ICCJ. Decizia nr. 3588/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3588 /20 13
Dosar nr. 6632/2/2013/a3
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 6632/2/2013(3276/2013), în temeiul art 139 alin. (1) raportat la art. 1451 alin. (1) C. proc. pen., s-a admis cererea formulată de inculpatul M.C.I. şi s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
În temeiul art. 1451 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (11) C. proc. pen., pe durata acestei măsuri, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să se prezinte la organul de poliţie din localitatea de domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit de acesta sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
În temeiul art. 1451 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (22) C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii preventive sau a obligaţiilor care îi revin pe durata acesteia, se va lua faţă de el măsura arestării preventive.
A dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea M.A.P. din data de 12 decembrie 2012, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, dacă nu este arestat în altă cauză.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a constatat că prin rechizitoriul nr. 102/D/P din 3 octombrie 2013 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., structura centrală, s-a dispus, printre altele, trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului M.C.I., pentru săvârşirea infracţiunilor de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată şi complicitate la infracţiunea de spălare de bani, fapte prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 (republicată), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, prin actul de sesizare a instanţei, în sarcina inculpatului M.C.I., s-a reţinut, în esenţă, că în perioada august 2008-decembrie 2011 a aderat/sprijinit grupul infracţional organizat format din inculpaţii C.V., C.I., T.S., N.M.A., la care pe parcurs au aderat, sau pe care, după caz, l-au sprijinit, o serie de alte persoane, inculpaţii S.A., B.L., P.C.D., notar, învinuiţi R.J. notar, şi făptuitori, în scopul comiterii unor infracţiuni grave, respectiv înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave; a indus şi menţinut în eroare Banca R.D., Grup U. şi Grup D., împreună cu inculpaţii C.V., T.S., N.M.A., fiind susţinuţi în activitatea lor de către inculpaţii S.A., B.E., îavinuiţii B.D., P.C.D. notar, T.M.V., în sensul că a semnat contracte de creditare, în calitate de administrator/mandatar al garanţilor la SC A.P. SRL şi în calitate de mandatar, mandatar al garanţilor ipotecari la SC I.O. SRL, cunoscând că voinţa garanţilor ipotecari a fost de a vinde terenurile şi nu de a fi ipotecate în favoarea băncii, obţinând astfel credite în numele societăţilor menţionate şi contribuind la cauzarea unui prejudiciu în cuantum de 4.500.000 euro; a semnat înscrisuri sub semnătură privată cunoscând că acestea nu reflectă realitatea (contracte comerciale, facturi, ordine de plată), care au fost emise în numele şi pe seama SC A.P. SRL şi apoi au fost depuse la Banca R.D., Grup U. în vederea producerii de consecinţe juridice, în sensul aprobării liniei de credit, respectiv a retragerii de bani din linia de credit; a emis documente de plată pentru a se efectua retragerile din credit şi pe baza cărora i-a ajutat pe membrii grupării să disimuleze provenienţa reală a sumelor de bani şi circulaţia reală a acestora.
Faţă de inculpatul M.C.I., măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsă, pe o perioadă de 29 de zile cu începere de la data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 17 decembrie 2012, în Dosarul nr. 9387/2/2012, respectiva măsură fiind pusă efectiv în executare la data de 14 mai 2013, când prin încheierea din Camera de Consiliu din aceeaşi dată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a constatat îndeplinită condiţia prevăzută de art. 150 alin. (2) C. proc. pen. şi a dispus punerea în executare a mandatului de arestare preventivă nr. 56/UP din 17 decembrie 2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (Dosar nr. 9387/2/2012), pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 14 mai 2013 până la data de 11 iunie 2013, inclusiv.
Ulterior acestui moment, arestarea preventivă a inculpatului a fost prelungită în mod succesiv, iar apoi, după sesizarea instanţei de judecată prin rechizitoriu, a fost menţinută în condiţiile art. 3001 C. proc. pen.
S-a reţinut că, pentru a stabili dacă se impune sau nu menţinerea măsurii arestării preventive ori este recomandabilă înlocuirea acestei măsuri preventive cu o altă măsură mai blândă, trebuie să aibă în vedere şi dispoziţiile reglementărilor internaţionale care garantează drepturile persoanei, întrucât potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României tratatele ratificate de parlament, conform legii fac parte din dreptul intern, statele contractante obligându-se să le aplice cu prioritate în caz de neconcordanţă [art. 20 alin. (2) din Constituţie], cu excepţia situaţiilor în care reglementările interne sunt mai favorabile.
De asemenea s-a reţinut că dispoziţiile Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt direct aplicabile în România, convenţia fiind ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994.
Totodată a reţinut că art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul oricărei persoane arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din acest articol, (adică atunci când există motive plauzibile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia), de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi pus în libertate în cursul judecăţii sub rezerva unor garanţii care să asigure că persoana se va prezenta la audiere.
Mai mult, s-a reţinut că în legătură cu aplicarea art. 5 parag. 3 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (a se vedea Stogmuler, Matznetter, Can şi B. contra Austriei, Letelier contra Franţei, Toth contra Austriei), că autorităţile judiciare naţionale sunt competente să cerceteze toate circumstanţele de natură să se admită sau să se înlăture existenţa unei veritabile exigenţe de interes public care să justifice o derogare de la regula respectării libertăţii individuale, însă pericolul că inculpatul s-ar sustrage de la judecată nu poate fi dedus numai pe baza gravităţii sancţiunilor penale aplicabile acestuia pentru fapta ce face obiectul cauzei. Trebuie să se ţină seama şi de circumstanţele personale, precum caracterul, moralitatea, domiciliul, profesia, resursele materiale, legătura cu familia etc. Curtea Europeană a admis că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie, cel puţin o perioadă de timp, însă prezervarea ordinii publice poate fi apreciată ca pertinentă şi suficientă numai dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică. În afară de acestea, detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată, iar continuarea detenţiei nu poate să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate. Jurisdicţiile naţionale nu trebuie să examineze de o manieră pur abstractă necesitatea de a prelungi privarea de libertate, limitându-se să ia în considerare gravitatea infracţiunii.
Regula este ca judecarea inculpatului să se realizeze cu persoana în stare de libertate, iar excepţia este privarea de libertate. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, iar arestarea persoanei este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege (art. 23 din Constituţia României).
De asemenea, în evaluarea oportunităţii menţinerii inculpatului în stare privativă de libertate, nu trebuie omise nici dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. care stabileşte scopul măsurilor preventive precum şi criteriile complementare ce trebuie avute în vedere la alegerea măsurii de prevenţie (scopul acesteia, gradul de pericol social al infracţiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura).
Verificând situaţia inculpatului M.C.I. din perspectiva reglementărilor legale anterior invocate, curtea de apel a constatat că în momentul de faţă împrejurările care au fost avute în vedere drept temeiuri pentru luarea măsurii arestării preventive faţă de acesta au suferit unele modificări şi de asemenea, că în cauză nu există alte temeiuri care să justifice în continuare privarea de libertate a inculpatului, însă pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal este necesar ca punerea sa în stare de libertate să fie subordonată unor garanţii procesuale conferite de adoptarea faţă de acesta a unei alte măsuri preventive restrictive de libertate.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., solicitând, casarea încheierii atacate şi menţinerea arestării preventive a inculpatului.
Concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public, de apărătorul intimatului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen. măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat arestarea preventivă.
Măsura arestării preventive a inculpatului are caracter de excepţie şi poate fi dispusă numai atâta timp cât este absolut necesară, indispensabilă pe parcursul procesului penal şi sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege, ştiut fiind că este cea mai severă dintre măsurile preventive reglementate de C. proc. pen.
Punerea în libertate a unei persoane arestate preventiv şi care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, se impune, în momentul în care menţinerea ei în detenţie încetează să mai fie necesară.
Din analiza materialului probator administrat până în prezent în cauză, rezultă, existenţa indiciilor temeinice de săvârşire a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
Forţa probantă a acestor indicii temeinice, astfel cum sunt cele definite de dispoziţiile art. 681 C. proc. pen. şi în concordanţă cu jurisprudenta C.E.D.O. în materie, trebuie să creeze instanţei presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunile reţinute în sarcina lui.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut ca subzistând în cauză temeiul prevăzut de art. 143 C. proc. pen.
Relativ la cerinţa prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., reţinută la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, în mod corect s-a reţinut prin hotărârea atacată că aceasta nu mai subzistă, întrucât la dosarul cauzei nu există date care să justifice aprecierea că dacă inculpatul ar fi lăsat în libertate, ordinea publică ar fi în mod efectiv ameninţată sau că acesta s-ar sustrage de la judecată sau de la eventuala executare a pedepsei.
Dimpotrivă, în raport cu circumstanţele personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, anterior săvârşirii faptelor pentru care este judecat în prezenta cauză, dând dovadă de o conduită ireproşabilă în societate, este integrat într-o familie organizată, având doi copii minori în întreţinere şi are posibilitatea obţinerii unor venituri licite, menite să asigure un trai decent pentru sine şi familia sa, precum şi faţă de împrejurarea că în momentul de faţă nu se poate reţine existenţa vreunor date concrete şi efective care să justifice temerea că prin lăsarea sa în libertate, acesta ar împiedica buna desfăşurare a procesului penal, ori s-ar sustrage de la judecată sau de la executarea pedepsei, ţinând cont şi de scopul măsurilor preventive reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., buna desfăşurare a procesului penal, Înalta Curte constată că la acest moment procesual nu mai există un interes public real care să justifice privarea de libertate în continuare a inculpatului.
Mai mult de la luarea măsurii arestării preventive a trecut o perioadă de circa 6 luni, timp în care rezonanţa socială a faptelor sale s-a diminuat progresiv, până la totala ei dispariţie.
În plus, dacă se admite că la luarea măsurii arestării preventive, pericolul social concret pe care lăsarea inculpatului în libertate l-ar prezenta pentru ordinea publică să se aprecieze că rezultă din împrejurările concrete ale săvârşirii faptelor şi gravitatea lor, ulterior, subzistenţa acestuia trebuie demonstrată prin probe, ceea ce în cauză însă nu s-a făcut.
De asemenea, nu se poate reţine că în prezent, dat fiind şi aspectul că inculpatul nu a fost audiat acesta prevalându-se de dreptul la tăcere, lăsarea acestuia în libertate ar mai prezenta pericol concret pentru ordinea publică în condiţiile în care e un drept al inculpatului să se prevaleze de dreptul la tăcere.
S-a mai reţinut, la luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive, ca fiind îndeplinită şi cerinţa prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., prin sustragerea acestuia de la urmărirea penală.
Este adevărat că faţă de acest inculpat, măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsă, fără ca această împrejurare să fi fost reţinută drept un temei distinct al arestării preventive în conformitate cu prevederile art. 148 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., punerea efectivă în executare a mandatului de arestare preventivă emis pe numele său având loc după un interval de aproximativ 5 luni de la data luării măsurii, însă acest aspect nu este de natură a împiedica în mod absolut punerea inculpatului în stare de libertate, întrucât obligaţiile şi măsurile de supraveghere specifice măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara constituie garanţii adecvate şi suficiente pentru evitarea riscului sustragerii acestuia de la desfăşurarea judecăţii, fiind binecunoscut că nerespectarea, cu rea credinţă, a măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau a obligaţiilor instituite pe durata acestei măsuri poate fi sancţionată cu luarea măsurii arestării preventive în aplicarea prevederilor art. 160a raportat la art. 148 lit. a1) C. proc. pen.
Prin urmare, deşi în cauză se menţine incidenţa dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen. şi este îndeplinită şi cea dintâi condiţie prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., iar gravitatea faptelor săvârşite este în concret una sporită în raport cu natura, modalitatea şi mijloacele de săvârşire a acestora, cu regimul sancţionator sever pe care legiuitorul l-a reglementat pentru astfel de fapte, dar şi cu urmările produse, totuşi faţă de circumstanţele personale ale inculpatului şi faţă de împrejurarea că ceilalţi 55 de coinculpaţi, dintre care în sarcina unora, s-a reţinut a fi avut o contribuţie infracţională mai mare în raport cu cea reţinută în sarcina inculpatului M.C.I., sunt judecaţi în stare de libertate, se poate aprecia că nu se mai poate reţine existenţa unor probe că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, iar pentru o bună desfăşurare a procesului penel nu mai e necesară menţinerea măsurii arestării preventive, şi având în vedere că până la pronunţarea unei hotărâri definitive, beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, aceste temeiuri nu sunt suficiente, prin ele însele, să o justifice.
Aşadar, nu mai sunt îndeplinite în cauză cumulativ cerinţele prevăzute de art. 148 alin. (1) C. proc. pen., pentru ca măsura arestării preventive a inculpatului să mai poată fi menţinută, în mod corect fiind înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi ţara şi, pe cale de consecinţă în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţi D.I.I.C.O.T. împotriva încheierii din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 6632/2/2013(3276/2013), privind pe inculpatul M.C.I. va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T. împotriva încheierii din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 6632/2/2013(3276/2013), privind pe inculpatul M.C.I.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3555/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3602/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
