ICCJ. Decizia nr. 860/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 860/2013
Dosar nr. 6221/2/2012
Şedinţa publică din 12 martie 2013
Asupra recursului de faţă,
Prin Sentinţa penală nr. 349 din 13 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 6221/2/2012 în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen., s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul N.M.
Pentru a dispune astfel, s-au reţinut următoarele:
La data de 02 august 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. 6221/2/2012, a fost înregistrată cererea formulată pentru revizuentul N.M. de soţia sa, N.I., întemeiată pe dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen.
În motivarea cererii, revizuentul a solicitat revizuirea Sentinţei penale nr. 505 din 04 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1601 din 16 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 5900/2/2011, pe motiv că faptele şi împrejurările noi constau în starea de sănătate psihică a acestuia, în sensul că nu ar avea discernământ. Totodată, la momentul audierii soţiei revizuentului, aceasta a solicitat şi administrarea probei testimoniale, constând în audierea martorei S.M. şi a revizuentului pentru a se dovedi motivul de revizuire.
Curtea analizând actele şi lucrările dosarului a constatat ca inadmisibilă cererea de revizuire pentru următoarele considerente:
Prin Sentinţa penală nr. 505 din 04 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. 5900/2/2011, în baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 255 alin. (1)C. pen. raportat la art. 6 şi 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 33 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.M. (cunoscut cu antecedente penale) la 2 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.M. la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 83 C. pen. s-a dispus revocarea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 174 din 30 martie 2007 a Judecătoriei Buftea, rămasă definitivă prin nerecurare, pedeapsă care se adaugă la cea de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin prezenta sentinţă, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa cumulată de 6 ani şi 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe toată durata executării pedepsei principale.
I s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului N.M.
Conform dispoziţiilor art. 88 C. pen. s-a dedus reţinerea şi arestarea preventivă din data de 05 mai 2011 la zi.
S-a dispus restituirea către martora denunţătoare P.E. a sumei de 5000 de RON, consemnată la CEC pe numele inculpatului N.M. cu recipisa nr. 284424 din 10 mai 2011.
A fost obligat inculpatul la 4500 RON cheltuieli judiciare statului.
Sentinţa penală nr. 505/F din 04 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 1601 din 16 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Cu privire la împrejurarea pe care revizuentul o invocă, faptul că la momentul săvârşirii faptei ar fi fost lipsit de discernământ ca urmare a unei boli psihice, instanţa a apreciat că nu este o circumstanţă nouă, câtă vreme la momentul soluţionării cauzei condamnatul avea cunoştinţă de ea întrucât singurul act medical depus în susţinerea cererii datează din anul 2009, anterior pronunţării hotărârii de către prima instanţă. Pentru a duce la revizuirea unei hotărâri definitive, fapta sau împrejurarea trebuie să fi fost necunoscută la momentul soluţionării cauzei atât instanţei de judecată, cât şi revizuentului, care nu poate alege o cale extraordinară de atac pentru a invoca o împrejurare cunoscută anterior, dar pe care nu a adus-o la cunoştinţa instanţelor care s-au pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei şi stabilirea vinovăţiei.
Fată de considerentele expuse, instanţa a apreciat că în raport de acest motiv nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru ca cererea de revizuire să fie admisibilă în principiu: împrejurarea nu este nouă, fiind cunoscută de revizuent la momentul soluţionării cauzei, iar probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror nu confirmă situaţia invocată (tulburarea anxios-depresivă atestată de actul medical depus nu este de natură a duce la o posibilă constatare a lipsei totale de discernământ care să poată atrage o soluţie de achitare, fiind o patologie psihică minoră).
Faţă de considerentele expuse, instanţa a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă în baza art. 403 C. proc. pen.
S-a considerat că respingerea revizuirii ca inadmisibilă când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru motivele prevăzute expres de art. 394 C. proc. pen. sau în concret nu se invocă astfel de motive, nu constituie o ingerinţă nejustificată cu privire la liberul acces la justiţie. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru instanţele interne odată cu ratificarea Convenţiei de către România) cu privire la art. 6 din Convenţie, dreptul de acces la o instanţă (parte esenţială a dreptului la un proces echitabil) are două trăsături fundamentale: el trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi, însă, un drept absolut.
În hotărârea Golder c. Marii Britanii, Curtea a arătat că: «pot fi aduse restricţii exerciţiului acestui drept întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor». Limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva principii. Ele trebuie să urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese (cauza Guerin c. Franţei).
Liberul acces la justiţie nu se opune existenţei procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranţei raporturilor juridice cere ca folosirea acestora să îmbrace un caracter excepţional atât în ceea ce priveşte termenul în care pot fi promovate cât şi motivele de admisibilitate.
Instanţa constată că prin limitarea cazurilor în care pot fi desfiinţate hotărâri definitive şi obligatorii ale instanţelor judecătoreşti se urmăreşte un scop legitim: necesitatea siguranţei raporturilor juridice şi dreptul de punere în executare a acestor hotărâri fără a fi afectată substanţa însăşi a dreptului (nu este interzis de principiu accesul la instanţă, ci doar cu respectarea anumitor condiţii) şi se respectă raportul rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese (cauzele Hornsby c. Greciei, Lunari c. Italiei, Ouzoumis c. Greciei).
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs revizuentul N.M., susţinând că este admisibilă cererea de revizuire formulată, fiind întrunite condiţiile legale de admisibilitate şi se impune trimiterea cauzei instanţei de fond pentru administrarea probei cu expertiza psihiatrică.
Examinând motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul revizuentului N.M. este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar acest caz constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare.
Astfel, revizuirea întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu condiţionată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare.
Cu privire la prima condiţie a acestui caz de revizuire, expresia fapte sau împrejurări, semnifică orice întâmplare, situaţie, stare care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, încetare a procesului penal sau condamnare. De asemenea, este necesar să fie noi faptele sau împrejurările invocate, aşadar faptele probatorii, iar nu mijloacele de probă, căci în acest mod revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicţie în care s-ar putea continua probaţiunea.
Nu pot fi considerate fapte sau împrejurări noi, în sensul cerut de lege mijloacele de probă propuse în completarea dovezilor deja administrate.
Descoperirea faptelor sau împrejurărilor noi trebuie corelată cu necunoaşterea acestora de către instanţa de judecată, indiferent dacă acestea au fost cunoscute de părţi înainte sau în timpul judecării cauzei.
Cu privire la cea de-a doua condiţie a cazului de revizuire şi anume, faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare, trebuie ca invocarea elementelor noi să ducă la o soluţie diametral opusă celei pronunţate.
Aşadar, în cazul în care este atacată o hotărâre de condamnare, faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la soluţia achitării sau încetării procesului penal.
În cauză, împrejurarea invocată de revizuentul N.M. - lipsa discernământului la data săvârşirii faptei - nu constituie o faptă sau împrejurare nouă, în sensul dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., avându-se în vedere că actul medical depus în susţinerea cererii datează din 22 octombrie 2009 (fiind anterior pronunţării sentinţei de condamnare - 4 noiembrie 2011).
Pe de altă parte, înscrisul atestă o afecţiune medicală - tulburare anxios-depresivă - care nu este în măsură să conducă la soluţia achitării revizuentului, pe motiv că există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei - iresponsabilitatea, prev. de art. 48 C. pen.
Distinct de aceasta, se reţine că în revizuire nu se poate realiza o continuare a probatoriului prin administrarea unei expertize psihiatrice, pe care revizuentul avea posibilitatea să o solicite în cursul judecăţii.
Aşa cum se arată, revizuirea este prevăzută de legiuitor ca o cale extraordinară de atac ce are menirea de a conduce la anularea unei hotărâri definitive care conţine erori esenţiale de fapt puse în lumină de descoperirea unor fapte sau împrejurări necunoscute instanţei. Aceasta nu înseamnă că în revizuire se poate înfăptui o completare a probatoriului administrat, cum se urmăreşte în fapt de apărare, întrucât dispoziţiile art. 394 şi următoarele C. proc. pen. care permit revizuirea unei hotărâri definitive exclude un asemenea procedeu de realizare.
Prin urmare, corect, instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a petentului şi pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de revizuentul N.M. împotriva Sentinţei penale nr. 349 din 13 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul N.M. împotriva Sentinţei penale nr. 349 din 13 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 853/2013. Penal. Infracţiuni la alte legi... | ICCJ. Decizia nr. 861/2013. Penal → |
|---|
