispus, de asemenea, încetarea urmăririi penale faţă de P.A.R., pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute de art. 180 alin. (1) C. pen. şi distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen. săvârşite asupra persoanei vătămate H.I.D. şi neînceperea urmăririi penale cu privire la plângerea formulată de P.A.R., faţă de persoana rămasă neidentificată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tentativă de omor calificat prevăzut de art. 20 raportta art. 174-art. 175 lit. i) C. pen., distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen. şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen.
În actul de sesizare al instanţei s-au reţinut, în esenţă, următoarele aspecte privind situaţia de fapt:
1. La data de 6 decembrie 2010, conducând autoturismul marca R.L., pe strada B., sector 1, inculpatul P.A.R. a efectuat mai multe manevre violente şi a pătruns cu acesta pe trotuar, orientându-l spre un grup de persoane cu intenţia de a-i lovi, împrejurare în care a lovit-o pe partea vătămată S.N. cu partea frontală a autoturismului, prinzându-l sub acesta şi cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 40-45 de zile, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-art. 175 lit. f) C. pen.
2. La data de 6 decembrie 2010, în jurul orei 18:30, în timp ce inculpatul se afla împreună cu martora H.I.D., în autoturismul acestuia, pe strada B., sector 1, prin violenţă, a deposedat-o pe martora H.I.D. de un telefon mobil marca „N.”, pe care şi l-a însuşit pe nedrept, faptă care întruneşte elemente constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), lit. c) C. pen.
3. La data de 6 decembrie 2010, în timp ce se afla pe strada B., sector 1, inculpatul a provocat scandal, urcând cu picioarele pe plafonul autoturismului martorei H.I.D., provocându-i avarii după care, conducând pe aceeaşi stradă autoturismul marca „R.L.”, a efectuat, în stradă şi pe trotuar, mai multe manevre violente orientându-l către persoanele aflate la faţa locului şi provocând scandalizarea şi indignarea cetăţenilor aflaţi în zonă, mulţi dintre aceştia apelând „Serviciul Unic de Urgenţă 112”, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen.
Examinând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut în fapt şi în drept următoarele:
La data de 6 decembrie 2010, în jurul orei 17:00, martora H.I.D. l-a contactat telefonic pe inculpatul P.A.R., cu care a avut anterior o relaţie de prietenie, stabilind să se întâlnească în cursul aceleiaşi zile, în apropierea blocului unde locuieşte inculpatul, cu scopul de a-i restitui acestuia suma de 200 RON pe care acesta i-o împrumutase anterior.
La un moment dat, inculpatul a plecat în căutarea martorei, deplasându-se cu autoturismul marca R.L., de culoare gri metalizat, pe străzile din apropierea Gării de Nord, unde martora i-a spus că va merge pentru a scoate banii de la un bancomat.
În timp ce se afla pe strada B., inculpatul P.A.R. a observat martora în trafic, conducând autoturismul marca V.P., de culoare albastră şi i-a făcut semn să oprească. Martora a oprit şi a parcat autoturismul pe un trotuar, pe strada B., în apropierea intersecţiei cu strada M., după care a urcat în maşina condusă de inculpat.
Inculpatul P.A.R. şi martora H.I.D. au stabilit să facă o plimbare, cei doi deplasându-se timp de aproximativ 30 de minute cu autoturismul condus de inculpat în timp ce se aflau în autoturism, martora i-a restituit suma datorată şi au discutat amical, astfel cum rezultă din declaraţiile martorei şi inculpatului (care se coroborează sub acest aspect).
La un moment dat, martora i-a solicitat inculpatului să o ducă înapoi la locul unde parcase maşina, întrucât îşi lăsase maşina la vedere „într-o zonă rău famată”. Între timp, inculpatul şi martora au început să discute despre noua relaţie a martorei, inculpatul cerându-i detalii despre aceasta.
În declaraţiile date în cursul urmăririi penale, martora a precizat că, după ce a refuzat propunerea inculpatului de a relua relaţia şi i-a spus acestuia că se întâlneşte cu altcineva, inculpatul i-a cerut telefonul mobil, pentru a căuta numărul de telefon a noului său prieten. Întrucât a refuzat, inculpatul a început să o înjure şi să o agreseze fizic, trăgând-o de păr şi cerându-i telefonul mobil. Martora a precizat că i-a înmânat acestuia telefonul întrucât îi era teamă de inculpat în cursul cercetării judecătoreşti, în prima declaraţie, martora a adăugat că prima dată a înmânat telefonul închis, însă, la cererea acestuia, a introdus codul pin. Martora a mai precizat că a fost îmbrâncită de inculpat în maşină şi că a ripostat şi l-a îmbrâncit pe inculpat
Inculpatul a precizat că martora i-a înmânat telefonul de bună voie şi, după ce a început să se uite în agendă, martora a început să ţipe, încercând să-l împiedice să se uite în telefon, motiv pentru care, a îmbrâncit-o pentru a o ţine departe. Inculpatul a mai arătat că martora a ieşit din maşină ţipând şi că a ieşit după ea, dându-i o palmă peste faţă, spunându-i să nu mai ţipe. Inculpatul a motivat lovirea martorei prin faptul că „i se părea o ipocrizie să ţipe într-un cartier rău famat şi să atragă atenţia”.
S-a reţinut că inculpatul şi martora au fost singurele persoane prezente la acest moment iniţial al conflictului, astfel s-a apreciat, în funcţie de sinceritatea declaraţiilor acestora, care declaraţii a urmat a le reţine pentru stabilirea situaţiei de fapt. Astfel, s-a reţinut că martora a declarat constant că, după ce a coborât din maşina inculpatului şi s-a îndreptat spre maşina sa, inculpatul a venit din urmă şi a lovit-o cu pumnul în zona feţei, trăgând-o în continuare de păr, motiv pentru care a început să ţipe, în speranţa că cineva îi va veni în ajutor, rugându-l, de asemenea, pe inculpat să îi returneze telefonul, însă acesta a refuzat, cerându-i să-i spună cum este trecut prietenul său în telefonul. În acest context, tribunalul a înlăturat declaraţiile inculpatului, în sensul că a lovit martora pentru că „i se părea o ipocrizie să ţipe într-un cartier rău famat şi să atragă atenţia”, apreciind că susţinerile acestuia cu privire la lovirea martorei au fost contradictorii.
Astfel, în faţa judecătorului învestit cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă inculpatul a menţionat că nu a lovit-o pe martoră cu pumnul în zona feţei, pentru ca în declaraţiile ulterioare să revină asupra acestui aspect, ceea ce creează un dubiu puternic cu privire la sinceritatea inculpatului. Declaraţiile inculpatului au fost înlăturate în mare măsură, fiind infirmate de ansamblul materialului probator administrat în cauză.
Instanţa de fond reţine că inculpatul a lovit martora în scopul păstrării bunului sustras, deşi martora cerea insistent restituirea acestuia.
La momentul arătat, de cei doi s-a apropiat martorul S.N., care a întrebat-o pe martora H.I.D. dacă îl cunoaşte pe inculpat. Astfel cum a rezultat din declaraţiile martorului S.N. date în cursul urmăririi penale în momentul în care inculpatul şi martora H.I.D. se certau în stradă, inculpatul avea în mână două telefoane mobile (sau cel puţin un telefon, astfel cum precizează martorul în cursul cercetării judecătoreşti), iar fata îi cerea, ţipând, să îi restituie telefonul. Aceste declaraţii au infirmat susţinerile inculpatului în sensul că, înainte de a ieşi din maşină, a lăsat ambele telefoane pe bordul maşinii, inculpatul încercând astfel să motiveze de ce nu a restituit martorei telefonul la cererea insistentă a acesteia. Martorul a mai arătat că a intervenit, spunându-i inculpatului să îi restituie fetei telefonul, însă inculpatul i-a răspuns pe un ton răstit, fără a auzi însă ce anume. Având în vedere că martora H.I.D. i-a spus că inculpatul este fostul său prieten, martorul S.N. nu a mai intervenit în acest moment.
Instanţa de fond a înlăturat susţinerile martorei H.I.D. din cursul urmăririi penale, în sensul că telefonul său rămăsese în autoturismul inculpatului. De altfel, în cursul cercetării judecătoreşti, martora a revenit asupra acestui aspect şi a precizat că nu ştie dacă inculpatul avea telefonul său în mână în momentul în care a ieşit din autoturism.
La un moment dat, inculpatul a urcat pe capota autoturismului marca V.P., aparţinând martorei, apoi trecând peste parbriz, a urcat pe plafon, unde a sărit de câteva ori până când a provocat îndoirea acestuia şi spargerea lunetei. În acest timp, martora plângea şi striga la inculpat să înceteze, în cele din urmă acesta coborând de pe autoturism şi îndreptându-se în grabă în direcţia Pieţei M., telefonul martorei rămânând în posesia sa.
În ceea ce priveşte motivul pentru care inculpatul s-a urcat pe maşina martorei, atât inculpatul, cât şi martora au precizat că de ei s-a apropiat un grup de 4, 5 persoane (care, potrivit susţinerilor inculpatului, aveau în mâini diverse obiecte, un cuţit, un băţ sau o ţeava), inculpatul motivând că s-a urcat pe maşina martorei pentru a ajunge la maşina sa. Instanţa de fond nu şi-a însuşit, însă, această susţinere a inculpatului, întrucât, din declaraţia martorilor M.M., G.E., D.I., a rezultat că inculpatul a sărit pe platforma autoturismului de câteva ori, gest care nu poate fi justificat de susţinerile inculpatului, în sensul că doar a vrut astfel să ajungă la autoturismul său. Mai mult, prezenţa mai multor persoane în acest moment iniţial al conflictului este a fost infirmată de martorul M.M. şi de martorul D.I. Acest ultim martor a precizat că l-a văzut pe inculpat sărind pe capotă, pe plafonieră şi pe portbagajul martorei. Martorul a precizat că împreună cu un coleg de serviciu, a ieşit din magazin, întrucât auzise o bubuitură, şi astfel l-a observat pe inculpat sărind pe maşină şi că lângă inculpat şi martoră nu se mai afla altă persoană.
Mai mult, din fotografiile realizate cu ocazia cercetării la faţa locului Tribunalul a reţinut că la nivelul capotei motor şi pe plafonul autoturismului a fost descoperită o cărare de urme, respectiv 10 forme de încălţăminte. Acest număr de urme nu s-ar justifica dacă inculpatul doar ar fi urcat pe capotă, plafonieră şi ar fi coborât prin dreptul portbagajului pentru a scăpa, conform susţinerilor sale, de persoanele care se apropiau.
Auzind zgomotul, martorul I.G., care lucra în calitate de lucrător comercial la un magazin din apropiere, a ieşit din magazin, s-a apropiat de martora H.I.D., care între timp, urcase în maşina sa şi încerca să plece şi, observând starea de tulburare a acesteia, faptul că plângea şi era speriată, a întrebat-o ce s-a întâmplat, aceasta spunându-i: „Mi-a luat telefonul!”.
Martorul I.G. a apelat, de pe telefonul său mobil, cu nr. de apel X1, serviciul de urgenţă 112, la ora 18:57, comunicându-i operatorului că pe strada B., vis-a-vis de un magazin de corpuri de iluminat, „z-a spart maşina la o fată, a sărit pe ea, i-a luat telefonul, i-a spart geamul şt (...)”.
Martorul I.G. i-a dat telefonul martorei H.I.D., care i-a spus operatorului de la serviciul urgenţe, printre altele, că „momentan sunt în şoc. Nu ştiu dacă mă doare”. Operatorul a făcut legătura martorei cu operatorul de la „Dispeceratul de Urgenţă” al D.G.P.M.B., martora spunându-i acestuia, printre altele, că „m-a bătut un băiat şi a sărit pe maşina mea şi a spart-o (...) Parbrizul. Mă rog, luneta, că a sărit pe plafon (...)”.
După finalizarea acestei convorbiri de pe telefonul său mobil, martorul I.G. a revenit în magazinul unde lucra.
După ce a sărit pe autoturismul martorei şi a provocat îndoirea plafonului şi spargerea lunetei, inculpatul P.A.R. a urcat în autoturismul său şi a plecat în direcţia Pieţei M. După câteva minute, inculpatul a revenit din aceeaşi direcţie, la volanul autoturismului R.L., şi s-a îndreptat spre locul unde martora H.I.D. discuta cu martorul M.M. şi cu alte persoane care se opriseră la faţa locului.
Inculpatul P.A.R. a efectuat o manevră bruscă de întoarcere a autoturismului cu 180 de grade, orientându-l din nou în direcţia Pieţei M. şi a pătruns cu autoturismul pe contrasens, îndreptându-l spre locul în care se aflau martora H.I.D. şi martorul M.M., care s-au adăpostit între autoturismul martorei, parcat pe trotuar şi zidul clădirii. Pe trotuar, în direcţia autoturismului, se afla un grup de persoane care s-a ferit din direcţia autoturismului.
Instanţa de fond a reţinut aceste aspecte coroborând declaraţiile martorilor M.M., G.E., S.N., M.L. şi N.R.A. La acest punct al conflictului, declaraţiile inculpatului au fost contrazise de ansamblul materialului probator administrat Inculpatul a precizat că după ce a plecat, a văzut un grup mare de persoane înconjurând-o pe martoră şi, crezând că „urmează să o agreseze pe aceasta”, s-a întors. Astfel, inculpatul a precizat că după ce a întors maşina pe contrasens a parcat la 5-10 metri mai jos de maşina H.I.D. şi că în acel moment nu o vedea, ultima oară când o văzuse ea fugea pe linia magazinelor. Aceste afirmaţii ale inculpatul sunt contrazise însă de martorii audiaţi, care au precizat că, în momentul în care inculpatul a întors maşina, s-a îndreptat către un grup de persoane, între care se afla şi martora H.I.D., martorul M.M. şi persoana vătămată S.N., cu intenţia de a-i lovi pe aceştia.
Astfel, martorul M.M. a precizat că inculpatul a ajuns cu autoturismul în dreptul lor, s-a oprit, s-a uitat câteva momente la ei, după care a urcat cu botul autoturismului pe trotuar, unde se afla grupul respectiv de persoane, care s-a ferit din direcţia maşinii. Aceleaşi aspecte sunt precizate şi de martorul G.E., care a precizat că inculpatul s-a urcat cu maşina pe trotuar, iar persoanele care se aflau în staţia de autobuz au fost nevoite să se ferească din calea maşinii. Declaraţiile acestor martori s-au coroborat şi cu declaraţiile martorului S.N., care a arătat în cursul urmăririi penale că inculpatul a „făcut cu maşina o mişcare în direcţia mea, ca şi când ar fi vrut să dea peste mine. La câţiva metri de mine, remarcând pe trotuar şi alte persoane, a orientat autoturismul cu mişcări bruşte spre trotuar, încercând să lovească şi persoanele respective”. În cursul cercetării judecătoreşti, martorul a arătat că inculpatul a intrat cu botul maşinii perpendicular în staţia de autobuz, unde se aflau mai multe persoane care aşteptau autobuzul.
Aceleaşi aspecte au rezultat şi din declaraţiile martorilor D.I., M.L. şi N.R.A. [declaraţiile ultimilor doi fiind valorificate în condiţiile art. 327 alin. (3) C. proc. pen.].
De asemenea, martora H.I.D. a precizat că în acest moment inculpatul făcea manevre înainte, înapoi, pe o distanţă de 1 metru, aspect care, coroborat cu declaraţiile martorilor menţionaţi, a confirmat împrejurarea că inculpatul, după ce a întors autoturismul şi a intrat pe contrasens, a intrat cu maşina în grupul de persoane aflat pe strada B., persoane care au fost nevoite să se ferească pentru a nu fi lovite de autoturismul condus de inculpat.
În contextul arătat instanţa de fond nu a reţinut susţinerile inculpatului în sensul că a revenit la faţa locului pentru că a observat un grup mare de persoane şi a crezut că „urmează să o agreseze pe aceasta” (pe martora H.I.D., n. inst), în aceste condiţii, neputându-se explica de ce inculpatul a intrat violent cu maşina în grupul de persoane care o înconjura pe aceasta şi, mai mult, de ce a efectuat manevre violente cu autoturismul în direcţia acesteia şi a persoanelor din jurul său.
După acest moment, maşina inculpatului a fost înconjurată de mai multe persoane, care i-au strigat acestuia să se oprească şi s-au apropiat de autoturism, încercând să îl blocheze. Inculpatul P.A.R. a efectuat mai multe manevre bruşte, faţă-spate, urmărindu-i cu autoturismul pe martorul M.M. şi pe H.I.D.
Astfel, martorul M.M. a precizat că în timpul în care inculpatul făcea manevre cu maşina, el şi martora H.I.D. se fereau pentru a nu fi loviţi, martorul M.M. trăgând-o pe martora de mână pentru a o feri din direcţia maşinii. Martorul a precizat că, la un moment dat, s-au refugiat în spatele maşinii, pentru a nu fi loviţi, întrucât „cânii ne deplasam în faţa maşinii, inculpatul venea către noi în faţă, iar când ne ascundeam în spatele maşinii, venea după noi în spate”. Aceleaşi aspecte sunt menţionate şi de martora R.I.C., care a precizat că a văzut „un autoturism făcând manevre înainte-înapoi pe lângă un autoturism parcat pe trotuar şi trei persoane, doi băieţi şi o fată, care erau speriaţi, fugeau în spatele acelei maşini, în funcţie de manevrele pe care Ie făcea autoturismul. Impresia mea era că cei trei vroiau să fugă de acolo, însă pe oriunde încercau să fugă, fie prin stânga, fie prin dreapta, maşina respectivă venea după ei”.
De asemenea, martorul D.I., care lucra la un magazin din apropierea locului incidentului a precizat că, în momentul când a ieşit din magazin, „am văzut că inculpatul făcea nişte scheme cu maşina şi lovea un cetăţean (...) Am văzut că inculpatul a încercat să lovească cu maşina lui această persoană, pe acest bărbat nu l-a lovit, a întors puţin maşina şi a intrat în maşina fetei şi apoi l-am văzut urcând cu maşina pe trotuar, a lovit şi a dărâmat un tomberon, a lovit un al doilea cetăţean care se afla pe trotuar. L-a dărâmat şi s-a urcat peste el şi a făcut aceste lucruri dintr-o singură mişcare”.
Inculpatul a continuat să efectueze manevre cu autoturismul şi a îndreptat maşina către victima S.N. şi o persoană rămasă neidentificată, orientând prin mişcări bruşte faţă-spate, autoturismul în direcţia acestora care încercau, în continuare, să îl oprească. Astfel, victima S.N. a tras de portiera autoturismului inculpatului, încercând astfel să îl oprească. În aceste condiţii, persoana vătămată S.N. şi persoana rămasă neidentificată s-au adăpostit după un stâlp de beton situat pe trotuar pe care era montat un coş de gunoi, inculpatul încercând să pătrundă cu autoturismul printre zidul clădirii şi stâlpul de beton.
În aceste împrejurări, întrucât inculpatul continua să efectueze manevre violente cu maşina pe trotuar, orientând-o spre persoanele aflate acolo, persoana de sex masculin, rămasă neidentificată, descrisă de martorii oculari ca fiind în vârstă de aproximativ 25 de ani, de etnie rromă, a scos un pistol cu bile de cauciuc şi a tras două focuri în parbrizul autoturismului condus de inculpat. Aceste aspecte sunt confirmate şi de fotografiile realizate cu ocazia cercetării la faţa locului, din care Tribunalul reţine că, la nivelul parbrizului, în partea dreaptă, s-a constatat prezenţa a două focare de spargere, din care radiază mai multe fisuri radiale şi concentrice. Martorul M.M. a precizat în cursul urmăririi penale că bărbatul de etnie rromă a tras 2-3 focuri înspre parbriz, însă parbrizul era intact (acest ultim aspect este însă infirmat de fotografiile realizate cu ocazia cercetării la faţa locului) şi că acesta s-a apropiat de portiera stânga faţă a maşinii R.L. şi a mai tras 2-3 focuri de armă în geamul acestei portiere, fără a-l sparge. Tribunalul reţine însă că din planşele foto, efectuate cu ocazia cercetării la faţa locului a autoturismului R.L., nu rezultă că geamul portierei stânga faţă a fost lovit sau fisurat, avariile constatate fiind la nivelul caroseriei. Mai mult, martorul a declarat că aceeaşi persoană neidentificată a lovit cu o piatră geamul stânga faţă, a lovit parbrizul pe partea pasagerului şi a lovit cu mânerul unui cuţit în parbrizul maşinii conduse de inculpat.
La un moment dat, persoana vătămată S.N., fiind orientată cu faţa spre partea frontală a autoturismului manevrat cu mişcări bruşte, faţă-spate, de inculpat, a pus mâinile pe capota acestuia, încercând să îl oprească.
În ceea ce priveşte acest moment al incidentului, s-a constatat că declaraţiile martorilor sunt contradictorii.
Astfel, martorul M.M. a precizat că inculpatul a avansat uşor, împingând partea vătămată până aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut în genunchi, iar în timp ce acesta se ridica inculpatul a accelerat, prinzând partea vătămată sub maşină şi că în timp ce era cu maşina deasupra persoanei vătămate, inculpatul a mai dat de câteva ori în faţă şi în spate, persoana vătămată rămânând sub maşină.
S-a constatat că şi declaraţiile martorei R.I.C. sunt, de asemenea, contradictorii sub acest aspect, în cursul urmăririi penale martora a precizat că în urma mai multor manevre ale autoturismului, persoana vătămată s-a dezechilibrat iar inculpatul a trecut peste el cu maşina, în timp ce, în cursul cercetării judecătoreşti martora a precizat iniţial că persoana vătămată se afla în spatele maşinii sau în lateral când s-a dezechilibrat şi a căzut, pentru ca ulterior să precizeze că nu a văzut momentul în care victima a căzut, deci nu poate preciza dacă a fost lovit de maşină sau s-a dezechilibrat.
Martorul G.E. a declarat, însă, în cursul cercetării judecătoreşti că victima se afla cu spatele spre maşină, încercând să fugă, în momentul în care a fost lovită, iar inculpatul s-a urcat cu maşina peste acesta, însă nu a mai putut face nicio manevră, întrucât maşina rămăsese cu o roată în aer. Martorul I.G., care se afla într-un magazin din apropiere în momentul lovirii victimei, a precizat că nu a văzut momentul lovirii victimei, însă a văzut-o cu mâinile pe capota autoturismului condus de inculpat şi ulterior, când se afla sub maşina inculpatului, cu picioarele sub maşină şi restul corpului în afară.
Instanţa de fond a reţinut că declaraţiile martorilor s-au coroborat sub aspectul faptului că persoana vătămată era întins pe burtă, cu faţa în jos, în momentul în care a fost scoasă de sub maşină (declaraţiile martorului M.M., M.L., G.E., D.I.).
În aceste condiţii, s-a apreciat ca verosimilă declaraţia martorului G.E., în sensul că victima, după ce s-a sprijinit cu mâinile de capota maşinii condusă de inculpat, s-a întors cu spatele, încercând să fugă, însă inculpatul l-a lovit, urcând cu roţile autoturismului peste acesta. De altfel, este singura declaraţie care explică astfel de ce victima, în momentul în care a fost scoasă de sub maşină, se afla cu faţa în jos. În plus, Tribunalul a reţinut că evenimentele s-au desfăşurat cu o mare repeziciune, fiind suficient ca oricare dintre martorii oculari să nu observe o secvenţă în desfăşurarea evenimentelor ca să nu mai poată reda fidel tot cursul desfăşurării incidentului.
Persoana vătămată a precizat în cursul urmăririi penale că a simţit cum autoturismul a trecut peste el de aproximativ 2-3 ori cu mişcări înainte-înapoi, auzind şi cum inculpatul schimba vitezele.
Victima S.N. şi-a pierdut pentru moment cunoştinţa şi a rămas cu corpul sub autoturism, între roţile din faţă, iar inculpatul P.A.R. a încercat să pună din nou în mişcare autoturismul însă nu a mai reuşit.
Inculpatul a declarat că o persoană a tras două gloanţe prin parbriz, după care a tras mai multe gloanţe prin geamul din stânga spate, care era deschis, fiind lovit în zona capului, în braţul drept şi în spate. Acest aspect a rezultat şi din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală din 7 martie 2011 al I.N.M.L. potrivit căruia inculpatul a prezentat 3 plăgi superficiale prin împuşcare cu glonţ de cauciuc, 2 la nivelul regiunii omoplatului stâng şi torace posterior median şi antebraţ drept, necesitând pentru vindecare 11-12 zile de îngrijiri medicale. Inculpatul a menţionat, însă, că nu a observat că ar fi lovit cu maşina pe cineva şi că după ce a fost lovit a început să-i ţiuie urechile, vederea era înceţoşată şi instinctiv a tras de volan dreapta, a ridicat ambreiajul, însă motorul s-a oprit, motiv pentru care a coborât din maşină şi a fugit.
Instanţa de fond nu îşi poate însuşi aceste susţineri ale inculpatului dat fiind că, pe de o parte, martorii au precizat că motorul autoturismului condus de inculpat nu s-a oprit (martorii G.E. şi R.I.C.), iar pe de altă parte, martorul M.M. a declarat în cursul urmăririi penale că nu îşi aminteşte dacă bărbatul de etnie rromă a tras a treia oară cu pistolul înainte sau după ce inculpatul a lovit persoana vătămată cu R.L.-ul, aspect pe care nu l-a putut preciza cu certitudine nici în cursul cercetării judecătoreşti. Martora R.I.C. a precizat că a auzit împuşcăturile cu câteva minute înainte de căderea victimei, martorul G.E. a menţionat că au trecut cel puţin 30 de secunde din momentul ultimei împuşcături până când inculpatul a făcut manevra de intrare în spatele stâlpului (care este anterioară momentului lovirii victimei). Astfel, Tribunalul nu şi-a însuşit menţiunea din actul de sesizare în sensul că persoana neidentificată a tras ultimele trei focuri de armă (lovindu-l pe inculpat în spate şi în braţul drept) după ce victima S.N. a fost lovită de autoturismul condus de inculpat. Totuşi, s-a reţinut că între momentul împuşcării inculpatului şi lovirea victimei a trecut o perioadă suficientă de timp care să infirme susţinerile inculpatului în sensul că nu şi-a dat seama de faptul că ar fi lovit pe cineva datorită faptului că a fost împuşcat.
Tribunalul a înlătura afirmaţiile inculpatului (susţinute de martorii H.I.D. lulia şi S.N. în cursul cercetării judecătoreşti), în sensul că, pe parcursul acestor manevre, ar fi claxonat în continuu şi s-a asigurat, fiind infirmate de declaraţiile martorilor M.M., I.G., D.I.
între timp, martorii M.M. şi H.I.D. au reuşit să traverseze strada şi să se adăpostească într-o măcelărie.
Pentru a-l determina pe inculpat să se oprească, martorul D.I. a intervenit şi a lovit cu mâinile în geamul portierei din stânga faţă a autoturismului R.L., astfel cum rezultă din declaraţiile acestuia şi din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică care confirmă că urmele palmare şi digitale ridicate de pe suprafaţa exterioară a geamului portierei stânga faţă a autoturismului inculpatului aparţin martorului. Acesta i-a spus inculpatului să se dea jos să îl ajute, însă inculpatul a ieşit din maşină şi a fugit, fiind urmărit de martor, care însă nu l-a prins.
Victima S.N. a rămas în stare de inconştienţă sub autoturism, iar pentru a-l elibera, mai multe persoane aflate la faţa locului, între care martorii M.M., I.G., M.L., G.E., N.R.A., au răsturnat autoturismul şi l-au scos, victima fiind ulterior preluat de o ambulanţă care l-a transportat la Spitalul Universitar de Urgenţă B., unde a fost internat cu diagnosticul: traumatism cranio-cerebral minor; excoriaţii faciale; contuzie toracică; contuzie gambă stângă şi gleznă stângă; halenă etanolică.
Potrivit raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză, victima a prezentat leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu şi de corp plan dur excoriaţii, echimoze precum şi printr-un mecanism de inversie cu piciorul fixat în fiexie plantară, prin comprimarea piciorului între două planuri dure (luxaţie subtalara talarocalcaneonaviculară stânga); leziunile au necesitat pentru vindecare 40-45 zile de îngrijiri medicale şi nu au pus în primejdie viaţa victimei.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului P.A.R. care, la data de 6 decembrie 2010, în jurul orei 18:30, a sustras un telefon mobil marca N. de la martora H.I.D., după care a întrebuinţat violenţe în scopul păstrării bunului sustras, întruneşte elemente constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), lit. c) C. pen.
S-a arătat că, sub aspectul laturii obiective, în conţinutul infracţiunii de tâlhărie reţinute intră două activităţi strâns legate între ele, ambele integrându-se în elementul material cu structură complexă al infracţiunii, dintre care una principală, furtul, în sensul art. 208 C. pen. şi a doua, concretizată în ameninţarea sau constrângerea fizica a părţii vătămate. În cauză, inculpatul P.A.R. a exercitat acte de violenţă asupra martorei H.I.D., în scopul remiterii de către aceasta a telefonului mobil, inculpatul refuzând restituirea acestuia la cererea insistentă a martorei-persoană vătămată şi folosind acte de violenţă pentru păstrarea bunului sustras. Astfel, prin deposedarea victimei şi împosedarea inculpatului cu bunul acesteia s-a realizat elementul material al infracţiunii de furt, infracţiune care a fost urmată de întrebuinţarea de violenţe, care au constat în lovirea martorei, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.
În ceea ce priveşte urmarea imediată a infracţiunii s-a reţinut că aceasta este complexă, constând în paguba produsă patrimoniului persoanei vătămate prin sustragerea telefonului, iar pe de altă parte atingerea adusă integrităţii fizice prin folosirea de violenţe. Legătura de cauzalitate între acţiunile ce compun elementul material al infracţiunii şi urmările efectiv produse rezultă din materialitatea faptelor.
Sub aspectul laturii subiective, instanţa de fond a reţinut că fapta a fost săvârşită cu intenţie directă, calificată prin scop, prevăzută de art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. pen., inculpatul urmărind intrarea fără drept în posesia telefonului aparţinând martorei. Faptul că telefonul fusese anterior dat de inculpat martorei, astfel cum a precizat acesta, nu are nicio relevanţă sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, în condiţiile în care la momentul săvârşirii faptei, bunul se afla în detenţia legitimă a martorei. Pe de alta parte însă, Tribunalul a reţinut că intenţia inculpatului a fost una supravenită, întrucât, astfel cum s-a reţinut anterior, intenţia iniţială a inculpatului nu a fost cea de a-şi însuşi fără drept telefonul martorei, ci de a verifica numărul de telefon al prietenului acesteia. Intenţia de însuşire fără drept a intervenit ulterior, în stradă, când partea vătămată îi cerea insistent restituirea acestuia, iar inculpatul a refuzat şi, pentru păstrarea bunului sustras, a lovit martora cu pumnul în faţă.
S-a constatat că săvârşirea faptei în timpul nopţii şi într-un loc public a fost indubitabil dovedită prin întreg probatoriul administrat în cauză, ceea ce face aplicabile circumstanţele agravante prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b), lit. c) C. pen.
S-a mai reţinut că fapta aceluiaşi inculpat care, la aceeaşi dată, conducând autoturismul marca R.L., pe strada B., a lovit victima S.N. cu partea frontală a autoturismului, prinzându-l sub acesta şi cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 40-45 de zile, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material a constat în lovirea victimei cu autoturismul, în timp ce acesta încerca să blocheze maşina condusă de inculpat, ca urmare a manevrelor violente efectuate de acesta.
Urmarea imediată a infracţiunii a constat în punerea în primejdie a vieţii victimei, iar legătura de cauzalitate între acţiunea inculpatului şi rezultatul produs a rezultat din întreg probatoriul administrat.
Sub aspectul laturii subiective, Tribunalul a reţinut săvârşirea infracţiunii cu intenţie indirectă, în accepţiunea art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pen., întrucât inculpatul, prin efectuarea manevrelor violente în direcţia victimei, a prevăzut faptul că viaţa acesteia poate fi pusă în pericol şi, deşi nu a urmărit acest rezultat, a acceptat posibilitatea producerii lui.
Instanţa de fond nu a reţinut, însă, susţinerile inculpatului, în sensul că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv latura subiectivă, sub forma intenţiei. Astfel, inculpatul a susţinut că nu a avut intenţia de a lovi vreo persoană, că intenţia sa a fost de a-şi asigura scăparea de violenţele exercitate asupra sa şi că „dacă ar fi vrut să lovească pe cineva ar fi putut să o facă”. Inculpatul, prin apărător, a precizat de asemenea, că un alt argument al lipsei intenţiei este zona, natura şi consecinţele leziunilor relevă o intensitate extrem de redusă a leziunilor, leziunea cea mai severă fiind luxaţia. A mai arătat că opinia expertului parte a consemnat faptul că leziunile osteoarticulare ale piciorului stâng s-au putut produce prin călcare; nu s-a putut susţine obiectiv comprimarea între planuri dure la alt nivel decât al piciorului şi nu s-a putut susţine obiectiv caracterul repetitiv al mecanismelor lezionare.
S-a constatat că opiniile celor doi experţi concordă în ceea ce priveşte leziunile suferite de victima S.N., însă în aprecierea intenţiei de a ucide Tribunalul a avut în vedere natura instrumentului folosit, o maşină cu potenţial tanato-generator ridicat, zona corpului vizată, intensitatea loviturii, fiind vorba de un autoturism turat cu putere, intensitatea loviturii nu poate fi decât una foarte ridicată şi faptul că inculpatul, chiar după ce a trecut cu maşina peste corpul victimei, a încercat din nou să o pună în mişcare (acţiune nereuşită, întrucât maşina a rămas suspendată peste corpul victimei). Numărul de 40-45 zile de zile de îngrijiri medicale şi împrejurarea că leziunile nu au pus în primejdie viaţa victimei sunt lipsite de relevanţă în stabilirea intenţiei de a ucide, relevante în acest sens fiind aspectele menţionate anterior.
Nu a fost însuşită opinia inculpatului în sensul că fapta a fost săvârşită în legitimă apărare.
S-a reţinut că din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul a iniţiat atacul care a determinat persoana neidentificată să execute focuri de armă şi să lovească autoturismul condus de inculpat, întrucât, astfel cum s-a reţinut anterior, manevrele efectuate de inculpat cu autoturismul au pus în pericol integritatea corporală a persoanelor aflate la faţa locului şi, în final, au cauzat punerea în primejdie a victimei S.N.
Astfel, s-a apreciat că acţiunea persoanei neidentificate (faţă de care s-a dispus prin rechizitoriu neînceperea urmăririi penale), care a folosit împotriva inculpatului o armă cu bile de cauciuc a reprezentat o apărare justificată împotriva unui atac imediat, direct, material şi injust, comis de inculpat, care a pus în pericol grav persoanele menţionate.
S-a mai reţinut că fapta aceluiaşi inculpat care, la aceeaşi dată, a provocat scandal, urcând cu picioarele pe plafonul autoturismului martorei H.I.D., provocându-i avarii după care, conducând pe aceeaşi stradă autoturismul marca R.L., a efectuat, în stradă şi pe trotuar, mai multe manevre violente orientându-l către persoanele aflate la faţa locului şi provocând scandalizarea şi indignarea cetăţenilor aflaţi în zonă, mulţi dintre aceştia apelând serviciul de urgenţă 112 (conform proceselor-verbale de redare a acestor apeluri), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material a constat în săvârşirea în public, de către inculpat, de manifestări care au produs scandal public. Pe de o parte, astfel cum s-a reţinut în situaţia de fapt, inculpatul a sărit pe plafonul autoturismului martorei H.I.D., provocându-i avarii, iar pe de altă parte, a efectuat cu autoturismul marca R.L. mai multe manevre violente către persoanele aflate la faţa locului.
Urmarea imediată a constat în producerea de scandal public şi tulburarea adusă liniştii publice, respectiv indignare, revoltă, un sentiment general de nesiguranţă provocată publicului, mulţi dintre aceştia apelând serviciul de urgenţă 112.
Instanţa de fond a evocat convorbirile redate care au relevat indignarea persoanelor prezente în zonă, acestea fiind revoltate de comportamentul violent al inculpatului, percepându-l pe acesta ca fiind un pericol pentru ordinea şi liniştea publică.
În aceste condiţii s-au înlăturat susţinerile apărătorului inculpatului, în sensul că tulburarea liniştii publice a fost produsă de persoanele strânse la faţa locului, prin riposta lor exagerată, şi nu de inculpat, întrucât conflictul dintre acesta şi martora H.I.D. nu a depăşit limitele unor gesturi tolerabile de către societate. Instanţa de fond a reţinut că nu cearta dintre cei doi a provocat scandal public, ci, pe de o parte, acţiunea inculpatului de a sări cu picioarele pe maşina martorei, provocând îndoirea plafonului şi spargerea lunetei şi, pe de altă parte, manevrele efectuate de inculpat prin care acesta a pus în pericol viaţa persoanelor aflate în zonă, stare de pericol concretizată prin lovirea victimei S.N.
Legătura de cauzalitate a rezultat implicit din săvârşirea actelor menţionate, provocatoare de scandal public.
Sub aspectul laturii subiective, instanţa de fond a reţinut că fapta a fost săvârşită cu intenţie, întrucât inculpatul şi-a dat seama că se dedă la manifestări de natură să provoace scandal public, prevăzând producerea rezultatului, acceptând, cel puţin, posibilitatea producerii acestuia, ceea ce semnifică existenţa intenţiei indirecte, prevăzută de art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pen.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului, s-a avut în vedere dispoziţiile art. 52 C. pen., precum şi criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. raportate la prezenta cauză.
Astfel, în ceea ce priveşte infracţiunea de tâlhărie, s-a reţinut că deşi această infracţiune are un grad ridicat de pericol social abstract, gradul de pericol social concret al infracţiunii deduse judecăţii este unul mediu, având în vedere că intenţia de însuşire fără drept a telefonului mobil al martorei H.I.D. a fost una supravenită; în ceea ce priveşte tentativa la infracţiunea de omor, s-a reţinut un grad ridicat de pericol social abstract, dar şi concret, întrucât inculpatul, deşi a prevăzut faptul că prin efectuarea manevrelor violente pune în pericol viaţa victimei, a acceptat producerea unui astfel de rezultat; în ceea ce priveşte infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, s-a reţinut, de asemenea, un grad relativ ridicat de pericol social abstract şi concret, faptele inculpatului tulburând ordinea şi liniştea publică.
Tribunalul a mai reţinut că inculpatul a avut o atitudine nesinceră în cursul procesului penal şi că a achitat cheltuielile determinate de spitalizarea victimei S.N.
Instanţa de fond a reţinut, pe de altă parte, comportarea bună a inculpatului înainte de săvârşirea faptelor, constând în lipsa antecedentelor penale, faptul că inculpatul a fost implicat în diverse programe de voluntariat, are loc de muncă, a participat la diverse programe de formare profesională, a fost caracterizat pozitiv de profesori, motive în raport de care s-a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., pedepsele urmând a fi reduse sub minimul special prevăzut de lege, în condiţiile art. 76 C. pen.
Cu privire la individualizarea judiciară a executării pedepsei aplicată inculpatului, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 861 alin. (1) C. pen., conform cărora se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o anumită durată cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult 3 ani (în cazul concursului de infracţiuni); infractorul să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 38 C. pen.; s-a apreciat, ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.
Instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 861C. pen., condamnarea la o pedeapsă de 3 ani închisoare formând convingerea instanţei este că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea în regim de detenţie de către inculpat a pedepsei aplicate.
Această convingere a fost fundamentată pe circumstanţele personale ale inculpatului, constând în vârsta şi integrarea sa pe deplin în familie şi în societate, apreciindu-se că prin fixarea unui termen maxim de încercare (cu posibilitatea revocării suspendării în cazul reiterării comportamentului infracţional în această perioadă) şi impunerea de obligaţii în sarcina inculpatului sunt de natură a atinge scopul pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen., într-o mai mare măsură decât prin executarea pedepsei în regim de detenţie.
Împotriva hotărârii au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul P.A.R.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat hotărârea sub aspectul individualizării pedepselor care au fost aplicate inculpatului, atât sub aspectul cuantumului cât şi al modalităţii de executare a acestora, precum şi sub cel al omisiunii de a se face aplicarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/2008.
În apelul său, inculpatul a solicitat achitarea pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la omor şi tâlhărie, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. În subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la omor în vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen.
Prin decizia penală nr. 218/A din 6 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au admis apelurile declarate de Ministerul Public şi inculpatul P.A.R.
S-a desfiinţat, în parte sentinţa penală atacată şi, rejudecând în fond:
În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a)-art. 76 C. pen., a dispus condamnarea inculpatului P.A.R. la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat.
S-a făcut aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.
În baza art. 35 C. pen. s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce autovehicule, prevăzute de dispoziţiile art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei.
În baza art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a)-art. 76 C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 11 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71-art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi lit. c) C. pen.
În baza art. 33 lit. a)-art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, urmând ca această măsură să se pună în executare la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut că instanţa de fond a analizat în mod judicios materialul probator administrat în cauză, stabilind în mod corect atât situaţia de fapt şi încadrarea juridică, dar şi vinovăţia inculpatului P.A.R. în raport de acuzaţiile care i se aduc prin actul de inculpare, sub aspectul săvârşirii tentativei la infracţiunea de omor şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice.
Cât priveşte infracţiunea de tâlhărie pretins a fi săvârşită în dauna martorei H.I.D., s-a reţinut că sancţionarea inculpatului şi sub acest aspect este eronată, întrucât faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv latura subiectivă.
Astfel, s-a reţinut că, dacă sub aspectul laturii obiective, elementul material al acesteia include două activităţi strâns legate între ele, dintre care activitatea principală este furtul, iar activitatea secundară este folosirea violenţei sau a ameninţării ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, iar raportul de cauzalitate presupune ca actele de violenţă, ameninţare sau constrângere să fi fost efectuate pentru a păstra bunul furat ori pentru a înlătura urmele faptei, elementul subiectiv constă tocmai în voinţa de a efectua atât acţiunea principală, cât şi cea adiacentă.
În lipsa unei poziţii subiective complexe, nu va exista infracţiunea de tâlhărie, dat fiind că întotdeauna va trebui să existe atât reprezentarea „rezultatului final”, ce decurge din îmbinarea tuturor elementelor subiective, cât şi reprezentarea „fiecărui element în parte”, al voinţei infracţionale, respectiv furtul şi violenţa.
De asemenea, s-a arătat că latura subiectivă a tâlhăriei include şi scopul însuşirii pe nedrept al unui bun, care trebuie să existe, ca şi în cazul furtului, în momentul săvârşirii faptei, fără a fi necesară realizarea sa efectivă. Dacă acest scop lipseşte, nu se realizează activitatea principală a tâlhăriei (furtul) şi, în consecinţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 211 C. pen., fapta constituind, după caz, infracţiunea de loviri şi alte violenţe sau ameninţare.
Din materialul probator administrat în cauză (declaraţii martoră H.I.D., dosarul de urmărire penală) a rezultat că luarea telefonului de la susnumita martoră de către inculpatul P.A.R. nu s-a făcut în scopul însuşirii pe nedrept, ci pentru a o „pedepsi şi a o determina să reia relaţia” pe care cei doi au avut-o cu ceva timp înainte, inculpatul prevalându-se şi de faptul că tot el a fost cel care i-a dăruit martorei telefonul cadou.
În raport de aceste aspecte, Curtea a reţinut că, în speţă, faptei inculpatului P.A.R. de a o deposeda pe martora H.I.D. de un telefon mobil îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv vinovăţia şi, în consecinţă, a dispus achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., constatând totodată, că prin rechizitoriu s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de acesta, sub aspectul infracţiunilor de loviri şi alte violenţe şi distrugere, dat fiind că martora şi-a retras plângerea prealabilă.
Dacă sub aspectul infracţiunii de tâlhărie motivat şi argumentat nu s-a reţinut vinovăţia inculpatului P.A.R., instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte tentativa la infracţiunea de omor calificat, analiza coroborată a materialului probator administrat atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti a relevat că în 6 decembrie 2010, conducând autoturismul marca R.L., pe strada B., sect. 1, inculpatul P.A.R. a efectuat mai multe manevre violente şi a pătruns cu acesta pe trotuar, orientându-l spre un grup de persoane cu intenţia de a-i lovi, împrejurare în care a lovit-o pe partea vătămată S.N. cu partea frontală a autoturismului, prinzând-o sub acesta şi cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 40-45 de zile.
Referitor la apărarea inculpatului potrivit căreia nu se poate reţine în speţă intenţia de a ucide şi, implicit existenţa tentativei la infracţiunea de omor calificat împotriva părţii vătămate S.N., ci, poate doar în subsidiar, infracţiunea de vătămare corporală, instanţa de apel a reţinut că la analiza unei infracţiuni contra vieţii unei persoane se au în vedere actele medicale care confirmă existenţa unor leziuni, în raport de care se stabileşte şi încadrarea juridică a faptei, dar, în egală măsură, acte medicale care trebuie evaluate prin coroborare necesară cu celelalte probe administrate în cauză.
Instanţa de prim control a reţinut că, pentru conturarea intenţiei de a ucide este suficient ca făptuitorul, din modul cum a acţionat, să fi avut reprezentarea morţii victimei, nefiind relevant faptul că independent de voinţa acestuia rezultatul nu s-a produs imediat.
Împrejurarea că leziunile suferite de către victimă nu i-au pus în primejdie viaţa nu poate conduce de plano la concluzia că acesta nu a acţionat cu intenţia de a ucide, sau măcar nu a acceptat o asemenea posibilitate.
S-a mai reţinut că, în surprinderea poziţiei psihice pe care făptuitorul a avut-o în momentul comiterii infracţiunii, trebuie pornit de la premisa că tocmai faptul că acesta, după ce partea vătămată, care a încercat să-l oprească, s-a dezechilibrat şi a căzut, şi-a continuat deplasarea cu maşina şi a prins-o pe aceasta sub autoturism, după care, prin mai multe manevre succesive ale autoturismului în faţă şi în spate, a trecut peste partea vătămată, provocându-i mai multe leziuni, este de natură să conducă la ideea că făptuitorul a prevăzut şi acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potenţial tanatogenerator crescut prin folosirea unui instrument apt în acest sens, o maşină cu potenţial tanatogenerator ridicat şi intensitatea acţiunii, turarea cu putere a autoturismului.
Mai mult, intenţia de a ucide se deduce nu numai din rezultatul mai grav sau mai puţin grav al loviturilor aplicate, ci din toate împrejurările în care a fost comisă fapta. Or, s-a constatat în speţă că numai împrejurarea că partea vătămată S.N., care şi-a pierdut cunoştinţa şi a rămas cu corpul sub autoturism, între roţile din faţă iar inculpatul, deşi a încercat, nu a mai reuşit să pornească autoturismul, au făcut ca rezultatul produs să nu fie mult mai grav.
S-a arătat că nu trebuie eludat nici contextul în care a avut loc fapta, inculpatul intenţionând înainte de acest moment să-i lovească în aceeaşi modalitate şi pe martorii H.I.D. şi M.M., care, văzând atitudinea manifestă a inculpatului, s-au adăpostit între autoturismul martorei şi zidul unei clădiri, împrejurări care trebuie să capete semnificaţia cuvenită în stabilirea intenţiei pe care a avut-o inculpatul de a se „răzbuna” pe cei care i s-a părut că-l deranjează în disputa pe care acesta o avea cu martora H.I.D.
În aceste împrejurări, s-a reţinut că simpla aparenţă că moartea nu se va produce, nesprijinită pe nicio circumstanţă reală, nu este de natură prin ea însăşi a-l exonera pe inculpat de răspundere penală şi nici a-i încadra fapta în dispoziţiile art. 181 C. pen., ci în cele ale art. 20 raportat la 174-art. 175 lit. i) C. pen.
Instanţa de apel a arătat că depoziţiile martorilor audiaţi nemijlocit de către instanţa de fond M.M., G.E., R.I.C., I.G., D.I. confirmă aceste aserţiuni, câtă vreme au precizat în mod constant că au văzut când inculpatul a trecut cu maşina peste partea vătămată S.N., care era căzută sub autoturismul inculpatului.
Referitor la revenirile martorei H.I.D. şi ale părţii vătămate S.N. asupra propriilor depoziţii date în faza de urmărire penală, instanţa de apel a reţinut că acestea nu se coroborează cu nicio probă administrată în cauză şi sunt vădit pro causa, făcând chiar obiectul sesizării din oficiu a procurorului sub aspectul infracţiunilor de mărturie mincinoasă, prevăzute de art. 260 C. pen., respectiv favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
Din interpretarea coroborată a acestor aspecte, s-a concluzionat, mai presus de îndoială, că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de omor, în forma improprie a tentativei, lovirea părţii vătămate S.N. de către inculpatul P.A.R. cu partea frontală a autoturismului, prinderea victimei sub acesta şi cauzarea de leziuni ce au necesitat pentru vindecare 40-45 de zile, întrunind elementele constitutive ale acestei infracţiuni, chiar dacă prin acţiunea sa nu a urmărit suprimarea vieţii victimei, a acceptat o asemenea posibilitate.
S-a mai arătat că instanţa de fond a înlăturat în mod corect susţinerile apărării referitoare la incidenţa unei cauze care ar înlătura caracterul penal al faptei, respectiv legitima apărare, având în vedere că susţinerile potrivit cărora „lovirea părţii vătămate S.N. s-a făcut accidental, după ce asupra inculpatului s-au exercitat violenţe” nu sunt confirmate de către materialul probator administrat în cauză.
S-a reţinut că reacţia persoanei neidentificate de a executa focuri de armă prin care să lovească autoturismul condus de inculpat a fost determinată de comportamentul inculpatului care, prin manevrele executate cu autoturismul, a pus în pericol integritatea corporală a persoanelor aflate la faţa locului şi, în final, a cauzat punerea în primejdie a părţii vătămate S.N.
În acest context nu s-a reţinut nici apărarea conform căreia inculpatului i s-a produs o tulburare sub imperiul căreia a săvârşit acţiunile, câtă vreme, pe de-o parte, comportamentul său violent a fost preexistent celui al persoanei neidentificate, iar, pe de altă parte, acţiunea acesteia (faţă de care s-a dispus prin rechizitoriu neînceperea urmăririi penale] de a folosi împotriva inculpatului o armă cu bile de cauciuc, a reprezentat o apărare justificată împotriva unui atac imediat, direct, material şi injust - comis de inculpat - care a pus în pericol grav persoanele menţionate.
Curtea a împărtăşit opinia instanţei de fond şi cu privire la sancţionarea penală a inculpatului şi pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice.
S-a arătat că, în mod nejustificat, inculpatul a solicitat în apelul său achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., invocând că faptei îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni, susţinerile sale neputând fi primite întrucât, din materialul probator administrat în cauză (declaraţii martori susmenţionaţi, procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice înregistrate la Serviciul Unic de Urgenţă 112) rezultă că prin acţiunea sa de a sări cu picioarele pe maşina martorei, provocând îndoirea plafonului şi spargerea lunetei şi, prin manevrele efectuate de inculpat prin care acesta a pus în pericol viaţa persoanelor aflate în zonă şi lovirea victimei S.N., a tulburat liniştea publică şi a provocat scandalizarea şi indignarea publicului, căruia i-a indus un sentiment general de nesiguranţă, concretizat în apelarea repetată şi de către mai multe persoane a Serviciului Unic de Urgenţă 112.
În sprijinul acestei concluzii este împrejurarea conform căreia într-un interval de aproximativ 30 de minute, la 112 s-au efectuat, cu privire la aspectele susmenţionate, un număr de 40 de apeluri (proces-verbal privind Iistingul convorbirilor telefonice înregistrate la Serviciul Unic de Urgenţă).
Instanţa de apel a reţinut că implicarea altor persoane în evenimente nu este o împrejurare de natură a-l exonera pe inculpat de răspundere penală, dat fiind că intervenţia acestora nu a fost de natură a „spori starea conflictuală”, cum a încercat să acrediteze inculpatul, ci de a înlătura un atac imediat, direct, material şi injust, comis de inculpat, care a pus în pericol grav mai multe persoane şi prin care s-a cauzat chiar rănirea unora dintre acestea.
Instanţa de apel a arătat că speţa provoacă însă şi o altă discuţie, de principiu, privind admisibilitatea achitării în temeiul reţinut în cauză, pentru lipsa gradului de pericol social al unei infracţiuni, în cazul infracţiunilor de pericol.
S-a reţinut că, potrivit jurisprudenţei, dispoziţiile art. 181 C. pen. nu sunt aplicabile în cazul aşa-numitelor infracţiuni de pericol, întrucât această stare de pericol, intrinsecă laturii obiective a infracţiunii, nu permite aprecierea că, într-un anume caz, fapta de pericol nu ar prezenta pericolul social al unei infracţiuni.
S-a mai reţinut că, sub aspectul individualizării pedepselor, instanţa de fond nu a dat semnificaţia cuvenită dispoziţiilor art. 72 C. pen., aplicându-i inculpatului pedepse netemeinice, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, în condiţiile în care probele dosarului au relevat aspecte de natură a sublinia periculozitatea socială a inculpatului.
S-a observat că inculpatul se află la prima întâlnire cu legea penală, însă faptele sale s-au produs în asemenea condiţii încât ele prezintă o periculozitate deosebită, ceea ce pune, într-o formă specială, în discuţie posibilitatea sa de a se îndrepta şi fără privare de libertate.
S-a menţionat că nu trebuie eludat caracterul de exemplaritate pe care trebuie să-l aibă riposta autorităţilor în condiţiile în care numai clemenţa excesivă, concretizată în aplicarea unor pedepse în cuantum scăzut, a dus la situaţia în care, deşi infracţiunile de violenţă cunosc o recrudescenţă deosebită, reprimarea lor tinde să cadă în derizoriu.
În raport de aceste aspecte, Curtea a reapreciat tratamentul sancţionator al inculpatului, majorând cuantumul pedepselor pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice şi schimbând modalitatea de executare, dând totodată eficienţă şi circumstanţelor favorabile inculpatului, aşa cum acestea rezultă din înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosar.
Astfel, s-a reţinut că pedepsele aplicate nu reprezintă o represiune excesivă, cu atât mai mult cu cât acestea chiar au fost coborâte sub minimul special prevăzut de lege, ci se justifică atât pentru reeducarea inculpatului, cât şi pentru menţinerea ordinii de drept, în conformitate cu scopul preventiv-sancţionator al pedepsei, aşa cum apare enunţat în art. 52 C. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul P.A.R., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru motivele circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859alin. (1) pct. 6, pct. 10, pct. 18, pct. 12, pct. 17, pct. 172 C. proc. pen., respectiv pentru nelegala respingere a cererii de amânare a judecăţii cauzei formulată la termenul acordat, în continuare, la 6 iulie 2012; pentru greşita condamnare a inculpatului pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice datorită lipsei laturii subiective; pentru greşita încadrare juridică dată pretinsei tentative la infracţiunea de omor; pentru aplicarea unor pedepse greşit individualizate în raport cu dispoziţiile art. 72 C. pen. pentru tentativa la infracţiunea de omor.
În raport de criticile avansate cu privire la incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 3859 alin. (1) pct. 6 şi pct. 10 C. proc. pen., critici care din punct de vedere procedural au fost analizate cu prioritate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că acestea sunt întemeiate, apreciind că, în speţă, dispoziţia instanţei de apel a fost de natură a încălca dreptul la apărare a inculpatului, prin lipsirea acestuia de o apărare efectivă, drept pentru care a dispus casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel. Totodată, a impus instanţei de trimitere să examineze şi să administreze orice probă care rezultă din dezbateri după cum şi orice probă consideră a fi necesară în contextul faptelor imputate inculpatului, cu respectarea drepturilor procesuale şi constituţionale în scopul stabilirii unei corecte stări de fapt şi încadrării juridice (în limitele neîngreunării situaţiei juridice în propria cale de atac), a vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului şi, în final, a pronunţării unei soluţii pe deplin legale şi temeinice. S-a mai impus instanţei de prim control judiciar să aibă în vedere toate criticile formulate de inculpat cu privire la neîntrunirea în cauză a elementelor constitutive ale infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea sa, urmând a aprecia cu privire la toate aspectele de fapt şi de drept potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen.
Judecând după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Bucureşti prin decizia penală nr. 721/A din 7 martie 2013 a dispus admiterea apelurilor declarate de Ministerul Public şi inculpatul P.A.R.
A desfiinţat în parte, sentinţa penală atacată şi în fond, rejudecând:
În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a)-art. 76 lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul P.A.R., la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de dispoziţiile art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat.
Cu aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a)-art. 76 lit. d) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 9 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice.
Cu aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 33 lit. a)-art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 C. pen. a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul P.A.R. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
Cu aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul P.A.R. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi lit. c) C. pen.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, măsură care se va pune în executare la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut în fapt următoarele:
a) în fapt, la data de 6 decembrie 2010, pe strada B., sect. 1, inculpatul P.A.R. a provocat scandal, urcând cu picioarele pe plafonul autoturismului martorei H.I.D., provocându-i avarii după care, conducând pe aceeaşi stradă autoturismul marca „R.L.”, a efectuat, în stradă şi pe trotuar, mai multe manevre violente orientându-l către persoanele aflate la faţa locului şi provocând scandalizarea şi indignarea cetăţenilor aflaţi în zonă, mulţi dintre aceştia apelând Serviciul Unic de Urgenţă 112.
La aceeaşi dată şi în acelaşi loc, conducând autoturismul marca R.L., inculpatul P.A.R. a efectuat mai multe manevre violente şi a pătruns cu acesta pe trotuar, orientându-l spre un grup de persoane cu intenţia de a-i lovi, împrejurare în care a lovit-o pe partea vătămată S.N. cu partea frontală a autoturismului, prinzându-l sub acesta şi cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 40-45 de zile.
În esenţă, la data respectivă, în jurul orelor 18:30, inculpatul P.A.R. s-a întâlnit pe strada B., sector 1, Bucureşti, cu martora H.I.D. Cei doi se cunoşteau de mai mult timp, având o relaţie de prietenie; de altfel, cei doi s-au întâlnit pentru ca martora să restituie o sumă de bani inculpatului, împrumutată de la acesta.
Inculpatul, care conducea autoturismul marca R.L., a observat-o pe martoră, aflată la volanul unui autoturism marca V.P. şi i-a făcut semn să oprească. Martora a parcat autoturismul pe trotuar, după care s-a urcat în autoturismul inculpatului şi s-au plimbat aproximativ 30 de minute, interval de timp în care au discutat amical şi martora a restituit banii împrumutaţi.
După ce s-au întors, inculpatul a parcat autoturismul în spatele autoturismului martorei; în continuare, inculpatul a iniţiat o discuţie despre noul prieten al martorei, în contextul în care dorea să reia relaţia cu aceasta. Martora a negat existenţa unui nou prieten, moment în care inculpatul i-a cerut telefonul mobil să verifice agenda acestuia şi să identifice numele respectivului bărbat. În urma refuzului martorei de a înmâna telefonul, inculpatul s-a enervat, a început să înjure şi să agreseze fizic martora, cerându-i insistent telefonul mobil.
Martora i-a înmânat la un moment dat telefonul, după care inculpatul a îmbrâncit-o, şi, în timp ce acesta a început să caute în agenda telefonului, martora a coborât din autoturism, ţipând.
Inculpatul a coborât după martoră şi i-a aplicat acesteia o lovitură de pumn în zona feţei, trăgând-o şi de păr.
În tot acest timp, martora a continuat să ţipe, solicitându-i inculpatului să-i înapoieze telefonul mobil. La un moment dat, s-a apropiat de cei doi martorul S.N., însă auzind că inculpatul este fostul prieten al martorei, nu s-a mai implicat.
În condiţiile în care martora a continuat să ţipe, inculpatul s-a urcat pe autoturismul martorei şi a sărit de mai multe ori pe plafonul acestuia, îndoindu-l şi spărgând luneta.
În acest moment, fiind alertat de zgomotele produse, martorul I.G. a apelat serviciul 112, după care i-a dat telefonul şi martorei H.I.D.
Imediat după ce a coborât de pe autoturismul martorei, inculpatul s-a urcat la volanul propriului autoturism şi a demarat în direcţia Pieţei M., însă a revenit în zonă după câteva minute, îndreptându-se către locul unde se afla martora H.I.D., martorul M.M. şi alte câteva persoane, care opriseră la faţa locului.
Inculpatul a efectuat o manevră de întoarcere la 180 de grade, îndreptând din nou autoturismul către Piaţa M., a pătruns pe contrasens şi l-a orientat către locul unde se aflau martora H.I.D. şi martorul M.M., care s-au adăpostit, pentru a nu fi loviţi, între autoturismul martorei şi zidul clădirii. Pe trotuar se mai aflau şi alte persoane, care au fost nevoite să se ferească pentru a nu fi lovite.
Imediat, inculpatul a făcut manevre înainte şi înapoi, pe o distanţă de aproximativ 1 metru, către martora H.I.D. şi martorul M.M., după acest moment fiind înconjurat de mai multe persoane, care i-au strigat să se oprească.
Inculpatul a continuat să efectueze manevre şi a orientat autoturismul şi către victima S.N. şi o altă persoană neidentificată, ce făceau parte din grupul de persoane care încercau să-l oprească pe inculpat. Cei doi s-au refugiat în aceste condiţii după un stâlp de beton situat pe trotuar, inculpatul încercând să treacă printre stâlpul respectiv şi zidul clădirii.
În aceste împrejurări, inculpatul continuând să efectueze manevre violente cu autoturismul, persoana neidentificată a scos un pistol cu bile de cauciuc şi a tras două focuri în parbrizul autoturismului condus de inculpat.
Întrucât inculpatul nu s-a oprit, aceeaşi persoană a lovit cu o piatră geamul stânga faţă al autoturismului şi a lovit cu mânerul unui cuţit în parbriz.
În acest moment, tot persoana neidentificată a introdus pistolul pe geamul stânga spate al autoturismului, care era deschis, şi a tras de 3 ori, provocându-i leziuni superficiale inculpatului la nivelul regiunii omoplatului stâng şi torace posterior median şi antebraţ drept, fără însă a reuşi oprirea inculpatului din acţiunile sale.
După aceasta, la un moment dat, în timp ce victima S.N. se afla în faţa autoturismului ce continua să fie manevrat cu mişcări bruşte faţă-spate, aceasta a pus mâinile pe capotă şi imediat s-a întors ca să scape, însă inculpatul a avansat şi a prins victima sub autoturism, cu faţa în jos.
Inculpatul a încercat să efectueze şi alte manevre, cu motorul turat, însă autoturismul a rămas blocat, inculpatul coborând şi fugind de la locul faptei.
Între timp, martorul M.M. şi martora H.I.D. traversaseră strada şi se adăpostiseră într-o măcelărie.
Martorii M.M., I.G., M.L., G.E., N.R.A., au răsturnat autoturismul şi l-au scos pe S.N., victima fiind ulterior preluat de o ambulanţă care l-a transportat la Spitalul Universitar de Urgenţă B.
Potrivit raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză, victima a prezentat leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu şi de corp plan dur excoriaţii, echimoze precum şi printr-un mecanism de inversie cu piciorul fixat în flexie plantară, prin comprimarea piciorului între două planuri dure (luxaţie subtalară talarocalcaneonaviculară stânga); leziunile au necesitat pentru vindecare 40-45 zile de îngrijiri medicale şi nu au pus în primejdie viaţa victimei.
În cursul desfăşurării evenimentelor, timp de aproximativ 15 minute, mai multe persoane, între care şi martorii I.G., S.N., T.G., dar şi alte persoane, alarmate şi speriate de cele întâmplate, au apelat Serviciul de Urgenţă 112, pentru a sesiza evenimentul şi a solicita ajutor.
b) Analiza mijloacelor de probă:
Fiind audiat, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, inculpatul P.A.R. a susţinut constant că nu a avut intenţia să ucidă pe nimeni, nefiind vinovat sub acest aspect.
Şi în faţa Curţii, inculpatul a declarat că la data respectivă a avut un conflict cu martora H.I.D., fără însă a o agresa, dorind să ia telefonul pentru a apela pe noul prieten al martorei în scopul de a-l avertiza asupra caracterului acesteia, martora ieşind din autoturismul inculpatului şi ţipând fără motiv, într-o zonă „rău-famată”. Inculpatul a admis că a aplicat martorei o palmă, însă pentru a o determina să nu mai ţipe, deoarece ar fi fost multe persoane dubioase în zonă, după care ar fi fost atacat de mai mulţi indivizi, astfel încât pentru a scăpa a trecut peste autoturismul părţii vătămate ca să ajungă la autoturismul său, acesta fiind motivul pentru care s-a urcat pe autoturismul părţii vătămate. După ce a ajuns în autoturismul său, inculpatul a demarat, însă ar fi privit în oglinda retrovizoare şi ar fi văzut-o pe martoră în mijlocul unui grup de persoane de sex masculin, care ar fi înconjurat-o în mod ameninţător, astfel încât a crezut că aceştia vor să-i facă rău, chiar să o violeze, ceea ce l-a determinat să se întoarcă pentru a o salva.
În continuare inculpatul a arătat că a ajuns şi a oprit lângă grupul de persoane, acestea înconjurându-l din toate părţile, moment în care a efectuat mai multe manevre faţă-spate, asigurându-se, privind simultan în toate oglinzile şi claxonând în continuu, pentru a-i determina să-i facă loc pentru a părăsi zona.
A mai arătat inculpatul că a reuşit să plece la un moment dat, însă uitându-se din nou în oglinda retrovizoare a observat că martora a fost iarăşi înconjurată de persoane dubioase, drept pentru care s-a întors iarăşi pentru a o salva, s-a oprit şi a fost din nou înconjurat de mai multe persoane. În continuare, inculpatul pretinde că una dintre persoane a scos un pistol şi a tras în parbriz, după care a tras mai multe focuri de armă pe geamul din partea stânga spate, care era deschis, lovindu-l în zona spatelui şi antebraţului. Întrucât nu mai auzea bine din cauza zgomotului şi nici nu mai vedea, ochii fiindu-i înceţoşaţi, inculpatul arată că a încercat să plece, fără a-şi mai da seama de direcţie, punând maşina în mişcare, însă motorul s-a oprit, moment în care a observat un gol între persoanele care îl înconjuraseră, a coborât şi a fugit. Inculpatul pretinde că nu a simţit să fi lovit pe cineva.
Curtea a apreciat că declaraţiile inculpatului nu exprimă adevărul, deoarece nu se coroborează cu nicio împrejurare ce rezultă din celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Dimpotrivă, Curtea a apreciat că declaraţiile inculpatului nu sunt verosimile, acesta căutând explicaţii pentru acţiunile sale, explicaţii care nu au corespondent în realitate, inserând unele informaţii adevărate (respectiv că a avut un conflict cu martora, că a fost împuşcat) cu multe alte împrejurări ce nu corespund adevărului. Declaraţiile sale nu sunt sprijinite de nicio împrejurare care să rezulte din administrarea altor mijloace de probă; singurii martori care şi-au nuanţat uşor declaraţiile date în faţa primei instanţe, încercând să-l disculpe pe inculpat, sunt H.I.D. şi victima S.N., în condiţiile în care niciunul nu a oferit o explicaţie veridică despre motivul pentru care şi-au schimbat atitudinea. Faţă de acestea, având în vedere şi faptul că nu există un criteriu legal de preferinţă între probele administrate în cursul urmăririi penale şi probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, Curtea a reţinut că doar declaraţiile date în cursul urmăririi penale de H.I.D. şi S.N. ca fiind corespunzătoare adevărului, coroborându-se de altfel şi cu toate celelalte mijloace de probă administrate în cauză.
Toţi ceilalţi martori şi-au menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală şi în faţa primei instanţe. Cu privire la uşoarele contradicţii existente între acestea, Curtea a constatat că evenimentele descrise mai sus s-au derulat rapid, fiind posibil ca unii martori să nu perceapă în întregime desfăşurarea evenimentelor, ţinând seamă şi de împrejurarea că puterea de percepţie şi înţelegere este diferită de la o persoană la alta, declaraţiile coroborate ale martorilor fiind însă suficient de precise pentru conturarea modalităţii în care s-au desfăşurat faptele.
Din declaraţiile martorei H.I.D. şi ale inculpatului P.A.R., rezultă cu certitudine că între cei doi a avut loc un conflict la data respectivă, inculpatul luând telefonul martorei pentru a verifica agenda telefonică. După cum a arătat martora, inculpatul a agresat-o în interiorul autoturismului şi a vrut să-i restituie telefonul, motiv pentru care aceasta a coborât şi a început să ţipe; imediat, a coborât şi inculpatul care a continuat să o agreseze, trăgând-o de păr şi lovind-o cu pumnul în zona feţei.
După cum rezultă din declaraţiile coroborate ale victimei S.N. şi ale martorei H.I.D., dar şi ale martorilor M.M., G.E., N.R.A., D.I., I.G., în timp ce inculpatul o agresa pe martora H.I.D., care plângea şi ţipa, s-a apropiat S.N. şi a întrebat ce se întâmplă, însă nu a intervenit în nici un mod; în momentul imediat următor, fără a fi agresat ori ameninţat de vreo persoană, inculpatul P.A.R. s-a urcat pe autoturismul martorei şi a sărit de mai multe ori, îndoind plafonul şi spărgând luneta, declaraţii de natură să înlăture apărarea inculpatului sub acest aspect. Aspectele menţionate reies cu claritate şi din procesul-verbal de redare a convorbirilor telefonice efectuate la 112 de către martora H.I.D., care arată că a fost bătută de inculpat, după care acesta s-a urcat pe autoturism şi a sărit pe plafon.
Din declaraţiile aceloraşi martori, precum şi ale martorilor T.G., M.L. şi R.I.C., rezultă că imediat după acest moment, inculpatul a plecat, părăsind zona (împrejurare ce infirmă declaraţia inculpatului care a arătat că s-a întors imediat, deoarece a observat în oglinda retrovizoare că mai multe persoane s-ar fi manifestat agresiv faţă de fosta sa iubită), însă s-a întors în scurt timp şi a intrat cu autoturismul pe trotuarul unde se aflau martorul M.M. şi martora H.I.D., încercând practic să-i lovească pe aceştia. Deşi cei doi au încercat să se ferească şi s-au ascuns după autoturismul martorei, inculpatul a efectuat mai multe manevre faţă-spate către aceştia, ori de câte ori martorii încercau să părăsească zona. În aceste condiţii au intervenit victima şi persoana neidentificată, încercând să-i salveze pe martorii menţionaţi, poziţionându-se în faţa autoturismului.
Declaraţiile martorilor sus-menţionaţi conţin afirmaţii similare cu privire la desfăşurarea evenimentelor în continuare. Astfel, H.I.D. şi M.M. au reuşit să traverseze strada şi să se adăpostească într-o măcelărie, inculpatul direcţionându-şi acţiunile către S.N. şi persoana neidentificată, continuând să efectueze manevre faţă-spate faţă de aceştia. Deşi persoana rămasă neidentificată a încercat să-l oprească pe inculpat, trăgând cu un pistol cu muniţie neletală spre parbriz, lovind atât parbrizul cât şi geamul stânga faţă al autoturismului, efectuând trei focuri cu muniţie neletală asupra corpului inculpatului, prin geamul stânga spate, totuşi inculpatul nu s-a oprit, continuând manevrele deşi S.N. se afla chiar în faţa autoturismului, pe trotuar, dezechilibrându-l şi prinzându-l pe acesta sub autoturism.
Împrejurarea că victima s-a aflat cu spatele în momentul în care a fost surprinsă de autoturism rezultă şi din declaraţiile martorilor M.M., I.G., M.L., G.E., N.R.A., care au arătat că S.N. se afla cu faţa în jos în momentul în care au răsturnat autoturismul pentru a salva victima.
Din declaraţiile martorilor mai rezultă un aspect important, respectiv că inculpatul a încercat, după ce a trecut peste victimă, să pună în mişcare autoturismul, turând motorul, dar nu a mai reuşit, drept pentru care a coborât şi a fugit.
De asemenea, atât din declaraţiile martorilor menţionaţi cât şi din procesele-verbale de consemnare a convorbirilor telefonice efectuate la 112 rezultă că persoanele care s-au aflat în zonă au fost revoltate şi speriate de cele întâmplate, acţiunile inculpatului provocând panică între persoanele din zonă.
Curtea a mai constatat că motivarea primei instanţe este temeinică sub aspectul situaţiei de fapt reţinute, precum şi a modalităţii coroborării mijloacelor de probă administrate.
II. Încadrare juridică:
În drept, fapta inculpatului P.A.R. care la data de 6 decembrie 2010, în timp ce se afla pe strada B., sect. 1, municipiul Bucureşti, conducând autoturismul marca R.L., a efectuat mai multe manevre violente şi a pătruns cu autoturismul pe trotuar, orientându-l spre un grup de persoane cu intenţia de a-i lovi, împrejurare în care a lovit-o pe partea vătămată S.N. cu partea frontală a autoturismului, prinzându-l sub acesta şi cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 40-45 de zile, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen.
Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de tentativă la omor constă în acţiunea inculpatului care a condus autoturismul, efectuând mai multe manevre faţă-spate, direcţionându-l intenţionat către persoanele aflate în zonă, lovind în această împrejurare victima S.N., prevăzând şi acceptând că acţionând în acest mod viaţa victimei, dar şi a altor persoane aflate la faţa locului, poate fi suprimată.
Practic, obiectul vulnerant folosit de inculpat în cauză l-a reprezentat autoturismul pe care îl conducea. Totodată, Curtea a reţinut că fapta inculpatului a rămas în forma tentativei, acesta punând în executare rezoluţia infracţională, deoarece a efectuat manevre cu autoturismul, orientate către corpul persoanelor aflate în zonă, executare ce nu şi-a produs efectul din motive independente de voinţa inculpatului, respectiv împrejurarea că persoanele aflate în raza de acţiune a inculpatului au reuşit să evite coliziunea, iar victimei S.N. i-au fost produse leziuni la nivelul piciorului, moment în care autoturismul condus de inculpat s-a blocat şi nu a mai putut fi pus în mişcare.
Urmarea imediată o constituie rezultatul produs, punerea în pericol a vieţii persoanelor aflate în zonă şi a victimei S.N., între acţiunea inculpatului şi urmarea imediată existând legătură de cauzalitate.
Inculpatul a săvârşit infracţiunea pe un drum public, ceea ce atrage incidenţa art. 175 lit. i) C. pen.
Inculpatul a săvârşit infracţiunea cu forma de vinovăţie a intenţiei indirecte, astfel cum este reglementată de art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pen., respectiv a prevăzut rezultatul faptei sale şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.
Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că apărarea inculpatului se concentrează pe acest aspect, respectiv al lipsei intenţiei de a ucide. Bineînţeles, inculpatul invocă în sprijinul acestei teze o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de prima instanţă şi de Curte, în sensul că nu a avut intenţia de a lovi pe nimeni, ci s-a întors la faţa locului pentru a o salva pe martora H.I.D. de la o pretinsă agresiune (ce nu rezultă din nici un alt mijloc de probă), iar în legătură cu victima a arătat că nu a realizat că ar fi lovit-o, deoarece fusese împuşcat, la momentul lovirii victimei fiind sub efectul leziunilor produse, respectiv nu mai auzea şi nu mai vedea bine.
Desigur că, aşa cum s-a arătat mai sus, situaţia de fapt este cu totul alta, aceasta rezultând din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză.
Dimpotrivă, pe fondul conflictului cu martora H.I.D., inculpatul fiind ofensat de împrejurarea că aceasta începuse o relaţie cu un alt bărbat, după ce a agresat-o pe aceasta şi i-a distrus autoturismul, s-a întors fără a fi provocat pentru a continua agresiunea împotriva martorei, urmărind-o cu autoturismul iniţial pe aceasta şi pe martorul M.M. (care se afla întâmplător lângă martoră, încercând să o ajute), ulterior direcţionându-şi acţiunile către victima S.N. şi persoana neidentificată, care încercau să-l oprească din acţiunile sale agresive. În aceste condiţii, împrejurarea că anterior lovirii efective a victimei, asupra inculpatului s-au tras trei focuri cu o armă neletală (care de altfel i-au produs acestuia, leziuni superficiale, la nivelul toracelui şi al antebraţului, ce nu au fost de natură să afecteze acuitatea vizuală a inculpatului), nu prezintă relevanţă cu privire la existenţa intenţiei indirecte de a ucide, întrucât inculpatul a acţionat cu această formă a vinovăţiei încă din momentul în care s-a întors pe strada B., efectuând manevrele direcţionate iniţial către H.I.D. şi M.M., iar ulterior către S.N. şi persoana neidentificată ce a folosit arma. Sub acest ultim aspect, Curtea a reţinut că de fapt persoana neidentificată a acţionat în stare de legitimă apărare, folosind arma neletală în încercarea de a opri atacul material, imediat, direct şi injust declanşat de inculpat, pentru a salva de la un pericol grav viaţa şi integritatea corporală a sa, dar şi a celorlalte persoane vizate de acţiunile inculpatului.
În privinţa stabilirii intenţiei de a ucide, în doctrină şi jurisprudenţă au fost stabilite câteva criterii în funcţie de care se face această apreciere: obiectul vulnerant folosit, zona corpului vizată, intensitatea loviturii. Totuşi, aceste criterii nu sunt exclusive, nefiind reglementate legal, intenţia de a ucide putând fi stabilită şi în raport de alte aspecte, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze în parte.
Astfel, în speţă inculpatul a folosit un autoturism pentru a declanşa agresiunea asupra persoanelor aflate în raza sa de acţiune, între care victima S.N., un obiect cu un potenţial tanato-generator extrem de ridicat; potenţialul ucigător al unui autoturism este de altfel un fapt notoriu, nefiind necesară vreo dovadă în acest sens, mai cu seamă pentru un posesor de permis de conducere, aşa cum era şi inculpatul. Sub aspectul zonei corpului vizate ori a intensităţii loviturii aplicate, în speţă acestea nu prezintă relevanţă deosebită. Astfel, un autoturism constituie un obiect potenţial ucigător indiferent de intensitatea loviturii aplicate ori a zonei corpului vizate, sau a vitezei imprimate, întrucât un autoturism ca acela condus de inculpat are o greutate foarte mare, de peste 1.000 kg, pentru a ucide o persoană fiind suficientă comprimarea corpului victimei prin simpla trecere pe deasupra acesteia; o astfel de acţiune este potenţial ucigătoare indiferent de viteza autoturismului, ori de împrejurarea că există o lovire anterioară a victimei ori aceasta se dezechilibrează şi este prinsă apoi sub autoturism.
În speţă, inculpatul mai întâi a efectuat manevre potenţial ucigătoare faţă de H.I.D. şi M.M., ulterior direcţionate către S.N. şi persoana rămasă neidentificată, prevăzând şi acceptând încă de la început că în condiţiile date este posibil să fie ucisă o persoană, chiar dacă nu a urmărit acest rezultat. În aceste condiţii, inculpatul a împins, conducând autoturismul, victima care s-a dezechilibrat şi a căzut cu faţa în jos, după care inculpatul a continuat acţiunea trecând pe deasupra victimei, producându-i leziuni relativ grave la nivelul piciorului, fără a-i pune în pericol viaţa, acest rezultat fiind însă rodul hazardului, întrucât în împrejurările date inculpatul nu era în măsură să direcţioneze autoturismul către o anumită zonă a corpului victimei, acceptând posibilitatea ca trecând peste victimă să-i producă acesteia leziuni fatale (respectiv, spre exemplu, prin comprimarea toracelui, abdomenului ori chiar capului victimei). În această privinţă, Curtea mai reţine şi că inculpatul are un grad de instrucţie ridicat şi avea discernământ la momentul săvârşirii faptelor, astfel încât avea capacitatea de a înţelege şi aprecia cu exactitate consecinţele faptelor sale.
Totuşi, Curtea a mai reţinut că acţiunile inculpatului au avut un grad de intensitate ridicat, din depoziţiile martorilor rezultând că acesta a turat puternic motorul autoturismului, imprimându-i mişcări violente direcţionate către persoanele aflate în zonă.
În drept, fapta inculpatului P.A.R., care la data de 6 decembrie 2010, în timp ce se afla pe strada B., sect. 1, municipiul Bucureşti, a provocat scandal, lovind martora H.I.D., urcând cu picioarele pe plafonul autoturismului martorei, provocându-i avarii după care, conducând pe aceeaşi stradă autoturismul marca „R.L.”, a efectuat, în stradă şi pe trotuar, mai multe manevre violente orientându-l către persoanele aflate la faţa locului, lovind victima S.N., provocând scandalizarea şi indignarea cetăţenilor aflaţi în zonă, mulţi dintre aceştia apelând Serviciul de Urgenţă 112 întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material constă în săvârşirea în public, de către inculpat, de manifestări care au produs scandal public. Pe de o parte, astfel cum s-a reţinut în situaţia de fapt, inculpatul a lovit cu pumnul martora H.I.D., a sărit pe plafonul autoturismului acesteia, provocându-i avarii, iar pe de altă parte, a efectuat cu autoturismul marca R.L. mai multe manevre violente către persoanele aflate la faţa locului, lovind una dintre ele.
Urmarea imediată a constat în producerea de scandal public şi tulburarea adusă liniştii publice, respectiv indignare, revoltă, un sentiment general de nesiguranţă provocată publicului, mulţi dintre aceştia apelând Serviciul de Urgenţă 112.
Sub acest aspect, apărările inculpatului nu sunt pertinente, acesta limitându-se să susţină că de fapt scandalul public nu a fost produs de el, ci de celelalte persoane aflate la faţa locului, mai cu seamă de persoana care a folosit arma neletală, aspecte care însă, aşa cum s-a arătat mai sus, nu corespund adevărului; dimpotrivă, din tot materialul probator rezultă că scandalul public s-a produs exclusiv din cauza acţiunilor violente ale inculpatului, aspect ce rezultă şi din procesele-verbale de redare a convorbirilor efectuate de către diferite persoane la Serviciul de Urgenţă 112.
Legătura de cauzalitate rezultă implicit din săvârşirea actelor menţionate.
Sub aspectul laturii subiective, Curtea a reţinut că fapta a fost săvârşită cu intenţie, întrucât inculpatul şi-a dat seama că se dedă la manifestări de natură să provoace scandal public, prevăzând producerea rezultatului, acceptând, posibilitatea producerii acestuia, chiar dacă nu a urmărit acest rezultat.
Apelul formulat de către inculpat s-a apreciat ca fiind întemeiat cu privire la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi lit. c) C. pen. Astfel, fapta inculpatului de a lua telefonul mobil din posesia martorei H.I.D. nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni. După cum rezultă din declaraţiile inculpatului P.A.R. coroborate sub acest aspect cu declaraţiile martorei, inculpatul a luat telefonul din posesia martorei cu intenţia de a identifica numărul de telefon al noului iubit al martorei, iar nu cu intenţia de a şi-l însuşi pe nedrept
Sub acest aspect, potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de tâlhărie furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Conform art. 208 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de furt luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.
Întrucât tâlhăria este o infracţiune complexă, care cuprinde în conţinutul său constitutiv şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de furt, pentru a stabili dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie se impune verificată, ca situaţie premisă, a existenţei elementelor constitutive ale infracţiunii de furt, în formă consumată ori de tentativă.
După cum a rezultat cu claritate din probele administrate, în speţă inculpatul nu a urmărit în nici un moment să-şi însuşească pe nedrept telefonul mobil aparţinând martorei H.I.D. Acesta a solicitat şi primit telefonul pentru a verifica agenda acestuia, în scopul identificării noului prieten al martorei. Ulterior, după ce inculpatul şi martora au coborât din autoturism, acesta nu a folosit violenţa pentru păstrarea telefonului, ci în contextul descris mai sus, pentru a o „pedepsi” întrucât începuse o relaţie cu un alt bărbat. Curtea nu a reţinut existenţa unei intenţii supravenite a inculpatului de a-şi însuşi telefonul, astfel cum a reţinut prima instanţă, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, inculpatul a lovit martora într-un alt context şi cu altă motivaţie, telefonul rămânând asupra lui în urma desfăşurării rapide a evenimentelor ulterioare, inculpatul continuând, practic, acţiunea de „pedepsire” a martorei.
Faţă de cele arătate, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., Curtea a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
III. Individualizarea judiciară a pedepsei şi modalitatea de executare:
Curtea a apreciat că prima instanţă nu a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 72 C. pen., criticile Ministerului Public fiind întemeiate sub acest aspect.
Astfel, infracţiunea de tentativă la omor calificat săvârşită de către inculpat are un grad de pericol social extrem de ridicat, având în vedere şi modalitatea în care a acţionat, lovind cu intenţie indirectă, cu un autoturism victima, în public, în împrejurări în care a pus în pericol viaţa mai multor persoane, respectiv a martorei H.I.D., a martorului M.M. şi a unei alte persoane, rămase neidentificate.
Pericol social ridicat prezintă şi infracţiunea prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. săvârşită de inculpat, acesta alertând şi producând teamă şi indignare în persoanele aflate în zonă, care s-au panicat şi au alertat sistemul de urgenţă 112.
De asemenea, Curtea a constatat că inculpatul a negat constant săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, în ciuda existenţei unor probe clare de vinovăţie, oferind explicaţii neplauzibile, neasumându-şi în nici un mod săvârşirea faptei în urma căreia a pus în pericol viaţa mai multor persoane, dovedind dispreţ faţă de valoarea socială fundamentală care este viaţa omului, împrejurări de natură să sublinieze o dată în plus periculozitatea acestuia şi a infracţiunilor săvârşite. Mai mult, inculpatul a încercat constant, în cursul întregului proces penal, să deplaseze răspunderea către alte persoane, respectiv chiar către victimă precum şi către celelalte persoane implicate în desfăşurarea evenimentelor, susţinând în continuare că este pe deplin nevinovat şi că nu a încălcat în nici un mod legea penală, în condiţiile în care din mijloacele de probă administrate rezultă cu claritate contrariul.
Faţă de aceste aspecte, aplicarea faţă de inculpat a unei pedepse cu închisoarea în cuantum de 3 ani nu este justificată, nefiind aptă prin durata ei să ducă la atingerea scopului pedepsei, prevenirea săvârşirii altor infracţiuni, şi pentru ca inculpatul să-şi formeze o atitudine corectă faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.
Astfel, inculpatul este o persoană educată, capabilă să aprecieze asupra consecinţelor faptelor sale, însă în aceste condiţii a săvârşit fapte foarte grave, pentru care nu a oferit vreo explicaţie coerentă, pe care ulterior nici nu şi le-a asumat, construind o situaţie de fapt care nu se întemeiază pe împrejurări ce rezultă mijloacele de probă administrate; Curtea a apreciat că indiferenţa, chiar dispreţul, de care a dat dovadă inculpatul cu privire la valoarea socială fundamentală care este viaţa persoanei reclamă aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mare decât cel stabilit de prima instanţă.
Totuşi, Curtea a apreciat că în mod justificat s-a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., întrucât din înscrisurile depuse atâţia dosarul primei instanţe cât şi în faţa Curţii, precum şi din fişa de cazier, rezultă că înainte de săvârşirea infracţiunilor ce fac obiectul prezentului dosar inculpatul a avut o conduită bună în societate şi în familie, fără însă a justifica reducerea pedepsei sub minimul special, până la 3 ani închisoare.
Faţă de aceste împrejurări, Curtea a apreciat că este necesară şi suficientă aplicarea faţă de inculpat a unei pedepse de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen., precum şi a unei pedepse de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen.
Curtea a aplicat şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de dispoziţiile art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, întrucât aplicarea acestei pedepse este oportună faţă de gravitatea infracţiunilor săvârşite de inculpat.
Întrucât inculpatul a săvârşit infracţiunile înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, Curtea a aplicat dispoziţiile art. 33 lit. a)-art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 C. pen., inculpatul P.A.R. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
A făcut aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
Cu privire la modalitatea de executare, Curtea a constatat că pedeapsa astfel aplicată nu poate fi decât cu executare efectivă, având în vedere cuantumul pedepsei rezultante. Indiferent de acest aspect, Curtea a apreciat că se impunea oricum ca inculpatul să execute pedeapsa în regim privativ de libertate, în condiţiile în care acesta nu îşi asumă în nici un mod săvârşirea infracţiunilor grave pentru care a fost condamnat, astfel încât pentru a se asigura atingerea în condiţii optime a scopului şi realizarea funcţiilor pedepsei se impune ca aceasta să fie executată într-o instituţie specializată.
Mai mult, Curtea a apreciat că prin întreaga sa atitudine de după săvârşirea infracţiunilor, inculpatul a dovedit că scopul pedepsei nu poate fi atins fără executarea efectivă a acesteia.
Curtea a constatat, în acord cu prima instanţă, că persoanele vătămate nu s-au constituit părţi civile în cauză.
Totodată, a constatat că apelul Ministerului Public este întemeiat şi în privinţa celui de-al doilea motiv invocat, astfel încât în baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, măsură care se va pune în executare la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Ministerul Public şi inculpatul P.A.R. împotriva sentinţei penale nr. 185 din 13 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
A desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi în fond, rejudecând:
În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a)-art. 76 lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul P.A.R., la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de dispoziţiile art. 64 lit. a) teza a Il-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat
Cu aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a)-art. 76 lit. d) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 9 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice.
Cu aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 33 lit. a)-art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 C. pen. a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul P.A.R. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
Cu aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul P.A.R. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi lit. c) C. pen.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, măsură care se va pune în executare la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul P.A.R. invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 172 şi pct. 12 C. proc. pen.
Cu privire la primul caz de casare, apărarea a făcut referire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 38518 şi art. 38519 C. proc. pen., dat fiind faptul că instanţa de apel, după casarea cu trimitere, a încălcat limitele şi procedura de rejudecare stabilită de instanţa de recurs. Astfel, instanţa de apel era obligată, să rejudece cauza conform dispoziţiilor stabilite prin decizia de casare, limitele investirii sale fiind cuprinse între două coordonare şi anume; unul principal, actul de sesizare a instanţei în care sunt descrise faptele şi altul complementar, generat de decizia de casare cu trimitere care impunea rejudecarea cauzei în ansamblul ei, precum şi administrarea oricărui alt mijloc de probă pe care l-ar fi considerat necesar.
În opinia apărării, instanţa de apel, în rejudecare, nu a procedat decât la ascultarea inculpatului, respingând toate celelalte probe, în condiţiile în care, prin prisma dispoziţiilor art. 378 C. proc. pen., care trebuie circumscrise dispoziţiilor art. 6 parag. 1 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se impunea reaprecierea unor probe testimoniale, aspect care nu putea fi completat decât prin administrarea nemijlocită a probelor.
Prin încălcarea dispoziţiilor art. 378 C. proc. pen., instanţa de apel i-a produs o vătămare inculpatului circumscrisă dreptului său la apărare şi la un proces echitabil.
S-a solicitat a se avea în vedere şi faptul că există o legătură de proporţionalitate directă între modalitatea administrării nemijlocite a unor probe şi modalitatea de reapreciere a acestora, fiind fundamentată, în opinia apărării, sentinţa primei instanţe care a procedat la audierea nemijlocită a părţilor vătămate.
Prin prisma acestui caz de casare s-a solicitat, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar, menţinerea sentinţei pronunţată de instanţa de fond.
De asemenea, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tentativă de omor în infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., respectiv vătămare corporală prevăzută de art. 181 C. pen.
Nefiind formulată o plângere prealabilă pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă se impune încetarea procesului penal.
Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., apărarea a susţinut că faptei îi lipseşte unul din elementele sale constitutive, respectiv latura subiectivă.
Inculpatul nu a avut intenţia de a lovi o persoană, manevrele efectuate cu maşina fiind determinare de starea psihică a recurentului inculpat caracterizată prin pierderea controlului.
Ca atare, se impune casarea ambelor hotărâri şi achitarea inculpatului conform dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând recursul prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu cauza, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Aplicarea greşită a legii constă, în opinia apărării, în încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 38518 şi art. 38519 C. proc. pen., relativ la procedura ce trebuia urmată în cazul casării cu trimitere spre rejudecare.
Potrivit dispoziţiilor art. 38518 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului.
În alin. (2) se arată că atunci când hotărârea este desfiinţată, numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată.
Dispoziţiile enunţate fixează, aşadar, limitele pe care instanţa, care judecă după casare, trebuie să le aibă în vedere şi anume:
- conformitatea cu hotărârea instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului;
- respectarea limitelor casării, dacă hotărârea a fost casată numai cu privire la unele fapte sau la unele persoane, ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată.
În ambele variante, rejudecarea este asimilată cu o judecată în primă instanţă. Aceasta rezultă din economia dispoziţiilor art. 38519 C. proc. pen., care prevede că rejudecarea cauzei, după casare, se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, Titlul II, Capitolul I şi Capitolul II C. proc. pen., privind judecata în genere şi procedura în primă instanţă care se aplică în mod corespunzător.
Limitele rejudecării pot fi depăşite numai în situaţia în care starea de fapt, avută în vedere de către instanţa de recurs, se schimbă în urma cercetării judecătoreşti efectuate cu ocazia rejudecării.
În acelaşi timp rejudecarea după casare nu poate înfrânge principiul non reformatio in pejus.
Indicaţiile instanţei de recurs date prin decizia de casare pot privi atât chestiuni de drept cât şi chestiuni de fapt, în cauză operând ambele dat fiind faptul că decizia de casare cu trimitere a fost pronunţată la data de 8 noiembrie 2012, anterior modificărilor legislative dispuse prin Legea nr. 202/2013.
Atunci când prin decizia de casare cu trimitere s-a dispus refacerea unor acte procesuale sau procedurale, anulate de instanţa de recurs, devine obligatorie refacerea acestor acte.
Cât privesc indicaţiile date prin decizia de casare, cu privire la administrarea de probe noi, instanţa de rejudecare este obligată să procedeze la administrarea acelor probe care se referă la faptele şi persoanele pentru care s-a dispus casarea.
De asemenea, cu ocazia administrării probelor indicate de instanţa de recurs sau la cererea procurorului sau a unei părţi, se poate ajunge la o altă situaţie de fapt, caz în care rejudecarea va avea în vedere noua situaţie de fapt reieşită din probele administrate, ceea ce poate conduce la o extindere a rejudecării cauzei şi la alte chestiuni decât cele pentru care s-a dispus casarea.
Examinând cauza dedusă judecăţii Înalta Curte constată că instanţa de apel, judecând după casarea cu trimitere s-a conforma deciziei instanţei de recurs şi ca atare nu ne aflăm în prezenţa unei greşite aplicări a legii.
Astfel, prin decizia penală nr. 3650 din 8 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 47322/3/2011 s-a constatat că lipsa apărătorului ales al inculpatului la termenul din 5 iulie 2012 precum şi la termenul din 6 iulie 2012, a fost justificată astfel că, prin judecarea cauzei cu un apărător din oficiu, i s-a încălcat dreptul la apărare al inculpatului P.A.R.
Respectarea dreptului la apărare presupune nu numai prezenţa inculpatului şi apărătorului său în instanţă dar şi ascultarea nemijlocită a acestuia precum şi posibilitatea sa de a propune probe.
Fiind produsă o vătămare inculpatului, prin neascultarea sa de către instanţa de apel, s-a apreciat că remediul procesual este acela al casării cu trimitere la instanţa de apel.
De asemenea, în aceeaşi decizie de casare cu trimitere, se arată că la rejudecarea cauzei, instanţa de apel va examina şi va administra orice probă care rezultă din dezbateri precum şi orice probă apreciată ca fiind necesară judecării cauzei precum şi la examinarea tuturor criticilor formulate de inculpat cu privire la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina sa prin rechizitoriul parchetului.
Este fondată susţinerea apărării în sensul existenţei în cauza de faţă, a două forme de investire a instanţei, prima fiind circumscrisă actului de sesizare al procurorului, iar cea de-a doua fiind decizia de casare cu trimitere de către instanţa de recurs, dar instanţa de rejudecare a respectat, pe deplin decizia instanţei de control judiciar, care nu a prevăzut în mod obligatoriu decât ascultarea inculpatului şi examinarea tuturor criticilor formulate de inculpat cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost dedus judecăţii.
Sub aspect probatoriu s-a lăsat la aprecierea instanţei de apel de a examina şi administra orice probă considerată utilă cauzei.
Conformându-se deciziei instanţei de recurs, la termenul din 21 februarie 2013 inculpatul a fost audiat în prezenţa apărătorului său ales.
La acelaşi termen de judecată, apărătorul inculpatului a solicitat administrarea de probe constând în avizarea de către comisia superioară medico-legală a concluziilor raportului de expertiză efectuate cu privire la partea vătămată S.N., cu precizarea că a fost efectuată o expertiză extrajudiciară tehnică privind mecanismul de producere a leziunilor acesteia; efectuarea unei expertize tehnice judiciare privind mecanismul şi dinamica producerii accidentului care a avut drept consecinţă vătămarea corporală a victimei S.N.; acte în circumstanţiere.
Instanţa de apel după deliberare, a admis în parte probele respectiv actul în circumstanţiere şi raportul de expertiză tehnică extrajudiciară şi a respins solicitarea privind avizarea de către Comisia Superioară de Avizare a concluziilor raportului de expertiză medico-legală întocmit în faza de urmărire penală, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină-legală.
Prin urmare, se constată că instanţa de apel s-a pronunţat motivat cu privire la probele solicitate de inculpat, respingerea unora fiind fundamentată pe neîndeplinirea condiţiilor legale.
Cât privesc criticile din apel, din examinarea acestora se constată ca fiind încadrate în trei coordonate: 1) achitarea inculpatului pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 C. pen. în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.; 2) achitarea inculpatului, în baza aceloraşi temeiuri, pentru infracţiunea de tentativă de omor; 3) achitarea inculpatului pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
În considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel şi verificate în prezentul recurs se constată că instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor invocate de inculpat, dispunând achitarea sa pentru infracţiunea de tâlhărie şi condamnarea sa pentru infracţiunea de tentativă de omor calificat şi ultraj contra bunelor moravuri, fiindu-i reduse pedepsele pentru ambele, urmând a fi executată pedeapsa cea mai grea de 4 ani şi 6 luni închisoare.
Ca atare, se constată respectarea întocmai a dispoziţiilor cuprinse în decizia de casare precum şi respectarea principiului non reformatio in pejus în condiţiile în care, anterior casării, inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare.
În aceste condiţii, critica recurentului inculpat circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. este nefondată.
Nefondată este şi critica inculpatul circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 3859pct. 12 C. proc. pen.
În esenţă, starea de fapt reţinută de instanţa de fond şi confirmată în apel constă în aceea că în data de 6 decembrie 2010, inculpatul conducea autoturismul marca R.L., pe strada B., sect. 1, Bucureşti, când a efectuat mai multe manevre violente şi a pătruns cu acesta pe trotuar, orientându-l spre un grup de persoane cu intenţia de a-i lovi, împrejurare în care inculpatul a lovit partea vătămată S.N. cu partea frontală a autoturismului, cauzându-i leziuni corporale vindecabile în 40-45 zile îngrijiri medicale.
La aceeaşi dată, inculpatul a provocat scandal, urcându-se cu picioarele pe plafonul autoturismului martorei H.I.D., producându-i avarii, după care, cu autoturismul său, a efectuat mai multe manevre violente, îndreptându-l către persoanele aflate la faţa locului, provocând indignarea persoanelor aflate în zonă.
Cu privire la infracţiunea de tentativă de omor, inculpatul a susţinut atât în apel cât şi în recurs, că nu a avut intenţia de a suprima viaţa victimei S.N., leziunile fiind produse din culpă, pe fondul unei stări de surescitare, şi ca atare, fapta pentru care ar putea fi tras la răspundere penală îmbracă forma culpei.
Intenţia inculpatului de a suprima viaţa rezultă, indubitabil, astfel cum au reţinut şi instanţele de fond şi apel, din modalitatea şi împrejurările concrete în care au fost comise faptele.
Astfel, inculpatul pe fondul conflictului cu martora H.I.D., starea de nervozitate nefiind însă atât de intensă încât să-i afecteze discernământul şi să nu conştientizeze urmările faptelor sale, a urmărit-o pe aceasta cu autoturismul său după care l-a redirecţionat spre partea vătămată S.N. care încerca alături de alte persoane, prezenta la locul faptei, să aplaneze atitudinea violentă a inculpatului.
Inculpatul a efectuat mai multe manevre cu autoturismul îndreptat spre victima S.N., iar aceasta, la un moment, s-a dezechilibrat şi a căzut cu faţa în jos, după care inculpatul a continuat efectuarea altor manevre cu autoturismul trecând pe deasupra victimei.
Împrejurarea că leziunile grave s-au produs la nivelul piciorului victimei sunt lipsite de relevanţă în ceea ce priveşte atitudinea psihică a inculpatului, în condiţiile în care acesta a orientat maşina spre partea vătămată. Chiar dacă nu a urmărit suprimarea vieţii, inculpatul a acceptat posibilitatea ca trecând cu maşina peste corpul victimei să se producă moartea acesteia.
Ca atare, forma de vinovăţie cu care inculpatul a săvârşit fapta este aceea a intenţiei indirecte şi ca atare nu poate fi îmbrăţişată susţinerea inculpatului în sensul schimbării încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală din culpă, şi nici achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Prin urmare niciuna din criticile invocate de recurentul inculpat nu sunt întemeiate, astfel încât recursul va fi respins ca nefondatîn temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A.R. împotriva deciziei penale nr. 72/A din 7 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3363/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3398/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
