ICCJ. Decizia nr. 3398/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3398/2013
Dosar nr. 4402/2/2013
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 315 F din 18 iulie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A fost recunoscută sentinţa penală nr. 20 din 28 aprilie 2011 a Tribunalului Crotone, definitivă prin decizia penală nr. 626 din 23 aprilie 2012 a Curţii de Apel Cantazaro, prin care persoana transferabilă D.M., a fost condamnată la 4 ani închisoare şi la 4.000 euro amendă penală pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 110, art. 582, art. 585, art. 612, art. 339 alin. (1), art. 61 n.2 C. pen. italian şi art. 3 n. 4, art. 5, art. 6, art. 8 şi art. 4 n. 1 şi 7 din Legea nr. 75/1958 şi art. 4 din Legea nr. 110/1975, legislaţie italiană care îşi găseşte corespondenţa în dispoziţiile art. 211 alin. (1), alin. (21) lit. b) C. pen. şi art. 12 alin. (1), alin. (2), art. 13 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 678/2001, respectiv tâlhărie şi trafic de persoane din legea română, cu aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-a luat act de acordul persoanei transferabile pentru a executa restul de pedeapsă într-un penitenciar din România.
S-a dispus transferul numitului D.M. într-un penitenciar din România în vederea executării restului de pedeapsă.
S-a computat din pedeapsă perioada executată, începând din 7 decembrie 2010, la zi.
S-a dispus ca onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 320 RON, să se suporte din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, la data de 20 iunie 2013, s-a înregistrat pe rolul său sesizarea formulată în baza art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 republicată, de Procurorul general al Parchetului de lângă Curtea de Apel Bucureşti, privindu-l pe numitul D.M., cetăţean român, în procedura recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva sa de autorităţile judiciare italiene. S-a solicitat să se dispună transferarea celui în cauză într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei.
S-a dispus citarea condamnatului, deţinut în penitenciarul Cosenza şi i s-a desemnat apărător din oficiu, care, la dezbaterile asupra cauzei, a pus concluzii de admitere a sesizării şi transferare într-un penitenciar din România.
A fost ataşat Dosarul nr. 1022/11-5/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în care s-a emis rezoluţia procurorului general din 14 iunie 2013.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că, prin adresa din 7 mai 2013, Ministerul român al Justiţiei, Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară, a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, conform prevederilor Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de Ministerul Justiţiei al Republicii Italiene vizând transferarea persoanei condamnate D.M., cetăţean român, deţinut în penitenciarul Cosenza, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 4 ani închisoare şi 4.000 euro amendă, aplicată de instanţele din statul solicitant.
Cererea a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, inclusiv declaraţia prin care cel în cauză, a consimţit la transfer.
Instanţa de fond a avut în vedere că, aşa cum rezultă din verificările efectuate, numitul D.M., constatându-se, astfel, că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenţia de la Strasbourg din 1983 şi art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată.
În privinţa situaţiei juridice a celui în cauză, din actele şi lucrările dosarului a rezultat că, prin sentinţa penală nr. 20/11 din 28 aprilie 2011 emisă de Judecătorul pentru Audierea Preliminară de la Tribunalul Crotone, confirmată prin sentinţa nr. 626/2012 din 23 aprilie 2012 a Curţii de Apel Cantazaro, acesta a fost condamnat la pedeapsa finală de 4 ani închisoare şi amendă de 4.000 euro pentru săvârşirea infracţiunilor de favorizare şi exploatare a prostituţiei şi de tâlhărie, prevăzute de art. 110, art. 582, art. 586, art. 612, art. 339 alin. (1), art. 61 n. 2 C. pen. italian, de art. 3 nr. 4, art. 5, art. 6, art. 8 şi art. 4 n. 1 şi 7 din Legea nr. 75/1958, respectiv art. 4 din Legea nr. 110/1975, comise în perioada septembrie 2010-5 octombrie 2010. Prin hotărâre s-a reţinut, între altele, că numitul D.M. s-a asociat cu alte persoane în scopul de a comite mai multe infracţiuni de favorizare şi exploatare agravată a prostituţiei, prin violenţă, chiar şi în dauna unor minori.
S-a constatat în acest sens că este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenţia de la Strasbourg şi de art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Referitor la stadiul executării pedepsei, a rezultat că sancţiunea închisorii va expira la data de 6 decembrie 2014, astfel încât s-a apreciat că sunt incidente prevederile art. 3 lit. c) din Convenţie şi art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată.
În ceea ce priveşte condiţia dublei incriminări [art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia de la Strasbourg], instanţa de fond a constatat că încadrarea juridică dată faptelor reţinute în sarcina condamnatului are corespondent în legislaţia penală română în infracţiunile de tâlhărie, art. 211 alin. (1), alin. (21) lit. b) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 7 la 20 de ani şi trafic de persoane, art. 12 alin. (1), alin. (2), art. 13 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 678/2001, pedepsită cu închisoarea de la 7 la 18 ani.
Totodată, din dosar a mai rezultat că Republica Italiană, prin declaraţia dată, folosindu-se de dreptul, acordat de art. 3 parag. 3 din Convenţia de la Strasbourg, a exclus procedura conversiei condamnării, prevăzută de art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată.
În consecinţă, s-a constatat întrunirea cumulativă a cerinţelor legale şi convenţionale menţionate, astfel încât a fost admisă sesizarea, s-a recunoscut sentinţa de condamnare şi s-a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România, luându-se act şi de acordul său în acest sens, exprimat la 29 ianuarie 2013, în vederea continuării executării restului din pedeapsa de 4 ani închisoare, începută la 7 decembrie 2010.
Pe timpul executării restului de pedeapsă s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71-art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Totodată, s-a computat din pedeapsă perioada executată, începând cu data de 7 decembrie 2010.
Împotriva sentinţei penale anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, calea de atac fiind fundamentată pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
S-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a dispus transferarea persoanei condamnate în vederea executării într-un penitenciar din România a restului de pedeapsă, iar nu a pedepsei totale de 4 ani închisoare şi 4.000 de euro.
De asemenea, s-a susţinut că trebuia să se procedeze la adaptarea pedepsei accesorii de către instanţa de fond, prin aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 71, art. 64 C. pen., pe durata executării pedepsei de 4 ani, dar şi a pedepsei complementare cu acelaşi conţinut, pe o durată de 1 an, pentru a fi acoperit întregul cuantum de 5 ani al executării pedepsei accesorii la care autoritatea judiciară străină s-a referit.
Concluziile formulate de reprezentantul parchetului şi de apărătorul intimatului condamnat persoană transferabilă au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Examinând recursul declarat prin raportare la dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru considerentele care urmează.
Potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, o persoană condamnată definitiv pe teritoriul României poate fi transferată pe teritoriul statului al cărui resortisant este, în vederea executării pedepsei. Această din urmă sintagmă este folosită şi în cuprinsul art. 143 din legea anterior menţionată, care face referire la condiţiile în care se poate realiza transferul unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei.
Se reţine, aşadar, că dispoziţiile legale incidente în materie nu prevăd în mod expres că transferul persoanelor condamnate se dispune cu privire la pedeapsa rămasă de executat, din interpretarea acestor norme rezultând că transferul vizează executarea pedepsei în integralitatea sa, astfel cum a fost stabilită de către autoritatea judiciară străină, iar nu restul de pedeapsă, care este supus examinării instanţei de judecată prin prisma condiţiei cerute de dispoziţiile art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004, alături de celelalte cerinţe referitoare la condiţiile transferării.
Pe de altă parte, se reţine că, potrivit art. 158 din Legea nr. 302/2004, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
În situaţia în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislaţia română, instanţa de judecată poate să adapteze pedeapsa, conform art. 159 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea.
În prezenta cauză, se constată că instanţa de fond a nesocotit cerinţele prevăzute de actul normativ menţionat, în sensul că nu a respectat durata şi felul pedepselor stabilite de instanţa străină, pronunţând, astfel, o hotărâre contrară legii. Astfel, faţă de împrejurarea că intimatul condamnat persoană transferabilă a fost condamnat la pedeapsa finală de 4 ani închisoare şi amendă de 4.000 euro, prin sentinţa penală nr. 20/11 din 28 aprilie 2011 emisă de Judecătorul pentru Audierea Preliminară de la Tribunalul Crotone, confirmată prin sentinţa nr. 626/2012 din 23 aprilie 2012 a Curţii de Apel Cantazaro, pentru săvârşirea infracţiunilor de favorizare şi exploatare a prostituţiei şi de tâlhărie, prevăzute de art. 110, art. 582, art. 586, art. 612, art. 339 alin. (1), art. 61 n.2 C. pen. italian, de art. 3 nr. 4, art. 5, art. 6, art. 8 şi art. 4 n. 1 şi 7 din Legea nr. 75/1958, respectiv art. 4 din Legea nr. 110/1975, comise în perioada septembrie 2010-5 octombrie 2010, Înalta Curte constată că, în mod greşit, instanţa de fond a dispus transferarea persoanei condamnate în vederea executării într-un penitenciar din România a restului de pedeapsă, iar nu a pedepsei totale de 4 ani închisoare şi 4.000 de euro.
Totodată, se constată că, deşi prin hotărârea pronunţată de autorităţile judiciare italiene, a fost aplicată condamnatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa funcţii publice pe o perioadă de 5 ani, în legislaţia italiană nefăcându-se distincţie între pedepsele accesorii şi cele complementare, prima instanţă a interzis condamnatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. doar pe durata executării pedepsei principale a închisorii, conform art. 71 alin. (2) C. pen., deci pe un interval de timp mai scurt decât cel stabilit prin hotărârea de condamnare.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că se impune recunoaşterea, alături de pedeapsa principală, a pedepsei accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe parcursul executării pedepsei de 4 ani închisoare, dar şi interzicerea aceloraşi drepturi, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 1 an după executarea pedepsei principale a închisorii, conform art. 65 C. pen., adaptând astfel o parte a pedepsei accesorii aplicate de autorităţile judiciare italiene la legislaţia naţională.
Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, va casa, în parte, sentinţa penală atacată şi, în rejudecare, va dispune transferarea condamnatului persoană transferabilă D.M. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 4 ani închisoare şi 4.000 euro amendă penală.
În acest context, va fi înlăturată din dispozitivul sentinţei atacate menţiunea referitoare la acordul condamnatului persoană transferabilă pentru a executa restul de pedeapsă într-un penitenciar din România.
Face aplicarea dispoziţiilor art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În temeiul art. 65 C. pen., interzice condamnatului persoană transferabilă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 1 an după executarea pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă complementară.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 315 F din 18 iulie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe condamnatul persoană transferabilă D.M.
Casează, în parte, sentinţa penală atacată şi, în rejudecare:
Dispune transferarea condamnatului persoană transferabilă D.M. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 4 ani închisoare şi 4.000 euro amendă penală.
Face aplicarea dispoziţiilor art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În temeiul art. 65 C. pen., interzice condamnatului persoană transferabilă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 1 an după executarea pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă complementară.
Înlătură din dispozitivul sentinţei atacate menţiunea referitoare la acordul condamnatului persoană transferabilă pentru a executa restul de pedeapsă într-un penitenciar din România.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3393/2013. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 3399/2013. Penal → |
|---|
