ICCJ. Decizia nr. 591/2013. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 591/2013
Dosar nr. 6906/3/2012
Şedinţa publică din 18 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 299/ F din 25 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală (Dosar nr. 6906/3/2012), în baza art. 4082 C. proc. pen. cu referire la art. 403 din acelaşi cod, s-a constatat inadmisibilitatea în principiu a cererii de revizuire formulată de revizuentul I.L., cu obligarea acestuia la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, prin cererea sa, petentul a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 1081 din 18 septembrie 2006 a Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3626 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a constatat că cererea formulată de petentul I.L. a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4082 C. proc. pen., introdus prin O.G. nr. 121/2011, în raport cu Decizia nr. 1483 din 9 noiembrie 2011, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
S-a reţinut că, potrivit O.U.G. nr. 121/2011, art. 3201 C. proc. pen. a fost modificat, în sensul că alin. (4) al acestui articol are următorul conţinut: „instanţa de judecată soluţionează latura penala atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat”, iar alin. (8) prevede că „instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. în acest caz, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun”.
S-a avut în vedere că aceste modificări vin ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1470 din 08 noiembrie 2011, prin care a fost declarat neconstituţional art. 3201 C. proc. pen. întrucât marja de apreciere lăsată instanţelor cu prilejul respingerii unei astfel de cereri este de natură a lipsi textul de precizie şi claritate, în absenţa cărora se poate ajunge la o aplicare incoerentă.
În lumina acestor consideraţii, s-a reţinut că trebuie pornit de la scopul Legii nr. 202/2010, prin care a fost introdus şi art. 3201 C. proc. pen., care a fost acela de a accelera soluţionarea proceselor penale numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare şi nu solicită alte probatorii, şi nu acela de a reduce în sine limitele de pedeapsă pentru inculpaţii care recunosc în general săvârşirea faptelor.
De altfel, s-a avut în vedere că în cuprinsul dispoziţiilor art. 4082 C. proc. pen., se precizează în mod expres şi limitativ condiţiile în care este admisibilă revizuirea, respectiv „dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională, respectiv alin. (4) şi alin. (8) din cuprinsul acestui text sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident nu pot fi disociate de prevederile menţionate.
Pornind de la scopul Legii nr. 202/2010, s-a constatat că nu trebuie omis faptul că procesul penal trebuie să se desfăşoare operativ, fără opriri şi fără reveniri la faze anterioare, iar o revenire la un stadiu sau la o etapă procesuală anterioară este posibilă doar în cazurile în care legea prevede expres acest lucru (de exemplu în cazul casării cu trimitere spre rejudecare sau în cazul redeschiderii urmăririi penale). în al doilea rând, s-a reţinut că nu poate fi ignorată regula că legea procesual penală nu retro activează decât în cazul în care se prevede în mod expres aceasta în conţinutul ei, în doctrină susţinându-se chiar că retroactivitatea legii noi de procedură penală nu ar putea avea loc în nicio situaţie, deoarece nu este permisă de art. 15 alin. (2) din Constituţie, care prevede posibilitatea retroactivării doar pentru legea penală, nu şi pentru legea procesual penală.
De asemenea, s-a reţinut că, în analizarea incidenţei art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. în cadrul cauzelor aflate deja în faza cercetării judecătoreşti la data intrării în vigoare a acestuia, nu se poate face abstracţie de faptul că această normă nu este una care să acţioneze pur şi simplu, fără nicio condiţie, ci este o normă a cărei incidenţă este condiţionată de efectuarea unui act procesual de către inculpat, şi anume, este condiţionată de recunoaşterea faptelor de către inculpat şi solicitarea de către acesta, până la începerea cercetării judecătoreşti, ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
A fost avută în vedere şi împrejurarea că în practica judiciară s-a statuat în mod expres că intenţia legiuitorului în reglementarea cuprinsă în art. 3201 C. proc. pen., a fost aceea de a acorda doar inculpatului care a recunoscut săvârşirea faptelor şi a facilitat o desfăşurare mai eficace a procesului penal prin solicitarea ca judecata să se facă în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, o „compensaţie” constând în reducerea cuantumului pedepsei aplicate.
În speţă, a fost însă remarcată conduita revizuentului care, în toate fazele procesului penal - existând mai multe casări cu trimitere spre rejudecare, ultima fiind pronunţată la 30 noiembrie 2010, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 - a avut o conduită constantă de negare a comiterii faptelor sale.
împotriva acestei soluţii a declarat apel petentul condamnat revizuent, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pe motiv că în mod greşit cererea sa a fost respinsă ca inadmisibilă.
Prin decizia penală nr. 228 din 5 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul I.L. împotriva sentinţei penale nr. 299 din 25 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală.
A fost obligat apelantul la 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 200 lei, onorariul avocatului din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Examinând apelul declarat prin prisma criticii aduse soluţiei fondului, cât şi din oficiu, în conformitate cu prevederile art. 371 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că prin sentinţa penală nr. 1081/2006, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia I penală (Dosar nr. 26212/3/2005), definitivă prin decizia penală nr. 3626 din 18 octombrie 2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, petentul revizuent a fost condamnat, după schimbarea calificării juridice a faptelor, în baza art. 334 C. proc. pen., în infracţiunile prev. de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), art. 13 alin. (1), (3) şi (4) din aceeaşi lege, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 211 alin. (2), lit. c) şi alin. (2)1 lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare şi 3 ani interdicţia drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen., în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată, fiind dedusă prevenţia de la 19 octombrie 2002 la 12 iunie 2003.
S-a reţinut că la data de 7 martie 2012, sub nr. 6906/3/2012, petentul a solicitat revizuirea sentinţei penale susmenţionate, pe motiv că pedeapsa aplicată - de 6 ani închisoare - este prea mare şi, deşi a recunoscut şi a regretat faptele, nu a beneficiat de prevederile art. 3201 C. proc. pen., apreciind-o, în raport cu decizia Curţii Constituţionale nr. 1470/2011, „ca fiind lege mai favorabilă”.
S-a avut în vedere că, din considerentele sentinţei penale, a rezultat că inculpatul nu a recunoscut comiterea faptelor, iar probatoriul administrat a stabilit, fără echivoc, vinovăţia acestuia pentru faptele reţinute în sarcina sa.
De asemenea, s-a reţinut că, în vederea admisibilităţii unei cereri de revizuire, art. 394 C. proc. pen. prevede cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, şi anume: când s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; în situaţia în care un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauză, dacă un înscris care a servit ca temei al hotărârii în discuţie a fost declarat fals, dacă un membru al completului care a judecat cauza, procurorul sau persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza şi când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti nu se pot concilia.
Cât priveşte admisibilitatea în principiu, s-a reţinut că, potrivit art. 493 C. proc. pen., instanţa examinează dacă cererea este formulată în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror sunt date suficiente pentru admiterea ei.
În cauza dedusă judecăţii, cât priveşte solicitarea petentului de a beneficia de prevederile art. 3201 C. proc. pen., s-a apreciat că norma la care face referire în cererea sa este condiţionată de recunoaşterea faptelor, iar solicitarea trebuie să se producă până la începerea cercetă ni judecătoreşti.
Astfel, s-a constatat că pe parcursul procesului penal, poziţia procesuală constantă a petentului a fost de nerecunoaştere a faptelor şi, ca atare, s-a apreciat că în mod corect instanţa fondului a constatat, în baza art. 4082 cu referire la art. 403 C. proc. pen., inadmisibilitatea în principiu a cererii de revizuire.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuentul I.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
La termenul de judecată din data de 18 februarie 2013, recurentul revizuent I.L. a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4082 C. proc. pen., întemeiată pe dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţie, art. (1), (2), (3), (10) şi (29) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
În cuprinsul cererii formulate, recurentul revizuent a apreciat că prevederile legale arătate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) ce privesc egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări.
Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4082 C. proc. pen., Înalta Curte constată că cererea este admisibilă pentru considerentele care urmează.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (...) privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţa de judecată, de procuror, în faţa instanţei de judecată, la cauzele la care participă.
De asemenea, alin. (3) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevede că nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Prin prisma acestor dispoziţii legale, în soluţionarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată este competentă să verifice exclusiv îndeplinirea condiţiilor prevăzute expres şi limitativ în art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, şi anume dacă excepţia de neconstituţionalitate priveşte o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, dacă este ridicată de persoanele în drept şi dacă prevederile legale care formează obiectul excepţiei nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În cauză, recurentul revizuent I.L. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4082 C. proc. pen., text introdus prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală.
Din analiza condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, rezultă, pe de o parte, că instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate este competentă numai în privinţa verificării îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute în alin. (1) al articolului anterior menţionat, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale putând fi respinsă doar atunci când se constată că aceasta este contrară alin. (2) şi (3) al aceluiaşi articol.
Or în cauză, revizuentul condamnat I.L. a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 4082 C. proc. pen., obiectul cererii sale fiind chiar revizuirea unei hotărâri în condiţiile enunţate de textul anterior menţionat.
Ca atare, se constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, cererea revizuentului neputând fi respinsă ca inadmisibilă.
Înalta Curte, examinând relevanţa şi pertinenţa cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prin prisma aspectelor învederate de recurentul revizuent, constată că textul atacat este esenţial pentru soluţionarea cauzei, având legătură cu fondul ei.
Cu privire la temeinicia acesteia, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.
Textul de la art. 4082 C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală, nu intră în coliziune cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţia României din perspectiva creării pericolului de discriminare a cetăţenilor în faţa legii.
Orice persoană trimisă în judecată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2012 are dreptul să solicite aplicarea procedurii simplificate cu respectarea condiţiilor legii.
Ca atare, nu putem vorbi de o discriminare în sensul art. 16 din legea fundamentală.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4082 C. proc. pen., urmează a fi admisă.
Examinând recursul declarat în cauză, respectiv actele şi lucrările din dosar, Înalta Curte constată că acesta nu este întemeiat pentru considerentele care urmează.
Revizuentul condamnat I.L., în temeiul dispoziţiilor art. 4082 C. proc. pen., a formulat cerere de revizuire a sentinţei penale nr. 1081 din 18 septembrie 2006 a Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3626 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea cererii, revizuentul a arătat că aceasta a fost formulată ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile.
Potrivit dispoziţiilor art. 4082 alin. (1) C. proc. pen., „Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare”.
Din dispoziţiile citate, rezultă faptul că pentru ca o astfel de cerere de revizuire să fie admisibilă este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită să se fi invocat o excepţie de neconstituţionalitate, art. 4082 alin. (1) C. proc. pen. făcând trimitere clară la cauzele în care Curtea Constituţională a fost sesizată şi s-a pronunţat;
- dispoziţiile criticate să fi fost declarate neconstituţionale;
- soluţia dată în cauză să se fi întemeiat pe dispoziţiile declarate neconstituţionale sau pe alte dispoziţii legate în mod necesar şi evident de acestea.
Înalta Curte reţine că, într-adevăr, prin decizia nr. 1470/2011, publicată în M. Of. nr. 853 din 02 decembrie 2011, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, în cuprinsul motivării deciziei Curţii Constituţionale arătându-se că dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Totodată, se reţine că, deşi a intervenit decizia Curţii Constituţionale nr. 1470 din data de 08 noiembrie 2011, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3201 C. proc. pen., potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României: „De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”, aceeaşi prevedere fiind reluată şi în art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Având în vedere caracterul său constituţional, principiul neretroactivităţii este aplicabil nu numai legiuitorului, ci, în egală măsură şi autorităţilor cu rol de interpretare şi aplicare a legii.
Aşadar, principiul neretroactivităţii guvernează şi efectele deciziilor Curţii Constituţionale, cu atât mai mult cu cât ele privesc nemijlocit legitimitatea constituţională a legii. De altfel, în acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, care a statuat că: „De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) şi nu limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter partes) şi au putere numai pentru viitor. Efectele juridice produse de dispoziţiile legale anterior constatării neconstituţionalităţii lor rămân valabile, potrivit principiului aplicării legilor în timp.” (Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010).
Din analiza actelor dosarului în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, se constată, pe de o parte, că această cauză era definitivă la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale, iar pe de altă parte, că la niciunul dintre termenele de judecată acordate în cauză nu a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale la care recurentul revizuent a făcut referire, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea potrivit căreia prin decizia nr. 1470 din 08 noiembrie 2011 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., decizie a cărei aplicare se solicită în prezenta cauză.
Faţă de cele expuse, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate, în mod corect cererea de revizuire a fost respinsă, ca inadmisibilă.
În lumina acestor consideraţii, având în vedere că în cauză nu se identifică nici alte motive de casare a hotărârilor atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat, ca nefondat.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul revizuent I.L. cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 4082 C. proc. pen.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul I.L. împotriva deciziei penale nr. 228 din 5 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 717/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 586/2013. Penal → |
|---|
