ICCJ. Decizia nr. 3506/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3506/2013
Dosar nr. 1442/87/2013
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2013
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentinţa penală nr. 75 din data de 10 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Teleorman în Dosarul nr. 1442/87/2013 a fost condamnată inculpata D.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare, fiindu-i totodată aplicată pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., timp de 2 ani după executarea pedepsei principale, dispunându-se suspendarea sub supraveghere a pedepsei pe durata unui termen de încercare de 8 ani. A fost, de asemenea, interzisă inculpatei, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus condamnarea inculpatului M.A.I. la pedeapsa de 5 ani închisoare şi la pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., timp de 3 ani după executarea pedepsei principale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 329 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 141 din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. S-a dispus contopirea celor două pedepse, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi 3 ani pedeapsă complementară. A fost de asemenea interzisă inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatului de la 5 martie 2013 la zi şi s-a menţinut starea de arest.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.I., s-a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 42 C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., fiindu-i totodată aplicată pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., timp de 4 ani după executarea pedepsei principale. A fost de asemenea interzisă inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatului de la 13 februarie 2013 la zi şi s-a menţinut starea de arest.
Pe latură civilă, s-a admis acţiunea civilă exercitată de părţile civile B.I. şi B.F.M. şi a fost obligat inculpatul M.I. să plătească acestora câte 50.000 RON drept daune morale.
În baza art. 19 din Legea nr. 678/2001 şi art. 118 lit. b) şi e) C. pen., s-a confiscat de la inculpatul M.I. suma de 27.400 RON dobândită prin traficarea părţilor civile, precum şi telefonul mobil marca „X".
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la plata a câte 1.000 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, în luna februarie 2012, inculpatul M.I. a cunoscut în municipiul R.V., judeţul Teleorman, pe partea civilă B.I., căreia i-a propus să efectueze activităţi de menaj în apartamentul său, situat în aceeaşi localitate, str. S.I., judeţul Teleorman, plata fiind în valoare de 30-50 RON, săptămânal.
Partea civilă B.I. a acceptat propunerea inculpatului şi până în luna septembrie 2012 a efectuat săptămânal menajul în apartamentul inculpatului M.I., fără a locui la acesta.
În luna septembrie 2012, inculpatul M.I. a solicitat părţii civile B.I. să locuiască în apartamentul lui şi să practice prostituţia în favoarea lui.
Pentru a determina pe partea civilă B.I. să accepte solicitarea sa, inculpatul M.I. a ameninţat-o cu exercitarea de agresiuni fizice asupra sa, de către unele persoane de etnie rromă din municipiul R.V., cunoştinţe ale inculpatului M.I. şi cu faptul că va divulga mamei sale, faptul că întreţine relaţii cu un tânăr mai mare decât ea, în vârstă de 17 ani.
În vara anului 2012, partea civilă B.F.M. s-a cunoscut cu partea civilă B.I. în municipiul R.V., pe care a invitat-o în apartamentul inculpatului M.I. Acolo, inculpatul M.I., prin înşelăciune, promiţându-i protecţie şi jumătate din banii câştigaţi, a determinat pe partea civilă B.F.M. să practice prostituţia în apartamentul lui şi pentru el.
Din probele administrate în cauză, a rezultat că partea civilă B.F.M. a practicat prostituţia în favoarea inculpatului M.I., în locuinţa acestuia, în lunile iulie şi august 2012, în medie cu patru bărbaţi pe zi, fiecare raport sexual fiind plătit cu 50 RON către inculpatul M.I., partea civilă primind de la inculpat doar ţigări şi hrană.
În perioada în care a exploatat sexual pe partea civilă B.F.M., inculpatul M.I. şi-a însuşit suma de 12.400 RON.
Faţă de ameninţările inculpatului M.I., partea civilă B.I. a acceptat să practice prostituţia la locuinţa acestuia, în perioada octombrie 2012-12 februarie 2013, fiind găzduită în cea mai mare parte a timpului la locuinţa acestuia, precum şi primită în locuinţa respectivă în acelaşi scop, al exploatării sexuale.
Activităţile desfăşurate de inculpatul M.I., au constat şi în recrutarea de bărbaţi, prin apelarea telefonică a acestora, ca virtuali beneficiari de servicii sexuale, recrutarea acestora pe stradă sau în diferite locuri sau localuri publice şi apelarea la persoanele beneficiare de servicii sexuale contra cost, pentru a proceda, la rândul lor, la recrutarea de alte persoane care să beneficieze de serviciile sexuale ale minorelor, contra cost, în favoarea inculpatului M.I.
În acelaşi sens, inculpatul M.I. a reuşit să îşi apropie persoane care să recruteze bărbaţi în vederea întreţinerii de relaţii sexuale contra cost cu partea civilă B.I., fiind cazul inculpaţilor M.A.I. şi D.I., care prin activităţile lor desfăşurate în perioada octombrie 2012-12 februarie 2013, au înlesnit practicarea prostituţiei de către partea civilă B.I. şi au favorizat tragerea de foloase de către inculpatul M.I., dar şi de către co-inculpaţi de pe urma practicării prostituţiei de partea civilă B.I.
Din actele de urmărire penală efectuate în cauză, a rezultat că partea civilă B.I., în perioada octombrie 2012-12 februarie 2013, a întreţinut relaţii sexuale contra cost, în favoarea inculpatului M.I., în medie cu câte 15 bărbaţi pe săptămână, la un preţ mediu de 50 RON pentru o relaţie sexuală, rezultând că în urma exploatării sexuale a părţii civile B.I., inculpatul M.I. şi-a însuşit valoarea de 15.000 RON.
În privinţa inculpaţilor M.A.I. şi D.I., s-a stabilit că aceştia, telefonic şi prin relaţii directe cu diferiţi bărbaţi, în principal din comuna P., judeţul Teleorman, în cazul inculpatului M.A.I. şi în principal din municipiul R.V., în cazul inculpatei D.I., au recrutat bărbaţi care au întreţinut relaţii sexuale contra cost cu partea civilă B.I., la locuinţa inculpatului M.I.
După recrutarea bărbaţilor respectivi de către inculpatul M.A.I.; aceştia erau transportaţi şi conduşi prin grija aceluiaşi inculpat, la locuinţa inculpatului M.I., garanţiile date de către inculpatul M.A.I. fiind de natură a determina acceptarea lor de către inculpatul M.I., ca beneficiari ai serviciilor sexuale prestate de către partea civilă B.I.
După recrutarea bărbaţilor de către inculpata D.I., aceasta fie solicita inculpatului M.I. sau părţii civile B.I. să se prezinte la locuinţa ei în vederea întreţinerii de relaţii sexuale contra cost, ceea ce se şi întâmpla, fie trimitea sau conducea bărbaţii respectivi la locuinţa inculpatului M.I., în vederea întreţinerii de relaţii sexuale contra cost cu partea civilă B.I., după ce în prealabil le aducea la cunoştinţă acest lucru, telefonic.
Prima instanţă a apreciat ca fiind relevante convorbirile telefonice interceptate şi redate în scris.
La urmărirea penală, inculpatul M.I. a recunoscut învinuirile, susţinând însă că doar a favorizat partea civilă B.I. să întreţină relaţii sexuale contra cost, în locuinţa lui.
Inculpatul a recunoscut totodată, că în vara anului 2012, în apartamentul său, a locuit partea civilă B.F.M. însă aceasta nu a practicat prostituţia în apartamentul său.
Cu privire la inculpata D.I., inculpatul M.I. a arătat că din luna octombrie 2012 şi până la data efectuării percheziţiei domiciliare, a recrutat bărbaţi pe care îi trimitea să întreţină relaţii sexuale contra cost la locuinţa lui, cu partea civilă B.I. şi au fost situaţii când partea civilă B.I. se ducea, la solicitarea inculpatei D.I., la locuinţa acesteia şi practica prostituţia acolo.
Cu privire la inculpatul M.A.I., inculpatul M.I. a declarat că acesta a venit la apartamentul său de foarte multe ori, cu bărbaţi recrutaţi de el şi care să întreţină relaţii sexuale contra cost cu partea civilă B.I.
Acesta a recunoscut că şi-a însuşit sume de bani provenite din practicarea prostituţiei de către partea civilă B.I.
Inculpatul M.A.I. a declarat la urmărirea penală că în luna septembrie 2012, inculpata D.I. i-a adus la cunoştinţă despre faptul că partea civilă B.I. întreţine relaţii sexuale contra cost şi după ce l-a invitat la locuinţa ei, acesta s-a deplasat împreună cu martorul O.A.R. la locuinţa inculpatei D.I. Când au ajuns la locuinţa inculpatei, acolo se mai aflau inculpatul M.I. şi partea civilă B.I., iar martorul O.A.R. a întreţinut relaţii sexuale cu partea civilă B.I., plătind suma de 30 RON către inculpata D.I. şi pe care a predat-o inculpatului M.I.
Inculpatul a recunoscut faptul că a recrutat tineri din comuna P., pe care i-a transportat la locuinţa inculpatului M.I., iar aceştia au întreţinut relaţii sexuale contra cost cu minora B.I., precum şi faptul că el a întreţinut o dată, relaţii sexuale cu partea civilă B.I. şi a plătit către inculpatul M.I.
Acesta a mai precizat că sunt reale cele declarate de către partea civilă B.I., în sensul că din luna octombrie 2012 şi până în luna februarie 2013, a recrutat şi condus la locuinţa inculpatului M.I., în jur de 15 bărbaţi, unii o dată, alţii de mai multe ori, pentru a întreţine relaţii sexuale contra cost cu aceasta, în folosul inculpatului M.I., precum şi că el nu a primit din sumele de bani plătite de bărbaţii care au fost recrutaţi de acesta şi au întreţinut relaţii sexuale contra cost cu partea civilă B.I., însă a consumat împreună cu inculpatul M.I., cu partea civilă B.I. şi cu beneficiarii serviciilor sexuale, băuturi, alimente şi ţigări aduse de către beneficiarii serviciilor sexuale.
Inculpata D.I. a declarat şi ea la urmărirea penală că a recrutat bărbaţi care să întreţină relaţii sexuale contra cost cu partea civilă B.I., atâta la locuinţa inculpatului M.I. şi de câteva ori şi la locuinţa sa, arătând că sumele provenite din exploatarea sexuală a părţii civile erau însuşite de către inculpatul M.I., iar ea a beneficiat doar de o parte din bunurile aduse de către beneficiarii serviciilor sexuale, adică ţigări şi băuturi.
În faţa instanţei de fond, toţi cei trei inculpaţi au recunoscut faptele, solicitând judecarea pe baza probatoriului de la urmărirea penală. Inculpatul M.I. a fost de acord şi cu obligarea sa la plata despăgubirilor solicitate de părţile civile, respectiv câte 50.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale.
În drept, prima instanţă a reţinut că faptele inculpatului M.I., care în luna iulie 2012, a recrutat prin înşelăciune, profitând de capacitatea redusă de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, a victimei B.F.M. şi a găzduit-o pe aceasta, în lunile iulie şi august 2012, în scopul exploatării sexuale a acesteia şi a exploatat-o sexual în aceeaşi perioadă, obţinând în acest mod valoarea de 12.400 RON, precum şi cele de a recruta prin violenţă, în luna septembrie 2012, găzdui şi primi victima minoră B.I., în scopul exploatării sexuale precum şi exploatarea sexuală a acesteia, în perioada octombrie 2012-12 februarie 2013, obţinând în urma exploatării sexuale valoarea de 15.000 RON, constituie infracţiunea de trafic de minori în formă continuată prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi pedepsită cu închisoare de la 7 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
La stabilirea încadrării juridice a faptei, instanţa de fond a avut în vedere decizia nr. XVI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, pronunţată în recurs în interesul legii, potrivit căreia distincţia dintre infracţiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 12 şi, respectiv, art. 13 din Legea nr. 678/2001 şi cea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) C. pen. este dată de obiectul juridic generic diferit al celor două incriminări, respectiv de valoarea socială diferită, protejată de legiuitor prin textele incriminatorii ale celor două legi: în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001 aceasta fiind apărarea dreptului la libertatea de voinţă şi acţiune a persoanei, iar în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzută de art. 329 C. pen., apărarea bunelor moravuri în relaţiile de convieţuire socială şi de asigurare licită a mijloacelor de existenţă. Prin urmare, în cazul în care o persoană, fără a întrebuinţa constrângeri, îndeamnă sau înlesneşte practicarea prostituţiei ori trage foloase de pe urma practicării prostituţiei de către persoane majore, săvârşeşte infracţiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) C. pen. Pe de altă parte, în situaţia unor acte de recrutare, transportare, transferare, cazare sau primire a unei persoane, prin ameninţare, violenţă, răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau prin alte forme de constrângere ori profitând de imposibilitatea acelei persoane de a-şi exprima voinţa sau prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 678/2001, respectiv art. 13 din Legea nr. 678/2001 dacă victimele sunt minori.
Avându-se în vedere situaţia de fapt reţinută în cauză, din care a rezultat că actele de primire şi găzduire, în scopul exploatării sexuale a victimelor, au fost realizate de inculpatul M.I. profitând de starea de minoritate a victimelor, condiţiile precare de existenţă ale acestora, lipsa supravegherii părinteşti, naivitatea specifică vârstei de 14-15 ani, care i-au permis inculpatului recrutarea prin constrângere în scopul exploatării sexuale a minorelor. Astfel, ori de câte ori sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de minori, se dă eficienţă principiului potrivit căruia specialul primează generalului, fapta încadrându-se în prevederile art. 13 din Legea nr. 678/2001 şi nu în prevederile art. 329 C. pen.
S-a reţinut că faptele inculpatului M.A.I., care în perioada octombrie 2012-12 februarie 2013, a înlesnit practicarea prostituţiei de către victima minoră B.I. şi tragerea de foloase de către el şi inculpatul M.I., de pe urma practicării prostituţiei de către aceasta, prin aceea că a recrutat bărbaţi care au întreţinut relaţii sexuale contra cost cu victima, a transportat beneficiarii serviciilor sexuale la locaţiile unde au fost întreţinute relaţiile sexuale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de proxenetism în formă continuată, prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi pedepsită cu închisoare de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
Fapta aceluiaşi inculpat care, la sfârşitul anului 2012, a întreţinut relaţii sexuale contra cost cu minora B.I., deşi cunoştea că aceasta era victimă a traficului de minori şi exploatată sexual de către inculpatul M.I., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 141 din Legea nr. 678/2001 şi pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
Faptele inculpatei D.I., care în perioada octombrie 2012-12 februarie 2013, a înlesnit practicarea prostituţiei de către victima minoră B.I. şi tragerea de foloase de către ea şi inculpatul M.I., prin aceea că a recrutat bărbaţi care au întreţinut relaţii sexuale contra cost cu victima şi a pus la dispoziţie locuinţa sa, în vederea practicării relaţiilor sexuale contra cost, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de proxenetism în formă continuată, prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi pedepsită cu închisoare de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
În sarcina inculpaţilor M.A.I. şi D.I., a fost reţinută infracţiunea de proxenetism şi nu infracţiunea de trafic de minori sau complicitate la această infracţiune, deoarece activităţile infracţionale ale acestora au vizat strict exploatarea sexuală a victimei B.I. şi practicarea prostituţiei de către aceasta şi nu activităţile specifice infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 678/2001, adică recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea victimei, în scopul exploatării.
La individualizarea pedepselor, potrivit art. 72 C. pen., instanţa de fond a avut în vedere limitele pedepsei prevăzute de textele de lege incriminatoare, dispoziţiile referitoare la reducerea acestora cu o treime potrivit art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., dar şi circumstanţele comiterii faptelor, contribuţia fiecărui autor, precum şi împrejurări vizând persoana fiecărui inculpat.
Astfel, inculpata D.I. nu are antecedente penale, este necăsătorită, are în îngrijire un copil minor, este fără ocupaţie, a avut o contribuţie mai redusă decât ceilalţi coinculpaţi la săvârşirea faptelor, aşa încât s-a apreciat că scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins prin condamnarea inculpatei la pedeapsa închisorii, în cuantum orientat deasupra minimului rezultat conform aplicării art. 3201 C. proc. pen. şi cu suspendarea executării sub supraveghere, în condiţiile art. 861-864 C. pen.
S-a reţinut că şi inculpatul M.A.I. este fără antecedente penale, dar acesta a avut o contribuţie însemnată la săvârşirea faptelor, recrutând un număr de aproximativ 15 bărbaţi pe care i-a transportat la locuinţa inculpatului M.I., aceştia întreţinând relaţii sexuale contra cost cu minora B.I. În sarcina acestuia s-a reţinut o a doua infracţiune, în concurs real, potrivit art. 33 lit. a) C. pen., prin faptul că a întreţinut relaţii sexuale cu partea civilă B.I., deşi îi cunoştea vârsta şi ştia că era exploatată de inculpatul M.I.
S-a apreciat că, în privinţa acestui inculpat, se impune condamnarea la pedepse cu închisoarea situate peste minimul rezultat, conform aplicării art. 3201 C. proc. pen. pentru fiecare infracţiune, pedeapsa rezultantă stabilită conform art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., de 5 ani închisoare fiind executată în regim de detenţie.
S-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile art. 71 C. pen., precum şi pedeapsa complementară a interzicerii aceloraşi drepturi timp de 3 ani după executarea pedepsei principale.
S-a reţinut că inculpatul M.I. are antecedente penale, fiind condamnat la pedepse pentru care termenul de reabilitare este împlinit, motiv pentru care acesta nu are calitatea de recidivist. Potrivit fişei sale de cazier judiciar, cea mai mare pedeapsă a fost condamnarea la 25 de ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 174-175 lit. a) C. pen., aplicată prin sentinţa penală nr. 233 din 15 decembrie 1971, în Dosarul nr. 3072/1971, al Tribunalului judeţean Constanţa, definitivă prin decizia penală nr. 1363 din 3 aprilie 1972, a Tribunalului Suprem al Republicii Socialiste România.
Faţă de această condamnare, s-a făcut aplicarea prevederilor Decretului nr. 11/1988, privind amnistierea unor infracţiuni şi reducerea unor pedepse, potrivit cărora art. 2 se reduc cu ½, pedepsele cu închisoare mai mari de 10 ani, aplicate de instanţa de judecată, astfel că pedeapsa de executat a inculpatului M.I., s-a redus la 12,5 ani.
S-a reţinut că acesta a avut contribuţia majoră la săvârşirea faptelor, recrutând ambele minore, viciindu-le consimţământul, profitând de capacitatea lor redusă de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, găzduindu-le în locuinţa, sa, însuşindu-şi sumele de bani rezultate din traficarea minorelor, astfel încât, în raport de criteriile prevăzute la art. 72 C. pen. şi de recunoaşterea vinovăţiei cu consecinţa aplicării art. 3201 alin. (7) C. pen., dar şi avându-se în vedere vârsta înaintată, s-a apreciat că se impune o condamnare la o pedeapsă cu închisoarea deasupra minimului, respectiv 7 ani închisoare cu executare şi 4 ani pedeapsă complementară, cu interzicerea corespunzătoare a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile art. 71 C. pen. şi respectiv art. 65 C. pen.
Sub aspectul laturii civile, părţile civile B.I. şi B.F.M. au solicitat câte 50.000 RON daune morale de la inculpatul M.I., sume pe care acesta, chiar prin declaraţia dată în instanţă, a fost de acord să le achite, astfel încât, în baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen., s-a dispus obligarea acestuia la plata despăgubirilor sus-menţionate. Instanţa de fond a avut în vedere traumele suferite de părţile vătămate la vârste fragede, ca urmare a traficării lor de către inculpaţi şi care le vor afecta pe viitor întreaga existenţă.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel inculpaţii M.I. şi M.A.I., criticând hotărârea instanţei de fond sub aspectul cuantumului pedepselor aplicate, inculpatul M.A.I. solicitând şi reindividualizarea modalităţii de executare, în sensul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
Prin decizia, penală nr. 191 din 25 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi.
S-a dedus din pedepsele aplicate durata prevenţiei, pentru inculpatul M.I. de la data de 13 februarie 2013 la zi şi pentru inculpatul M.A.I. de la data de 5 martie 2013 la zi, menţinându-se măsura arestării preventive luată faţă de inculpaţi.
A fost obligat apelantul M.I. la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 300 RON onorariul apărătorului din oficiu se va avansa din fondul Ministerul Justiţiei, iar apelantul M.A.I. la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, în mod temeinic, instanţa de fond a constatat că din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că inculpaţii au săvârşit faptele descrise în actul de sesizare, declaraţiile acestora de recunoaştere coroborându-se cu declaraţiile părţilor vătămate B.I. şi B.F.M., procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate şi declaraţiile martorilor.
De asemenea, s-a reţinut că prima instanţă a constatat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea procedurii speciale prevăzute de art. 3201 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor M.A.I. şi D.I., instanţa de apel a constatat că prin acţiunile acestora, de racolare de persoane de sex bărbătesc în vederea întreţinerii de relaţii sexuale contracost cu victimele traficului de minori B.I. şi B.F.M., cei doi inculpaţi au comis acte de complicitate la infracţiunea de trafic de minori săvârşită de M.I., ajutându-l pe acesta în exploatarea sexuală a celor două victime. În raport de dispoziţiile prevăzute de art. 372 şi 373 C. proc. pen. privind neagravarea situaţiei în propriul apel şi limitele efectului extensiv al apelului, precum şi faptul că, în raport de minimul special de 5 ani închisoare prevăzut de art. 329 alin. (1) şi (3) C. pen., mai mic decât cel de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, s-a constatat că schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. nu este posibilă în apelul inculpaţilor.
S-a apreciat că pedepsele aplicate apelanţilor inculpaţi pentru infracţiunile reţinute au fost legal şi temeinic stabilite, în vederea realizării funcţiei represive şi de prevenţie generală şi specială ale pedepsei, pentru ca inculpaţii să înţeleagă şi să resimtă direct consecinţele activităţii infracţionale şi să fie determinaţi ca pe viitor să respecte valorile sociale ocrotite de norma penală.
De asemenea, s-a mai apreciat că nu se impune reducerea pedepselor aplicate de prima instanţă, în raport de forma continuată a infracţiunilor săvârşite, de gradul de pericol social concret extrem de ridicat al acestora, ce rezultă din modul în care au fost recrutate victimele, vârsta fragedă a celor două victime, perioada semnificativă în care acestea au fost exploatate sexual, modalitatea intensivă în care acestea au fost exploatate, în cauză neputând fi reţinută nicio împrejurare care să fie de natură a fi reţinută ca şi circumstanţă atenuantă.
Împotriva deciziei penale menţionate, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii M.I. şi M.A.I.
Recurentului inculpat M.I. a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri, susţinând că instanţele nu au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 72 şi 74 C. pen., având în vedere că se impunea reţinerea de circumstanţe atenuante şi stabilirea unei pedepse sub minimul special, raportat la circumstanţele sale personale.
Recurentului inculpat M.A.I. a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri, întrucât cuantumul pedepsei ce i-a fost aplicată este nelegal, raportat la prevederile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. reţinute în cauză.
La termenul de judecată din 12 noiembrie 2013 inculpatul M.I., prin apărătorul desemnat din oficiu, a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. II din Legea nr. 2/2013, susţinând că prin art. II din Legea nr. 2/2013 şi art. I pct. 15 din Legea nr. 2/2013, s-a abrogat forma art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., în vigoare la data săvârşirii faptelor, astfel că nu mai are posibilitatea să solicite reindividualizarea pedepsei, încălcându-se art. 15, art. 78 şi art. 148 din Constituţie raportat la art. 6 şi 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
I. Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de către recurentul inculpat M.I., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”.
Rezultă, aşadar, că alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede condiţii privind atât obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv legi sau ordonanţe în vigoare sau dispoziţii în vigoare ori asemenea acte normative, cât şi o condiţie relativă la existenţa unei legături între norma atacată sub aspectul constituţionalităţii şi obiectul cauzei cu soluţionarea căreia a fost învestită instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.
Totodată dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 cuprind alte două condiţii de admisibilitate ale excepţiilor de neconstituţionalitate, vizând titularul dreptului de a invoca o asemenea excepţie (părţile, procurorul sau instanţa, din oficiu) şi nepronunţarea anterioară a unei decizii privind neconstituţionalitatea aceloraşi reglementări de către Curtea Constituţională.
Cu privire la modul de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevede că aceasta se realizează printr-o încheiere motivată, art. 29 alin. (6) prevăzând sancţiunea aplicabilă în situaţiile în care excepţia invocată nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de alin. (1), (2) sau (3) din articolul indicat, respectiv inadmisibilitatea excepţiei.
Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analizarea pertinenţei excepţiei, în sensul constatării existenţei unei legături cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, precum şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
În prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate invocată, privind dispoziţiile art. II din Legea nr. 2/2013, cu referire la modificările dispoziţiilor art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., vizează un text de lege care este în vigoare şi nu s-a constatat anterior, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, că acesta este neconstituţional, însă nu este îndeplinită ultima condiţie, aceea că dispoziţia din lege a cărei neconstituţionalitate este criticată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Textul de lege invocat ca fiind neconstituţional, respectiv art. II din Legea nr. 2/2013, „dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în C. proc. pen., în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului”, nu are, în opinia Înaltei Curţi, legătură cu obiectul cauzei, întrucât acesta cuprinde dispoziţii tranzitorii, prin excepţia de neconstituţionalitate invocată tinzându-se, practic, la modificarea legii şi dorindu-se transformarea în legislator pozitiv a Curţii Constituţionale.
În motivarea scrisă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se arată că se solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate întrucât dispoziţiile legale criticate lasă fără eficienţă calea de atac a recursului în cazul faptelor penale săvârşite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, aspect care nu poate fi analizat de Curtea Constituţională, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate.
Controlul de constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională vizează doar concordanţa între un text de lege şi dispoziţiile Constituţiei, iar finalitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi decât aceea de a împiedica pronunţarea unei soluţii ce s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională şi nu de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală neconvenabilă unei părţi. Astfel, dreptul subiectiv de a invoca o excepţie de neconstituţionalitate nu are un caracter absolut, ci trebuie exercitat în condiţiile şi în limitele stabilite de lege (cu bună-credinţă), cu respectarea scopului legii şi nu pentru a se încerca denaturarea sau a se împiedica aplicarea unei instituţii ori a unei norme legale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatului M.I.
II. Examinând recursurile declarate de inculpaţi, prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, hotărârile pronunţate în cauză fiind legale şi temeinice, pentru următoarele considerente:
În primul rând, se constată că, în raport de data pronunţării deciziei atacate, sunt aplicabile dispoziţiile actuale ale C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Inculpaţii au motivat recursurile în termenul prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., motivele de recurs ailându-se la dosarul de recurs.
1. În ceea ce priveşte recursul inculpatului M.I., Înalta Curte constată că, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., hotărârile pronunţate în cauză au fost criticate sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei inculpatului, solicitându-se stabilirea unei pedepse sub minimul special, prin reţinerea de circumstanţe atenuante.
Înalta Curte nu poate examina această critică în cadrul cazului de casare mai sus menţionat, deoarece individualizarea pedepsei nu se circumscrie art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., aceste dispoziţii fiind incidente în situaţia în care „hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.”
Or, individualizarea pedepsei este o chestiune de apreciere, ce implică reanalizarea criteriilor de cuantificare şi de stabilire a sancţiunii şi nu verificarea modalităţii în care instanţa de fond sau instanţa de apel au aplicat sau au respectat o anumită dispoziţie legală.
Ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 2/2013 dispoziţiilor art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., prin abrogarea tezei I a acestui caz de casare, în vigoare anterior, Înalta Curte nu mai are posibilitatea de a examina această critică şi de a proceda la reindividualizarea pedepsei, astfel cum a solicitat inculpatul.
2. În ceea ce priveşte critica invocată în recurs de inculpatul M.A.I., în sensul că pedeapsa aplicată nu este stabilită în limitele legale, în raport cu dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. reţinute în cauză, Înalta Curte constată că aceasta se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., însă nu este fondată.
Inculpatul M.A.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 329 alin. (1) şi (3) C. pen. (pedepsită cu închisoare de la 5 la 18 ani) şi de art. 141 din Legea nr. 678/2001 (pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă).
Ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., instanţa de fond a avut în vedere aceste limite de pedeapsă reduse cu o treime, care se situează între 3 ani şi 4 luni închisoare şi 12 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (3) C. pen., şi între 4 luni şi 2 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 141 din Legea nr. 678/2001, pedepsele stabilite de instanţa de fond fiind de 5 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (3) C. pen. şi de 1 an închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 141 din Legea nr. 678/2001.
După contopirea celor două pedepse, instanţa de fond a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, care, aşa cum s-a menţionat, a fost stabilită cu respectarea dispoziţiilor legale, în limitele de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 12 ani închisoare, rezultate în urma aplicării dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat.
Faţă de cele reţinute, constatând că nu sunt incidente nici celelalte cazuri de casare care ar putea fi avute în vedere din oficiu, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., va deduce din pedeapse durata reţinerii şi arestării preventive a inculpaţilor.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor ii obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul M.I. de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II din Legea nr. 2/2013, cu referire la modificările dispoziţiilor art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.
II. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.I. şi M.A.I. împotriva deciziei penale nr. 191 din 25 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului M.I., durata reţinerii şi arestării preventive de la 13 februarie 2013 la 12 noiembrie 2013.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului M.A.I., durata reţinerii şi arestării preventive de la 5 martie 2013 la 12 noiembrie 2013.
Obligă recurentul inculpat M.I. la plata sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 500 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurentul inculpat M.A.I. la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 12 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3505/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3538/2013. Penal. Cerere de transfer de... → |
|---|
