ICCJ. Decizia nr. 701/2013. Penal. Ucidere din culpă (art.178 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 701/2013
Dosar nr. 6281/108/2011
Şedinţa publică din 27 februarie 2013
Asupra recursului penal de faţă:
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 177 din 15 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Arad, în dosar nr. 6281/108/2011, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul D.O.A., pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.
A respins, ca tardiv formulată, acţiunea civilă a părţii civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad.
A respins acţiunea civilă a părţii vătămate V.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Arad a reţinut următoarele:
În dimineaţa zilei de 27 aprilie 2009, inculpatul D.O.A., agent şef în structura de poliţie judiciară a I.P.J. Arad, a condus autoturismul marca V.G., pe strada Dorobanţilor din municipiul Arad, având o viteză de cea. 56 km/h, peste limita legală.
Victima M.G.H. s-a angajat neregulamentar în traversarea străzii, la o distanţă de circa 8 metri după trecerea de pietoni; inculpatul a observat pe victimă şi a frânat puternic, autoturismul fiind oprit prin frânare în faţa victimei, fără ca victima să fie lovită de autoturism, dar aceasta s-a speriat, instinctiv a ridicat braţele şi s-a dezechilibrat, în cădere lovindu-se cu capul de asfalt, leziunile suferite ducând la decesul acesteia, în data de 04 iunie 2009, au condus în final la moartea victimei.
S-a reţinut că în fapt, soluţia din prezentul dosar poartă cu privire la lovirea (atingerea) sau nelovirea victimei de către autoturismul condus de inculpat, respectiv dacă în cazul în care impactul nu ar fi avut loc, ipoteză analizată şi prin rechizitoriu, există sau nu raport de cauzalitate între reacţia instinctivă a victimei ce a dus la cădere cu consecinţa rezultatului letal şi modalitatea în care inculpatul a condus autoturismul, respectiv dacă există vreo culpă a acestuia în producerea morţii victimei.
Cu privire la prima problemă s-a apreciat că răspunsul este negativ, în sensul că nu a existat un impact, chiar şi uşor, între autoturism şi victimă, că astfel, s-a reţinut în prima declaraţie dată de inculpat în faza de urmărire penală, acesta nu recunoaşte că ar fi lovit pe victimă, aşa cum se susţine în rechizitoriu, ci doar admite o astfel de posibilitate, ca o alternativă la o eventuală sperietură suferită de victimă cu consecinţa dezechilibrării, pentru a reveni apoi, în declaraţia dată în faţa procurorului la dosar, declaraţie prin care inculpatul afirmă cu certitudine că victima a căzut fără a fi atinsă de autoturism.
În sprijinul tezei afirmată de inculpat vine şi declaraţia martorului D.A.I., martor ce afirmă că după sosirea sa la locul evenimentului arătat, a discutat cu inculpatul şi acesta a afirmat că nu a lovit pe victimă, din declaraţia martorului Ş.G.D. care în faţa instanţei afirmă că în mod cert victima nu a fost atinsă de autoturism, precum şi din declaraţia martorei B.I., martoră care s-a aflat în spitalul din Timişoara împreună cu victima şi care relatează discuţiile avute cu aceasta, discuţii în urma cărora a aflat că leziunile ce au determinat spitalizarea victimei au fost determinate faptului că a căzut în stradă, victima nespunând martorei că a fost lovită de vreun autoturism.
Instanţa a avut în vedere adresa primită de la S.C.J.U. Arad, care sub semnătura medicului şef U.P.U. – S.M.U.R.D., confirmă că în data de 27 aprilie 2009, când victima a fost transportată pentru primul ajutor, aceasta nu prezenta nici un fel de leziuni la nivelul membrelor inferioare.
S-a apreciat, în contradicţie cu cele susţinute în rechizitoriu, că raportul de expertiză criminalistică efectuat în cauză nu putea evidenţia existenţa sau inexistenţa impactului dintre autoturism şi victimă, obiectivele stabilite pentru expert fiind aceea de a determina dinamica producerii „accidentului”, viteza de deplasare a autoturismului şi posibilităţile de evitare şi prevenire „a producerii evenimentului rutier”, expertul având de a analiza situaţia în care impactul s-a produs cu certitudine, obiectivele fiind stabilite în raportare la această certitudine stabilită de către procuror.
Instanţa de fond a analizat dacă inculpatul are vreo culpă, raportat la consecinţa produsă, respectiv dezechilibrarea datorită sperieturii, căderea victimei pe asfalt şi cauzarea leziunilor care au condus la deces, în aprecierea instanţei răspunsul fiind, şi de această dată, negativ.
S-a reţinut că inculpatul a condus autoturismul cu viteza de 56 km/h, aşa cura s-a stabilit în expertiză, viteză ce depăşeşte cu puţin maxima de 50 km/h, permisă de lege, inculpatul fiind obligat, totodată, ca în timp ce conduce autoturismul pe drumurile publice să aibă o conduită preventivă, pentru a putea evita eventualele pericole ivite în trafic; ori, în condiţiile în care inculpatul a reuşit să oprească autoturismul înainte de a lovi pe victimă, credem că acesta nu are nici o culpă în producerea rezultatului letal, nici o persoană neputând fi obligată să prevadă că o persoană în vârstă, cum este victima, persoană care, de asemenea, era cunoscută ca fiind suferindă şi care a avut şi antecedente asemănătoare, în sensul că s-a mai dezechilibrat şi a mai căzut pe stradă (declaraţia martorei H.F.C.), datorită unei sperieturi care în mod indiscutabil a avut loc, putea să sufere astfel de traumatisme, care să conducă la deces.
Totodată, s-a apreciat că săvârşirea unei contravenţii de felul celei comise de inculpat, respectiv conducerea unui autoturism pe drumurile publice cu o viteză ce depăşeşte limita legală, în condiţiile din prezenta speţă, nu poate constitui temei pentru a se reţine vinovăţia inculpatului sub forma culpei fără prevedere.
Reţinând astfel, instanţa a apreciat că lipseşte atât latura obiectivă cât şi lătur subiectivă a infracţiuni de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., potrivit celor mai sus arătate, astfel că în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul D.O.A., pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.
În cauză s-a constituit parte civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad dar tardiv, după citirea actului de sesizare a instanţei, astfel că raportat la poziţia procesuală a inculpatului, care nu a fost de acord cu soluţionarea acţiunii civile în condiţiile antemenţionate, instanţa în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a respins acţiunea ca tardiv introdusă.
De asemenea, prin declaraţia dată la dosar urmărire penală, nepoata victimei partea vătămată V.M., a menţionat că se constituie parte civilă în cauză, dar nu a indicat câtimea pretenţiilor şi nici nu a formulat vreo cerere în probaţiune, astfel că instanţa a respins cererea formulată de către aceasta, neputându-se reţine existenţa vreunui prejudiciu încercat de această parte civilă, raportat şi la împrejurarea că inculpatul a fost achitat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, criticând-o pentru nelegalitate în ce priveşte soluţia adoptată, de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. (2) C. pen., hotărârea primei instanţe fiind rezultatul greşitei interpretări a probelor administrate în cauză.
S-a învederat că din conţinutul procesului verbal de cercetare la faţa locului încheiat la data de 27 aprilie 2009, reiese că organele de poliţie l-au identificat pe inculpatul D.O.A., la locul producerii accidentului rutier din data de 27 aprilie 2009, acesta declarând că „a condus autoturismul pe strada Dorobanţi dinspre Aeroport spre centru. Ajuns în apropiere de Biserica B. dragostea a redus viteza deoarece se afla în apropierea unei treceri de pietoni şi întrucât nu erau pietoni în traversare a continuat deplasarea. Când a ajuns la un metru de trecerea de pietoni, a observat o femeie, la aproximativ 10 metri după trecerea de pietoni, care s-a angajat în traversare dinspre dreapta dintre autovehiculele parcate. A frânat, dar nu a reuşit să o evite, deoarece din sens contrar circulau autovehicule”. Cu privire la evenimentul rutier martorul Ş.G.D. a declarat că pe sensul opus de mers, un autoturism de culoare roşie ar fi izbit o femeie care a ridicat braţele spre cer şi a căzut pe spate, pe drum, martorul făcând referire la afirmaţia inculpatului cum că „efectiv s-a trezit cu victima în faţa autoturismului său şi nu a putut-o evita”. Cu adevărat relevante în stabilirea existenţei sau inexistenţei impactului dintre autoturismul condus de inculpat şi victimă, sunt probele ştiinţifice de la dosar, care nu au fost analizate de instanţă. S-a mai arătat că problema existenţei unui contact între autoturismul condus de inculpat şi corpul victimei a fost lămurită prin expertiza medicului legist, care se coroborează cu constatările poliţiştilor care au cercetat locul faptei, din care rezultă că victima s-a aflat întinsă la sol cu craniul poziţionat la circa 2 metri de botul autoturismului, şi cu constatările medicului legist care atestă prezenţa unei echimoze pe faţa medială a genunchiului stâng, a cărei producere nu ar fi fost posibilă decât în cazul aflării victimei în poziţia descrisă de martor.
Câtă vreme existenţa impactului a fost stabilită fără dubiu prin probele administrate, în evaluarea culpei inculpatului, instanţa era obligată să aibă în vedere concluziile raportului de expertiză criminalistică efectuat în cauză, prin care s-a dovedit că inculpatul a circulat cu o viteză peste limita legală şi că evenimentul rutier putea fi evitat de către inculpat dacă ar fi circulat cu viteza maximă admisă de lege, 50 km la oră, dacă ar fi acţionat sistemul de frânare încă din momentul declanşării stării de pericol iminent, prezenţa victimei putând fi sesizată de inculpat din acel moment.
Prin decizia penală nr. 174/ A din 25 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinţei penale nr. 177 din 15 mai 2012 pronunţată în dosarul nr. 6281/108/2011.
S-a desfiinţat sentinţa penală apelată şi, rejudecând cauza:
În baza art. 178 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul D.O.A., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.
În temeiul art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 4 ani stabilit conform art. 82 C. pen.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) teza a Il-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., a suspendat executarea pedepselor accesorii durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.
În temeiul art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatul asupra dispoziţiilor a căror nerespectare au ca urmare revocarea suspendai condiţionate a executării pedepsei, conform art. 83 C. pen.
A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale apelate. Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în esenţă, că susţinerile inculpatului că nu a atins victima cu autoturismul său, că acesta s-a dezechilibrat datorită unei sperieturi şi a căzut, sunt contrazise de probele administrate în cauză şi anume declaraţiile martorilor S.G., D.A.I., H.F., B.B., B.l., toate coroborate cu rapoartele de expertiză tehnică judiciară şi cu declaraţiile inculpatului date pe parcursul procesului penal.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, întrucât s-a dat o interpretare greşită probelor administrate şi în mod nejustificat a fost înlăturate concluziile raportului de expertiză tehnică extrajudiciară aspecte care au condus la stabilirea unei stări de fapt eronate care a atras nelegala condamnare a sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.
Recurentul inculpat a formulat motive scrise expuse în mod detaliat.
A arătat că instanţa de fond a administrat corect probele, şi că nu există raport de cauzalitate între inculpat şi fapta săvârşită, instanţa de apel nu s-a pronunţat pe latură civilă şi nici pe cheltuieli deşi există o adresă de la spital.
A invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 şi 18 C. proc. pen. şi în subsidiar art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.
A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii pronunţată de instanţa de apel şi menţinerea hotărârii pronunţată de instanţa de fond.
A arătat că s-a solicitat în mod constant să se lămurească dacă există incident între victimă şi maşina care se afla în faţa autoturismului inculpatului, precizând că la dosarul instanţei de fond, conform raportului S.M.U.R.D., s-a reţinut că victima nu prezenta leziuni la membrele inferioare.
În opinia apărării, condamnarea inculpatului s-a dat pe baza expertizei medico legale efectuată după 3 luni, raport în care s-a arătat că există o echimoză pe membrele victimei însă aceasta, în acest interval de timp se putea lovi prin orice împrejurare chiar şi atunci când a fost internată în spital. Recursul este nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului,prin prisma criticilor formulate de inculpat circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 12 şi 18 C. proc. pen., dar şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că hotărârea recurată este legală şi temeinică, urmând a o menţine ca atare pentru considerentele ce se vor arăta:
În ceea ce priveşte critica circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (l) pct. 10 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.
Este de menţionat că cerinţa impusă de textul art. 3859 alin. (l) pct. 10 C. proc. pen., vizează situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului, situaţie care aşa cum s-a arătat nu se regăseşte în criticile formulate de inculpat.
Din actele şi lucrările dosarului se constată că instanţa a trecut la dezbateri numai după ce a dispus motivat asupra tuturor cererilor de probatorii formulate în cauză.
Susţinerea inculpatului inserată în motivele de recurs cu trimitere la cazul de casare analizat, potrivit căreia instanţa de apel ar fi dispus condamnarea inculpatului în lipsa unei cercetări judecătoreşti complete, prin respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize medico - legale cât şi a unei expertize criminalistice (ţinând cont de înscrisurile noi şi de raportul de expertiză extrajudiciară), nu este conformă cu dispoziţiile instanţei, dispoziţii care se regăsesc aşa cum s-a arătat în conţinutul actelor dosarului (încheieri de şedinţă, practicaua deciziei).
De altfel, Înalta Curte constată că în dezvoltarea acestui motiv de recurs inculpatul face referiri sumare, fără a menţiona în concret caracterul esenţial al cererilor formulate, relevanţa lor pentru justa soluţionare a cauzei.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (l) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie menţionează că pentru a fi în prezenţa acestuia este obligatoriu să se constate existenţa unei reflectări denaturate a conţinutului dosarului în cuprinsul hotărârii atacate, cu consecinţa reţinerii greşite a faptei imputate inculpatului, sub aspectul naturii sau a împrejurărilor în care aceasta ar fi fost comisă. Această contrarietate evidentă şi esenţială trebuie să fie independentă de orice proces de apreciere a probelor pe care instanţa 1-a făcut în conformitate cu art. 63 C. proc. pen., întrucât această din urmă situaţie nu cade sub incidenţa cazului de casare analizat.
Este statuat deja că eroarea gravă de fapt nu poate preveni dintr-o greşită sau incompletă apreciere a probatoriului administrat în cauză.
Aşa fiind, simpla invocare a acestui caz de casare nu este suficientă pentru a opera incidenţa acestuia, recurentul fiind obligat să indice exact piesa dosarului a cărei existenţă sau inexistenţă o afirmă în mod eronat instanţa de apel ori al cărui cuprins este redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitate de controversă.
Prin prisma celor susmenţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând criticile formulate în cauză, constată că recurentul inculpat D.O. nu a indicat mijlocul de probă reflectat inexact în hotărârea atacată ci a criticat fie insuficienţa probatoriului cu relevanţă în stabilirea vinovăţiei, fie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat acest probatoriu, aspecte ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs în limitele cazului de casare invocat.
În concret, în motivele de recurs formulate, în susţinerea acestor critici, inculpatul a arătat că între autoturismul condus de acesta şi victimă nu a existat nici un impact, nici măcar uşor, indicând ca edificatoare declaraţiile acestuia date pe parcursul procesului penal coroborate cu declaraţiile martorilor D.A., Ş.G. şi B.I., precum şi adresa emisă de S.C.J.U. - Unitatea de Primiri Urgenţe Arad care ar confirma din perspectiva sa faptul că la data de 27 aprilie 2009 când victima a fost transportată pentru primul ajutor, aceasta nu prezenta nici un fel de leziuni la nivelul membrelor inferioare. Susţinerea inculpatului că nu a atins victima cu nicio parte a autoturismului, întrucât maşina sa oprindu-se la circa 3 metri de locul unde aceasta a căzut, nu poate fi primită, întrucât este contrazisă de toate celelalte probe coroborate în cauză.
Este de observat, contrar susţinerilor formulate de inculpat, că organele de poliţie l-au identificat pe inculpatul D.O.A. la locul producerii accidentului rutier din data de 27 aprilie 2009, ocazie cu care acesta a declarat ca „a condus autoturismul marca VW.G. pe strada Dorobanţi dinspre Aeroport spre centru, ajuns în apropiere de Biserica Baptistă Dragostea a redus viteza deoarece se afla în apropierea unei treceri de pietoni şi întrucât nu erau pietoni în traversare a continuat deplasarea. Când a ajuns la un metru de trecerea de pietoni, a observat o femeie, la aproximativ 10 metri după trecerea de pietoni, care s-a angajat în traversare dinspre dreapta dintre autovehiculele parcate. A frânat dar nu a reuşit să o evite, deoarece din sens contrar circulau autovehiculele", în acest sens fiind procesul verbal de cercetare la faţa locului încheiat la data de 27 aprilie 2009.
Constatările organelor de poliţie inserate în procesul verbal de cercetare la faţa locului se coroborează cu declaraţia dată de inculpat la data de 27 aprilie 2009, în care acesta arată că „la circa 10 metri de trecerea de pietoni a apărut brusc în faţa sa o femeie, moment în care a frânat brusc, dar nu a putut să o evite, întrucât din sens opus venea o maşină”. Astfel, rezultă că inculpatul a acceptat posibilitatea şi probabilitatea că a lovit-o pe victimă cu partea dreaptă faţă în zona picioarelor, aceasta fiind orientată cu faţa spre el, sau că victima s-a speriat şi s-a dezechilibrat, căzând câtă vreme a admis cu certitudine faptul că „victima a căzut pe spate şi a dat cu capul de asfalt”.
Relevantă în derularea evenimentului rutier este declaraţia martorului Ş.G.D., care a declarat în faza de urmărire penală că, având viteză redusă şi fiind atent la trafic, a putut observa cum, pe sensul opus de mers, aproximativ în zona bisericii baptiste, un autoturism de culoare roşie a izbit o femeie care a ridicat braţele spre cer şi a căzut pe spate, pe drum. Deşi martorul a arătat că nu a văzut decât momentul căderii victimei, aceasta aflându-se aproximativ în dreptul farului stânga faţă al autoturismului, importantă este precizarea sa referitoare la afirmaţia inculpatului de la momentul respectiv, că „efectiv s-a trezit cu victima în faţa autoturismului şi nu a mai putut-o evita”.
Declaraţiile martorilor D.A. şi B.I. sunt irelevante sub aspectul dovedirii existenţei sau inexistenţei impactului dintre autoturismul condus de inculpat şi victimă, atâta timp cât primul martor a oprit la locul accidentului după ce acesta s-a produs, percepând în mod direct situaţia în care se afla victima, iar martora B. a cunoscut-o pe victimă în spital, când starea acesteia se deteriorase, iar într-un moment în care victima a ieşit pentru puţin timp din starea de comă, aceasta i-a relatat că a căzut în timp ce mergea să cumpere apă, fără a aminti de vreun eveniment rutier.
Edificatoare în stabilirea existenţei sau inexistenţei impactului dintre autoturismul condus de inculpat şi victimă sunt probele ştiinţifice existente la dosar, probe la care instanţa de fond nu face referire în motivarea hotărârii.
Potrivit concluziilor raportului medico - legal de necropsie întocmit de I.M.L. - Timişoara, moartea numitei M.G.H. a fost de natură violentă şi s-a datorat traumatismului cranio - cerebral acut soldat cu dilacerare cerebrală şi hematom subdural (operat), complicat în evoluţie cu bronhopneumonie.
Se reţine în acelaşi raport că leziunile de violenţă pot data din 27 aprilie 2009 şi pot fi rezultatul lovirii cu sau de corpuri/planuri dure, în condiţii ce urmează a fi stabilite de anchetă, posibil în cadrul unui accident rutier.
Conţinutul raportului medico legal de necropsie al victimei se coroborează cu raportul de primă expertiză medico - legală întocmit de I.M.L. - Timişoara, în sensul că victima M.G. prezenta leziuni traumatice produse prin lovire la nivelul genunchiului stâng, urmată de dezechilibrare şi cădere cu producerea leziunilor craniene cerebrale tanatogeneratoare.
Aceeaşi situaţie constată şi suplimentul raportului de prima expertiză medico - legală întocmit de I.M.L. - Timişoara, respectiv faptul că numita M.G. a prezentat leziuni traumatice externe produse: cea de la nivelul genunchiului prin lovire cu partea componentă a autoturismului, cea peritorbitală prin difuzarea sângelui de la nivelul hematomului epicranian şi leziuni traumatice interne tanatogeneratoare produse prin cădere.
În raportul medico - legal se concluzionează că impactul dintre victimă şi autoturism nu a determinat propulsarea sau răsucirea victimei, însă lovirea relativ uşoară combinată cu mişcarea voluntară a victimei de evitare a impactului a putut determina căderea pe spate a victimei.
Astfel, problema existenţei unui contact între autoturismul condus de inculpat şi corpul victimei a fost lămurită prin expertiza medicului legist, care se coroborează cu constatările poliţiştilor care au cercetat locul faptei, ocazie cu care s-a constatat că victima s-a aflat întinsă la sol cu craniul poziţionat la circa 2 metri de botul autoturismului. Declaraţia martorului Ş.G. care a susţinut că înainte de cădere pe carosabil, victima s-a aflat în partea din faţă spre lateral stânga a autoturismului, se coroborează cu constatările medicului legist care atestă prezenţa unei echimoze pe faţa medială a genunchiului stâng, a cărei producere nu ar fi fost posibilă decât în cazul aflării victimei în poziţia descrisă de martor.
Reţinând că între autoturismul condus de inculpat şi victimă nu a existat nici un impact, prima instanţă a apreciat în mod eronat în contextul probatoriului menţionat că nu există culpa inculpatului în producerea rezultatului letal. Fapta sa de a conduce un autoturism pe drumurile publice cu o viteză ce depăşeşte limita legală, constituie temei pentru a reţine vinovăţia inculpatului sub forma culpei fără prevedere.
Câtă vreme existenţa impactului dintre autoturism şi victimă a fost stabilită fără dubiu prin probele administrate în cauză, în evaluarea culpei inculpatului instanţa are în vedere concluziile raportului de expertiză criminalistică efectuat în cauză.
Prin această probă s-a demonstrat că inculpatul a circulat cu o viteză peste limita legală (56 km/h) şi că evenimentul rutier putea fi evitat dacă acesta ar fi circulat cu viteza maximă admisă legal pe sectorul respectiv de drum (50 km/h), dacă ar fi acţionat sistemul de frânare încă din momentul declanşării stării de pericol iminent, în condiţiile în care prezenţa victimei putea fi sesizată de către inculpat în acel moment.
Nerespectarea regulilor de diligentă la care conducătorul auto era obligat, a determinat lovirea relativ uşoară a victimei care, combinată cu mişcarea voluntară a victimei de evitare a impactului, a determinat căderea pe spate a acesteia aşa cum rezultă din coroborarea probelor ştiinţifice, respectiv raportul de primă expertiză medico - legală şi expertiza criminalistică efectuată în cauză.
Este neîndoielnic faptul că rezultatul letal este în legătură cauzală directă cu nerespectarea regulilor de diligentă în materia circulaţiei pe drumurile publice de către inculpat, fapt care a făcut ca autoturismul să ajungă în apropierea victimei şi să o lovească uşor, generând reacţii instinctive de apărare ale acesteia, urmate de dezechilibrare şi cădere, cu producerea leziunilor tanatogeneratoare.
Raportul de expertiză criminalistică efectuat în cauză, concluzionează că inculpatul a circulat cu o viteză peste limita legală şi că evenimentul rutier putea fi evitat de către inculpat dacă ar fi circulat cu viteza maximă admisă de lege, 50 km la oră, dacă ar fi acţionat sistemul de frânare încă din momentul declanşării stării de pericol iminent, prezenţa victimei putând fi sesizată de inculpat din acel moment”. Raportul de primă expertiză medico-legală pe baza actelor medicale efectuat de Institutul de medicină legală Timişoara la data de 28 aprilie 2011, atestă faptul că victima prezenta două tipuri de leziuni: leziuni cranio-cerebrale şi echimoză la nivelul genunchiului stâng.
Prin urmare, apărarea inculpatului că victima s-ar fi dezechilibrat datorită unei sperieturi şi ar fi căzut şi că autoturismul a fost oprit înainte de o lovi, apărare ce a fost însuşită şi de instanţa de fond, nu poate fi reţinută. În acord cu instanţa de control judiciar, constatând răsturnată prezumţia de nevinovăţie şi că sunt probe certe, care relevă stabilirea unei culpe a inculpatului în producerea evenimentului rutier din dimineaţa zilei de 27 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că autoturismul condus de către inculpat a lovit victima uşor cu partea frontală pe faţa medială a genunchiului stâng, acţiune care, combinată cu mişcarea instinctivă a acesteia de evitare a impactului, s-a soldat cu dezechilibrarea ei, căderea pe spate şi izbirea puternică cu capul de sol.
Traumatismul cranio-cerebral acut soldat cu dilacerare cerebrală şi hematom subdural, complicat în evoluţie cu bronhopneumonie, în pofida îngrijirilor medicale acordate victimei accidentului rutier, a condus în final la moartea acesteia, survenită în data de 04 iunie 2009.
Instanţa de recurs apreciază că în mod just raportul de expertiză tehnică extrajudiciară auto a fost înlăturat, pe de o parte pentru că reprezintă o probă extrajudiciară, iar pe de altă parte nu mai era necesar câtă vreme s-a dispus efectuarea unui Raport de expertiză criminalistică (nr. 135 din 11 mai 2011) şi un Supliment la raport (nr. 79 din 06 septembrie 2011), care au fost efectuate de un expert criminalist din cadrul L.I.E.C. Timişoara, al căror concluzii sunt în vădită contradicţie cu conţinutul raportului de expertiză extrajudiciară.
Este de remarcat că în aceste două expertize tehnice judiciare s-a explicat dinamica producerii accidentului, s-a stabilit că viteza cu care circula autoturismul condus de inculpat era de 56km/h, deci peste limita legală, şi s-a concluzionat că evenimentul rutier putea fi evitat de către inculpat dacă ar fi acţionat sistemul de frânare al autoturismului încă din momentul declanşării stării de pericol, dar şi faptul că accidentul putea fi prevenit de victimă dacă nu s-ar fi angajat în traversarea părţii carosabile a drumului prin alte locuri decât cele permise şi fără a se asigura.
Ca atare în mod corect s-a reţinut o culpă comună în producerea accidentului, în proporţie de câte 50 %, pentru inculpat şi victimă.
În fine, mai este de observat că în declaraţia sa dată, în faţa instanţei de prim control judiciar, inculpatul a arătat că menţine declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi în cursul cercetării judecătoreşti şi nu are de făcut modificări ori completări. Or, în declaraţia dată în faza de urmărire penală inculpatul a recunoscut că „a condus autoturismul pe strada Dorobanţi dinspre Aeroport spre centru. Ajuns în apropiere de Biserica Baptistă dragostea a redus viteza deoarece se afla în apropierea unei treceri de pietoni şi întrucât nu erau pietoni în traversare a continuat deplasarea. Când a ajuns la un metru de trecerea de pietoni, a observat o femeie, la aproximativ 10 metri după trecerea de pietoni, care s-a angajat în traversare dinspre dreapta dintre autovehiculele parcate. A frânat, dar nu a reuşit să o evite, deoarece din sens contrar circulau autovehicule”.
Pentru toate considerentele arătate, apreciază că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de „Ucidere din culpă” prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., text de lege în baza căruia inculpatul a fost condamnat de instanţa de prim control judiciar, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Inculpatul nu a formulat critici referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei ce i-a fost aplicată, după cum nici instanţa de recurs nu a considerat incident din oficiu cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (l) pct. 14 C. proc. pen., astfel că nu se va efectua controlul judiciar sub acest aspect.
Văzând că din oficiu nu s-au ivit motive de ordinea publică care să atragă casarea deciziei recurate în baza dispoziţiilor art. 38515 alin. (l) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefundat, recursul declarat de inculpatul D.O.A. împotriva deciziei penale nr. 174/ A din 25 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Văzând dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a-l obliga pe recurentul inculpat D.O.A. la plata cheltuielilor judiciare către stat, cheltuieli ocazionate de judecarea recursului formulat de acesta împotriva susmenţionatei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.O.A. împotriva deciziei penale nr. 174/ A din 25 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 696/2013. Penal. îndreptare eroare materială... | ICCJ. Decizia nr. 783/2013. Penal → |
|---|
