ICCJ. Decizia nr. 586/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.586/2013
Dosar nr. 7137/3/2012
Şedinţa publică din 18 februarie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.339 din 25 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 568 din 12 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, formulată de condamnaţii C.C., P.N., P.R. şi D.C.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi petenţii condamnaţi la plata sumei de 250 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, urmând a fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că petenţii C.C., P.N., P.R. şi D.C. au formulat cerere de revizuire a sentinţei prin care au fost condamnaţi la pedepse de 10 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, de 10 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, 14 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi 12 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, această sentinţă rămânând definitivă prin decizia penală nr. 1304 din 01 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A arătat Tribunalul că, potrivit dispoziţiilor art. 4082 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile definitive pronunţate în cauza în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate, pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe o dispoziţie legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.
S-a reţinut că, pentru a fi incident cazul de revizuire invocat de către petenţi, respectiv art. 4082 C. proc. pen., este necesară întrunirea, în mod cumulativ, a două condiţii: pe de o parte, în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere să fi fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate pe care Curtea Constituţională să o fi admis, iar pe de altă parte, soluţia pronunţată în cauza respectivă să se fi întemeiat pe dispoziţia legală declarată ne constituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. S-a constatat că art. 4082 C. proc. pen. a fost introdus prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală, prin această lege fiind abrogat alin. (5) din art. 29 din Legea nr. 47/1992, articol care prevedea suspendarea soluţionării unei cauze în care se invocase excepţia de neconstituţionalitate pe perioada soluţionării acesteia de către Curtea Constituţională.
În acest context, s-a reţinut că cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 4082 C. proc. pen., apare ca un remediu aplicabil, evident, doar celor care au invocat o excepţie de neconstituţionalitate pentru nesuspendarea soluţionării cauzei prev. de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.
S-a mai constatat că, anterior abrogării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, invocarea şi admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate nu producea efecte decât în cauza. în care excepţia fusese invocată şi în celelalte cauze doar pentru viitor. Admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate nu producea efecte asupra altor cauze soluţionate definitiv până în momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 în a doua republicare.
În ceea ce priveşte prima condiţie, Tribunalul a arătat că, din conţinutul dosarului, rezultă cu certitudine că la niciunul dintre termenele de judecată acordate, nici revizuenţii, nici reprezentantul Ministerului Public, nici alte părţi sau instanţa din oficiu nu au ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., invocate de revizuenţi în prezenta cauză, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea potrivit căreia prin decizia nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege pe care revizuenţii îşi întemeiază cererea, decizie a cărei aplicare o solicită în prezenta cauză.
Drept consecinţă, Tribunalul a constatat că nu mai este necesar a fi analizată cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 4082 C. proc. pen., respectiv dacă soluţia pronunţată în cauza respectivă s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, petenţii condamnaţi-revizuenţi C.C., P.N. şi P.R., criticând-o pentru netemeinicie şi solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, pe fond, rejudecând, admiterea cererii de revizuire şi aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Prin decizia penală nr. 245 din 18 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de revizuenţii C.C., P.N. şi P.R. împotriva sentinţei penale nr. 339 din data de 25 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 7137/3/2012.
Au fost obligaţi revizuenţii la câte 500 lei cheltuieli judiciare statului, din care câte 250 lei onorariu avocat oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, în limitele prevăzute de art. 371 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că instanţa fondului a reţinut corect că aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. pe calea revizuirii este inadmisibilă, prevederea invocată fiind operabilă numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi nu poate constitui o împrejurare nouă, survenită ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. De altfel, s-a reţinut că acest aspect a fost lămurit prin Decizia nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 a Curţii Constituţionale care a statuat că textul vizat are în vedere o judecată, procedura simplificată a recunoaşterii vinovăţiei neavând legătură cu cauzele soluţionate definitiv.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs revizuenţii condamnaţi C.C., P.N. şi P.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
La termenul de judecată din data de 18 februarie 2013, recurentul revizuent condamnat P.N. a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., Înalta Curte constată că cererea este inadmisibilă pentru considerentele care urmează.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Cea de a doua condiţie care trebuie îndeplinită se referă la dreptul oricărei părţi, a instanţei de judecată şi a procurorului de a putea ridica o excepţie de neconstituţionalitate.
În al treilea rând, trebuie ca normele legale în vigoare, a căror neconstituţionalitate este contestată, să nu fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În speţă, recurentul revizuent condamnat P.N. a criticat dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., în raport cu prevederile cuprinse în Constituţia României la art. 15 (referitoare la universalitatea legii), art. 16 (referitoare la egalitatea în drepturi), art. 21 (referitoare la accesul liber la justiţie) şi art. 124 alin. (2) (referitoare la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei).
Admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de art. art.29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, care reglementează o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor de judecată.
Potrivit art. 5 din acelaşi articol, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), cererea de sesizare a Curţii Constituţionale va fi respinsă ca inadmisibilă.
În cauză, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., a căror neconstituţionalitate este invocată de către recurentul revizuent condamnat P.N., trebuie să aibă rol determinant în soluţionarea prezentului dosar, aceasta fiind o condiţie indispensabilă pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Se reţine că excepţia de neconstituţionalitate este un incident apărut în cursul unui litigiu, invocarea ei impunând justificarea unui interes, cât şi stabilirea existenţei acestui interes pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit. Aşadar, soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii în procesul penal principal.
Cerinţa relevanţei şi a pertinenţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul soluţionării cauzei.
În acest sens, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., invocată de către recurentul revizuent condamnat P.N., este inadmisibilă, prin prisma irelevanţei şi lipsei de pertinenţă, în realitate, prin ridicarea excepţiei, acesta urmărind să-i fie aplicabile dispoziţiile legale anterior menţionate, demers judiciar căruia nu i se poate da însă curs, în condiţiile în care în cauză s-a pronunţat o hotărâre definitivă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul revizuent condamnat P.N., considerând inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. în raport cu prevederile art. 15, 16, 21 şi 124 alin. (2) din Constituţia României.
Examinând recursurile declarate în cauză, respectiv actele şi lucrările din dosar, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate pentru considerentele care urmează.
Revizuenţii condamnaţi C.C., P.N. şi P.R., în temeiul dispoziţiilor art. 4082 C. proc. pen., au formulat cerere de revizuire a sentinţei penale nr. 568 din 12 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă la data de 01 aprilie 2011 prin decizia penală nr. 1304 din aceeaşi dată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea cererii, revizuenţii condamnaţi au arătat că aceasta a fost formulată ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile.
Potrivit dispoziţiilor art. 4082 alin. (1) C. proc. pen., „Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare”.
Din dispoziţiile citate, rezultă faptul că pentru ca o astfel de cerere de revizuire să fie admisibilă este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită să se fi invocat o excepţie de neconstituţionalitate, art. 4082 alin. (1) C. proc. pen. făcând trimitere clară la cauzele în care Curtea Constituţională a fost sesizată şi s-a pronunţat;
- dispoziţiile criticate să fi fost declarate neconstituţionale;
- soluţia dată în cauză să se fi întemeiat pe dispoziţiile declarate neconstituţionale sau pe alte dispoziţii legate în mod necesar şi evident de acestea.
Înalta Curte reţine că, într-adevăr, prin decizia nr. 1470/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 02 decembrie 2011, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 3201 din C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, în cuprinsul motivării deciziei Curţii Constituţionale arătându-se că dispoziţiile art. 3201 din C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Totodată, se reţine că, deşi a intervenit decizia Curţii Constituţionale nr. 1470 din data de 08 noiembrie 2011, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3201 C. proc. pen., potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României: „...De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”, aceeaşi prevedere fiind reluată şi în art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Având în vedere caracterul său constituţional, principiul neretroactivităţii este aplicabil nu numai legiuitorului, ci, în egală măsură şi autorităţilor cu rol de interpretare şi aplicare a legii.
Aşadar, principiul neretroactivităţii guvernează şi efectele deciziilor Curţii Constituţionale, cu atât mai mult cu cât ele privesc nemijlocit legitimitatea constituţională a legii. De altfel, în acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, care a statuat că: „De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) şi nu limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter partes) şi au putere numai pentru viitor. Efectele juridice produse de dispoziţiile legale anterior constatării neconstituţionalităţii lor rămân valabile, potrivit principiului aplicării legilor în timp.” (Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010).
Din analiza actelor dosarului în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, se constată, pe de o parte, că această cauză era definitivă la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale, iar pe de altă parte, că la niciunul dintre termenele de judecată acordate în cauză nu a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3201 C. proc. pen., fiind lipsită de relevanţă împrejurarea potrivit căreia prin decizia nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege pe care revizuenţii îşi întemeiază cererea, decizie a cărei aplicare o solicită şi în prezenta cauză.
Faţă de cele expuse, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate, în mod corect cererea de revizuire a fost respinsă, ca inadmisibilă.
În lumina acestor consideraţii, având în vedere că în cauză nu se identifică nici alte motive de casare a hotărârilor atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursurile declarate, ca nefondate.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii revizuenţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se vor include şi onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de revizuenţii condamnaţi C.C., P.N. şi P.R. împotriva deciziei penale nr. 245 din 18 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenţii revizuenţi condamnaţi la plata sumelor de câte 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 200 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 591/2013. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 42/2013. Penal → |
|---|
