ICCJ. Decizia nr. 3555/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3555/2013
Dosar nr. 1161/2/2013
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2013
Asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
La data de 12 februarie 2013, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost înregistrată sub nr. 1161/2/2013 cauza având ca obiect contestaţia la executare formulată de condamnatul C.N. contra executării Sentinţei penale nr. 191 din data de 26 iunie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 4122/2/2009.
Din motivarea acestei contestaţii la executare rezultă, în esenţă, împrejurarea că nemulţumirea condamnatului C.N. este legată de faptul că prin hotărârea de condamnare pronunţată de statul german a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, însă cu posibilitatea liberării condiţionate după executarea a 15 ani din pedeapsă, însă după recunoaşterea acestei hotărâri de către statul român s-a emis un nou mandat al executării pedepsei detenţiunii de viaţă, cu posibilitatea liberării condiţionate după executarea a 20 de ani de închisoare, acesta precizând că a fost încălcat astfel un tratat internaţional, solicitând anularea Sentinţei penale nr. 191 din 26 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi revenirea şi respectarea mandatului emis de autorităţile germane.
Prin memoriile depuse la dosarul cauzei, contestatorul condamnat C.N. a reiterat aceleaşi aspecte, solicitând, în fapt, liberarea sa condiţionată după executarea a 15 ani de închisoare şi nu a 20 de ani închisoare, conform legislaţiei naţionale.
Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul desemnat din oficiu şi condamnatul personal au solicitat admiterea contestaţiei la executare, arătând că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. pen., solicitând să fie condamnat la o pedeapsă de 15 ani închisoare şi nu la detenţie pe viaţă, susţinând că la momentul recunoaşterii sentinţei penale a fost judecat în lipsă nefiind de acord cu transferarea în România şi că nu s-a respectat termenul stabilit în Germania.
Prin Sentinţa penală nr. 156 din 3 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 461 C. proc. pen. s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de condamnatul C.N. contra executării Sentinţei penale nr. 191 din data de 26 iunie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 4122/2/2009, definitivă prin nerecurare.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat contestatorul condamnat la plata sumei de 400, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 100 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că este inadmisibilă contestaţia la executare formulată de condamnatul C.N. pentru următoarele considerente:
Curtea de Apel Bucureşti, prin Sentinţa penală nr. 191 din data de 26 iunie 2009, pronunţată în dosarul nr. 4122/2/2009, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În temeiul art. 116 alin. (1), raportat la art. 117, alin. (4) din Legea nr. 302/2004, a recunoscut Sentinţa penală nr. 39 a 16/00 din data de 5 martie 2001 a Tribunalului Hanovra, Republica Federativă a Germaniei, rămasă definitivă pe data de 6 septembrie 2001.
În temeiul art. 129 din Legea nr. 302/2004, raportat la art. 149, alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a dispus transferarea condamnatului C.N., cetăţean român, domiciliat în România, judeţul Caraş-Severin, localitatea Brezniţa-Ocol, depus în Penitenciarul Sehnde, Republica Federală a Germaniei, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei detenţiei pe viaţă, în felul şi durata stabilite de autorităţile judiciare germane, potrivit art. 145 din Legea nr. 302/4004.
A dedus durata arestării în Ungaria, în vederea extrădării, precum şi perioada executată începând cu data de 18 martie 2000 la zi.
A dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii.
Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a rămas definitivă prin nerecurare, condamnatul C.N. fiind de acord cu transferul său şi continuarea executării pedepsei detenţiunii pe viaţă aplicate de autorităţile judiciare germane în România.
S-a arătat că potrivit art. 461 alin. (1) C. proc. pen. contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptata asupra altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice alta cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării.
Examinând dosarul cauzei, Curtea a constatat că motivele invocate de condamnatul contestator C.N. nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 461 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, în condiţiile în care prin Sentinţa penală nr. 191 din data de 26 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost recunoscută Sentinţa penală nr. 39 a 16/00 din data de 5 martie 2001 a Tribunalului Hanovra, Republica Federativă a Germaniei, rămasă definitivă pe data de 6 septembrie 2001 şi s-a dispus transferarea condamnatului C.N. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei detenţiei pe viaţă, în felul şi durata stabilite de autorităţile judiciare germane, potrivit art. 145 din Legea nr. 302/4004, executarea în continuare a pedepsei detenţiunii pe viaţă în România este guvernată de dispoziţiile legale prevăzute de C.pen. român ce reglementează liberarea condiţionată.
Potrivit art. 551 alin. (1) din C. pen. cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberat condiţionat după efectuarea efectivă a 20 de ani din detenţiune, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat, dă dovezi temeinicie de îndreptare, ţinându-se seama de antecedentele sale penale.
De asemenea, conform alin. (2) al aceluiaşi articol condamnatul trecut de vârsta de 60 ani pentru bărbaţi poate fi liberat condiţionat după executarea efectivă de 15 ani detenţie, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în alin. (1).
Prin urmare, în contextul celor arătate, condamnatul C.N. pentru a putea fi liberat condiţionat din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 551 C. pen., nemaiavând relevanţă vocaţia pe care contestatorul condamnat ar fi avut-o la liberarea condiţionată dacă ar fi executat această pedeapsă în statul german.
S-a constatat că din actele dosarului nu rezultă posibilitatea contestatorului condamnat C.N. de a fi liberat condiţionat de autorităţile judiciare germane după executarea a 15 ani închisoare, din înscrisurile depuse la dosar reieşind că o cerere de extrădare a acestuia pentru executarea unei pedepse de 5 ani închisoare stabilită de instanţele de judecată din România a fost aprobată de Ministerul Federal de Justiţie din Germania, la data de 06 august 2003, urmând ca predarea să se realizeze după executarea a 15 ani din pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
De asemenea, nici împrejurarea că într-o adresă a Ministerului Justiţiei din România din luna martie 2003 se menţionează că se află în executarea unei pedepse pe teritoriul Republicii Federale Germania care expiră la termen în anul 2015 nu poate conduce, în contextul celor arătate la o astfel de concluzie, fiind evident că în mod eronat s-a menţionat că pedeapsa expiră la termen în anul 2015.
Ca atare, pentru considerentele expuse, Curtea, în baza art. 461 C. proc. pen. a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de condamnatul C.N. contra executării Sentinţei penale nr. 191 din data de 26 iunie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 4122/2/2009, definitivă prin nerecurare.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs contestatorul condamnat C.N., criticând-o prin aceea că în mod greşit a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia la executare de faţă, în opinia sa fiind îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea contestaţiei.
Recursul declarat este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 461 C. proc. pen. contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată asupra altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se executa sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că motivele invocate de condamnatul contestator C.N. nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 461 alin. (1) C. proc. pen.
Cu ocazia dezbaterilor, condamnatul contestator a arătat că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. pen. solicitând să fie condamnat la o pedeapsă de 15 ani închisoare şi nu la detenţie pe viaţă, susţinând că la momentul recunoaşterii sentinţei penale a fost judecat în lipsă nefiind de acord cu transferarea în România şi că nu s-a respectat termenul stabilit în Germania.
Contestaţia la executare constituie un mijloc jurisdicţional de rezolvare a incidentelor survenite în cursul executării pedepsei, fără a se pune în discuţie modificarea hotărârilor rămase definitive.
În cauză nu se constată nicio nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare şi nici vreo cauză de micşorare a pedepsei sau vreun alt incident ivit în cursul executării, motivele invocate de contestator tinzând către modificarea unei hotărâri definitive, prin pronunţarea unei alte soluţii.
Aspectele invocate de condamnat trebuiau şi puteau fi invocate ca şi motive de recurs împotriva hotărârii prin care s-a dispus, consecutiv recunoaşterea hotărârii străine, transferarea sa în România pentru continuarea executării pedepsei.
Prin urmare, contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat C.N. este inadmisibilă, astfel că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică.
Faţă de cele menţionate, Înalta Curte constată că recursul declarat de contestatorul condamnat este nefondat, urmând a fi respins în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat C.N. împotriva Sentinţei penale nr. 156 din 3 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 14 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3538/2013. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 3588/2013. Penal → |
|---|
