ICCJ. Decizia nr. 1269/2014. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1269/2014
Dosar nr. 3202/115/2013
Şedinţa publică din 10 aprilie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 99 din 01 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 3202/115/2013, în baza art. 183 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 74, 76 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul U.S.D. pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, la o pedeapsă de 3 ani închisoare.
În baza art. 71, art. 64 C. pen., i-au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pedeapsă ce va începe după executarea pedepsei principale, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei, conform art. 66 C. pen.
În baza art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 11 luni închisoare aplicate inculpatului prin sentinţa penală nr. 85 din 06 martie 2012 a Judecătoriei Reşiţa, decizia penală nr. 1161/R din 09 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, şi s-a dispus executarea de către inculpat, în întregime, a pedepsei de: 11 luni închisoare, inculpatul urmând a executa pedeapsa totală de 3 ani şi 11 luni închisoare.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei închisorii aplicate timpul reţinerii şi al arestării preventive, de la 03 aprilie 2013 la zi.
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului pe o durată de 60 zile.
În baza art. 14, 346 C. proc. pen., art. 1381-1395 C. civ., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă precizată formulată de partea civilă H.H.M., în consecinţă a fost obligat inculpatul la plata sumei de 6.413,23 RON - cu titlu de daune materiale, precum şi a sumei de 5.000 euro - cu titlu de daune morale (sau echivalentul în RON la momentul plăţii efective).
În baza art. 14, 346 C. proc. pen., art. 1381-1395 C. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin O.U.G. nr. 72/2006, a fost admisă în totalitate acţiunea civilă formulată de către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, drept pentru care a fost obligat inculpatul la plata sumei de 4.243,87 RON, reprezentând valoarea cheltuielilor ocazionate de tratamentul medical acordat părţii vătămate H.F., cu actualizarea pretenţiilor civile,prin aplicarea ratei inflaţiei, de la data emiterii facturii 29 iulie 2013 până la data plăţii efective.
S-a luat act de faptul că Spitalul Judeţean de Urgenţă Reşiţa nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, întocmit în Dosar nr. 144/P/2013, la data de 23 mai 2013, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul U.S.D., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de: loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
S-a reţinut în esenţă, că la data de 23 martie 2013 inculpatul U.S.D. i-a aplicat lovituri cu pumnul în zona feţei numitei H.F., lovituri care au avut ca urmare decesul victimei la data de 30 martie 2013.
În cauză a fost acvirat Dosarul nr. 144/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, precum şi Dosarele nr. 2428/115/2013 al Tribunalului Caraş-Severin şi al Curţii de Apel Timişoara având ca obiect propunerea de arestare preventivă a inculpatului U.S.D.; nr. 2915/115/2013 al Tribunalului Caraş-Severin şi al Curţii de Apel Timişoara având ca obiect prelungirea duratei arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale cu privire la acelaşi inculpat; nr. 3202/115/2013/a1 al Curţii de Apel Timişoara; s-a luat declaraţie inculpatului U.S.D., s-a luat declaraţie părţii civile H.H.M., s-au administrat probe testimoniale fiind audiaţi martorii: C.I., O.M., U.I.S., H.E., R.O.G., U.M.I., B.Z., N.G., C.M., Ş.K.O., P.M.V., M.M., proces-verbal de confruntare între martorii H.E. şi R.O.G., s-au depus înscrisuri în circumstantiere constând în caracterizări ale inculpatului, s-au depus înscrisuri în latură civilă.
Din analiza probelor administrate în faza de urmărire penală şi în etapa judecăţii, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:
În data de 23 martie 2013, în jurul orei 16.30 numiţii H.E., R.O.G. şi o persoană cu numele Z. consumau băuturi alcoolice în faţa unui magazin alimentar de pe str. M. din Reşiţa, când a sosit şi inculpatul U.S.D., care a început să consume băuturi alcoolice împreună cu persoanele mai sus amintite. După cca. 30 minute, inculpatul a cumpărat o sticlă de votcă, din care au început să consume cu toţii. După o anumită perioadă de timp, numitul H.E. i-a invitat pe ceilalţi la domiciliul lui pentru a asculta muzică şi pentru a continua să consume băuturi alcoolice. Întrucât persoanele mai sus arătate au refuzat iniţial invitaţia, numitul H.E. s-a deplasat singur la domiciliul lui şi i-a cerut acordul bunicii sale, respectiv victimei H.F., să poată asculta muzică în curtea imobilului.
După câteva minute, la locuinţa lui H.E. au sosit inculpatul U.S.D., R.O.G. şi numitul Z. Cu toţii au stat în curte, au ascultat muzică şi au continuat să consume votcă. La un moment dat, inculpatul, aflat în stare avansată de ebrietate, a devenit violent, apoi a trântit telefonul de pământ. După alte câteva minute, inculpatul a devenit din nou agresiv, a trântit din nou telefonul de pământ. În aceste împrejurări, numitul Z. a plecat acasă. Datorită faptului că inculpatul nu şi-a mai găsit telefonul, numitul R.O.G. a plecat spre casa inculpatului, învecinată cu imobilul lui H.E., pentru a anunţa pe părinţii inculpatului de cele întâmplate în curtea învecinată. În stradă însă acesta s-a întâlnit cu U.I.S., tatăl inculpatului, căruia i-a spus că fiul său este în stare avansată de ebrietate, numitul R.O.G. a intrat în casa inculpatului şi a cerut telefonul mamei acestuia, timp în care a intrat în curtea lui H.E.
Potrivit declaraţiilor martorului U.I.S. - cea dată în cursul urmăririi penale - coroborată cu declaraţia martorului R.O.G. - tot aceea din cursul urmăririi penale - şi cu aceea a martorului H.E. - în tot cursul procesului penal - inculpatul U.S.D. s-a aflat în curtea casei victimei H.F. în prezenţa acesteia, el fiind şi autorul unei lovituri ce a vizat capul victimei.
Deşi martorii U.I.S. şi R.O.G. au revenit asupra declaraţiilor formulate în cursul urmăririi penale, pretinzând că acestea au fost date sub presiunea intervenţiilor unei persoane cu influenţă în cartier şi în Poliţia Municipiului Reşiţa, numitul Ş.K.O. - ce a dorit să fie favorizat astfel martorul H.E., care să scape de răspunderea penală ce i-ar fi fost angajată ca şi autor real al faptei de lovire - motivul revenirii de către martorii menţionaţi asupra declaraţiilor nu are credibilitate.
Persoana în cauză a fost audiată în calitate de martor şi a justificat prezenţa sa în sediul Poliţiei la data audierii martorilor din dosar, prin aceea că a avut probleme personale de rezolvat în sediul Poliţiei Municipiului Reşiţa, fiind solicitat de către poliţiştii anchetatori numai să identifice persoane ce aveau legătură cu cauza, pe martorul R.O.G., mai exact, întrucât locuieşte pe strada unde locuiesc şi părţile şi martorii din dosar. Afirmă, şi nu sunt probe care să înlăture afirmaţia sa, că nu a avut nicio intervenţie şi niciun amestec în dosar.
Afirmaţia - şi apărarea - că Poliţia a instrumentat dosarul de manieră de a-l putea inculpa/trimite în judecată pe inculpatul U.S.D. în locul martorului H.E., nepotul victimei şi adevăratul vinovat este o opinie, ba chiar o credinţă a familiei inculpatului, favorizată de unele elemente obiective - şi martorul a fost prezent în condiţiile de loc şi timp când s-a produs agresiunea şi subiective - pretinsa şi nedemonstrata implicare a lui Ş.K.O., cunoştinţă a fostului şef al Poliţiei Municipiul Reşiţa, B.C. De asemenea, versiunea poate fi şi o încercare de a înlătura răspunderea penală a inculpatului U.S.D., prin crearea unui dubiu cu privire atât la obiectivitatea şi imparţialitatea anchetei, cât şi la persoana autorului lovirii ce a dus, cu intenţie depăşită, la decesul victimei H.F.
Aşa cum s-a analizat, nu există un dubiu real şi serios asupra anchetei.
Cât priveşte dubiul privind persoana ce a lovit victima, e de reţinut că martorul H.E. ar fi putut să o lovească pe bunica sa, dar nicio probă serioasă în acest sens nu a fost produsă. Faptul că, asemenea inculpatului, martorul era băut şi agitat, ba chiar s-a manifestat violent prin gesturi, cum au relatat unii martori, poate avea orice semnificaţie, nu numai pe aceea că s-ar fi ştiut vinovat de agresiune. Martorul nu a fost văzut lovind-o pe H.F., spre deosebire de inculpatul U.S.D.
Prima instanţă a nu considerat şi nu a reţinut că faptul că victima H.F. nu a negat că martorul H.E. a lovit-o, ori acela că a părut să-l indice din priviri pe acesta ca autor al lovirii, cât timp mai trăia, sau că mama martorului i-a reproşat acestuia că e vinovat, sunt probe concludente de vinovăţie a martorului H.E.
Dacă instanţa ar credita ca adevărată versiunea apărării, ar însemna să dea o valoare crucială şi nejustificată unor manifestări pe care le socoteşte cauzate de stres situaţional - persoanele menţionate aveau mama, respectiv bunica, în stare gravă, sub ochii lor.
De altfel, de aceleaşi reproşuri sau măcar întrebări a avut parte însuşi inculpatul U.S.D., chiar din partea familiei sale, fără ca acestea să constituie mai mult decât indicii că el ar fi putut fi autor al agresiunii.
Chiar tatăl inculpatului U.S.D., audiat de instanţă, a afirmat că l-a crezut vinovat pe fiul său, până când a aflat că familia martorului H.E. încearcă, prin relaţiile cu S.K.O., să determine poliţia să-l inculpe pe fiul său ca să nu răspundă penal martorul H.E.
Există declaraţii potrivit cărora H.F., întrebată despre autorul loviturii ce i-a fost aplicată, a privit spre nepotul său, martorul H.E., şi că i-a cerut martorei H.H. să-l lase în pace pe acesta, să nu-l acuze de lovirea/starea ei. Instanţa, având în vedere traumatismul pe care H.F. îl suferise recent, în condiţii de fapt ce implicau prezenţa în preajma sa a martorului, reţine că este posibilă şi chiar probabilă o stare confuzională a victimei, care să fi făcut posibil un mecanism asociativ fals, cu rezultatul unei false recunoaşteri.
Este de reţinut că martorul însuşi nu a avut niciodată o poziţie de recunoaştere a pretinsei sale vinovăţii, afirmând constant şi în acord cu probele administrate în cauză că vinovatul este inculpatul.
Mai mult, martorul R.O.G., martor ocular, deşi a dorit să retragă declaraţia incriminatoare pentru inculpat, nu a afirmat niciodată că vinovatul ar fi martorul H.E.
Prima instanţă a reţinut că rudele celor doi au făcut cu mult prea multă uşurătate afirmaţii bazate pe propriile şi subiectivele lor reacţii, iar nu informaţii, şi că acestea nu sunt concludente.
Există, aşadar, o egalitate între cei doi, inculpatul şi martorul, cât priveşte suspiciunea apropiaţilor, ca şi a comunităţii, că unul sau celălalt se face vinovat de lovirea bătrânei victime. însă numai împotriva inculpatului există probe, iar nu supoziţii.
Numitul H.E. a apelat-o telefonic pe mama sa, H.H.M., căreia i-a povestit cele întâmplate, aceasta din urmă a venit la faţa locului, constatând că mama sa se află în stare de inconştienţă şi avea leziuni şi sânge în jurul ochilor şi a buzelor.
Numitul H.E. a apelat ambulanţa şi împreună cu mama sa a transportat-o pe victimă la Spitalul Judeţean de Urgenţă Reşiţa, Secţia U.P.U., de unde a fost transportată în comă, în aceeaşi zi, la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţe Timişoara, unde a fost internată la Secţia ATI, iar a doua zi a fost internată la acelaşi spital, Secţia Neurochirurgie. Victima a rămas internată până în data de 30 martie 2013, când a survenit decesul acesteia.
De menţionat faptul că după agresiune victima a acuzat dureri, devenind imediat inconştientă, rămânând în această stare până la deces, astfel că nu a mai putut discuta nimic cu membrii familiei ei şi nici cu alte persoane.
Din raportul de constatare medico-legală din 29 martie 2013, emis de I.M.L. Timişoara, rezultă că numită că H.F. prezintă leziuni traumatice ce pot data din 23 martie 2013 şi care s-au putut produce prin lovire cu sau de corpuri dure, în condiţiile ce vor fi stabilite prin anchetă. Necesită 65 zile de îngrijiri medicale, socotite de la data producerii leziunilor, dacă nu survin complicaţii. Leziunile suferite au pus viaţa victimei în primejdie.
În cauză, în faza de urmărire penală, s-a dispus efectuarea unei constatări medico-legale pentru stabilirea naturii şi cauzei morţii victimei H.F.
Din raportul medico-legal de necropsie din 01 aprilie 2013, întocmit de către I.M.L. Timişoara, rezultă că moartea numitei H.F. a fost de natură violentă. Ea s-a datorat contuziei meningo-cerebrale şi contuziei trunchiului cerebral survenite la o persoană în vârstă care a suferit un traumatism cranio-cerebral soldat şi cu hematom subclural de emisfer cerebral stg. Se precizează că victima prezintă numeroase tare organice (fondul patologic al organismului) după cum urmează: aterofibroza sistemică, bronhopneumonie pe fond de emfizem cronic, fibroză cardiacă, hepatită cronică cu tendinţă cirogenă, glomerulonefrită cronică. Leziunile de violenţă constatate la autopsie s-au putut produce prin lovire cu şi/sau de corpuri/planuri dure în condiţiile stabilite prin anchetă. Moartea poate data din data de 30 martie 2013 ora 16.00.
Din coroborarea probelor administrate în cauză, în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, sub aspectul laturii obiective şi sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că inculpatul U.S.D. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
În drept, inculpatul U.S.D. a săvârşit infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 183 C. pen., săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de condamnarea de 11 luni închisoare aplicate inculpatului prin sentinţa penală nr. 85 din 06 martie 2012 a Judecătoriei Reşiţa, decizia penală nr. 1161/R din 09 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, faptă prev. şi ped. de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., deci cu reţinerea art. 37 lit. a) C. pen.
Astfel, se mai impune şi revocarea - obligatorie - a beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei acordat inculpatului, fapta de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte fiind comisă în timpul termenului de încercare.
La individualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor prev. de art. 72, art. 52 C. pen. respectiv gradul de pericol social concret al faptei comise, de persoana inculpatului şi de circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea penală, de scopul pedepsei.
Inculpatul este recidivist, însă primul termen al recidivei este o condamnare minoră pentru o infracţiune de furt. În rest, inculpatul este o persoană liniştită şi respectuoasă cu membrii comunităţii sale, fapt atestat de către toţi martorii chestionaţi asupra acestui aspect.
Moartea bătrânei H.F. a fost, în bună măsură, cauzată de vârsta sa înaintată, şi de starea precară de sănătate în care aceasta s-a aflat datorită etăţii şi unor boli cronice. Pentru aceste elemente, inculpatul nu are nicio culpă.
Discernământul inculpatului a fost neîndoielnic afectat - dar nu înlăturat - de ingestia de substanţe psihotrope, cel puţin alcool consumat social, la o petrecere ad-hoc a unui grup de tineri, aşa încât vinovăţia sa e mai redusă.
S-a impus reţinerea faţă de inculpat de circumstanţe atenuante, în baza art. 74, 76 lit. b) C. pen.
Pentru aceste considerente, în limitele legale ale pedepselor, Tribunalul, a procedat la soluţionarea cauzei, conform dispozitivului prezentei sentinţe penale.
Împotriva sentinţei penale nr. 99 din 01 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în Dosarul nr. 3202/115/2013 au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, inculpatul U.S.D., partea civilă H.H.M. înregistrate pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 17 octombrie 2013, sub nr. 3202/115/2013.
În motivarea apelului procurorul a arătat că sentinţa primei instanţe este netemeinică deoarece a aplicat o pedeapsă prea mică inculpatului, pentru infracţiunea pentru care a fost condamnat, art. 183 C. pen., şi, în mod greşit i-a acordat inculpatului circumstanţele atenuante prev. de art. 74, 76 C. pen., raportat la gradul ridicat de pericol social al faptei comise şi atitudinea de negare a faptei, de către acesta.
Inculpatul în motivarea apelului a arătat că solicită admiterea apelului, şi, în rejudecare a se dispune achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., şi, respingerea acţiunii civile. A mai arătat că, pe întreg parcursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, a susţinut că era atât de băut încât nu îşi mai aminteşte cu exactitate derularea evenimentelor din după-amiaza zilei de 23 mai 2013, dar în mod cert nu a lovit-o pe numita H.F., cu pumnul în faţă, pentru că nu a avut niciodată vreun conflict cu aceasta şi nu îi stă în fire să exercite violenţe asupra unei persoane în vârstă şi lipsită de apărare, acest aspect fiind pe deplin probat cu nenumărate caracterizări favorabile depuse la dosarul cauzei. Dintre persoanele prezente în acel moment, există totuşi una care avea conflicte frecvente şi de notorietate cu victima, fiind vorba de nepotul acesteia, numitul H.E., el fiind în realitate cel care şi-a agresat bunica.
Pe latură civilă s arătat că, leziunile cauzate de lovitura primită de victimă, au necesitat cel mult 65 de zile îngrijiri medicale, aşa cum s-a constatat în raportul medico-legal din 29 martie 2013 emis de I.M.L. Timişoara. Chiar dacă traumatismul cranio-cerebral a generat o succesiune de reacţii şi o evoluţie nefavorabilă, culminând cu decesul victimei, un rol copleşitor l-au avut şi celelalte probleme de sănătate ale victimei: artero-fibroză sistemică, bronhopreumonie pe fond de emfizem cronic, fibroză cardiacă, hepatită cronică cu tendinţă cirogenă, glomerulonefrită cronică.
Partea civilă în motivarea apelului a solicitat admiterea acestuia, în temeiul art. 379 alin. (1), pct. 2 lit. a) C. proc. pen., desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi, pronunţarea unei hotărâri prin care să se înlăture circumstanţele atenuante reţinute în favoarea inculpatului şi, să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 39 C. pen.
Pe latură civilă a solicitat să se dispună acordarea unor daune morale, conforme cu suferinţa pricinuită părţii civile.
Prin decizia penală nr. 229/A din 28 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin şi inculpatul U.S.D., împotriva sentinţei penale nr. 99 din 01 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în Dosarul nr. 3202/115/2013.
În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de partea civilă H.H.M. împotriva aceleiaşi sentinţe, a fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi rejudecând, a fost majorat cuantumul daunelor morale acordate părţii civile apelante la suma de 15.000 euro.
Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei penale apelate.
În baza art. 383 C. proc. pen. raportat la art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului U.S.D., iar în baza art. 381 C. proc. pen., a fost dedusă din durata pedepsei închisorii aplicate durata arestului preventiv de la data de 01 octombrie 2013 la zi.
Pentru a decide astfel, Curtea a constatat, din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din oficiu, în limitele prev. de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., următoarele:
Instanţa de apel şi-a însuşit starea de fapt reţinută de prima instanţă, precum şi raţionamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală şi judecată şi din care rezultă vinovăţia inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Vinovăţia inculpatului cu privire la infracţiunea reţinută prin actul de sesizare al instanţei a fost dovedită potrivit declaraţiilor inculpatului, declaraţia părţii civile H.H.M., declaraţiile martorilor C.I., O.M., U.I.S., H.E., R.O.G., U.M.I., B.Z., N.G., C.M., Ş.K.O., P.M.V., M.M.; proces-verbal de confruntare între martorii H.E. şi R.O.G.; raportul de constatare medico-legală din 29 martie 2013, emis de I.M.L. Timişoara, raportul medico-legal de necropsie din 01 aprilie 2013, întocmit de către I.M.L. Timişoara şi din care rezultă faptul că inculpatul la data de 23 martie 2013, a lovit victima H.F. cu pumnul în zona feţei, lovitură care a avut ca urmare decesul acesteia la data de 30 martie 2013.
Critica inculpatului privind nevinovăţia sa pe motiv că fapta nu ar fi fost săvârşită de către acesta, ci de către nepotul victimei, respectiv martorul H.E. a fost apreciată ca nefondată.
Astfel, inculpatul a considerat că a fost trimis în judecată în locul martorului H.E., nepotul victimei şi adevăratul vinovat datorită implicării în desfăşurarea anchetei prin crearea unui dubiu cu privire atât la obiectivitatea şi imparţialitatea acesteia a martorului Ş.K.O., cunoştinţă a fostului şef al Poliţiei Municipiului Reşiţa, B.C. De asemenea, inculpatul a susţinut că martorului H.E. este autorul faptei, întrucât a fost prezent în condiţiile de loc şi timp când s-a produs agresiunea victimei şi a avut conflicte anterioare cu aceasta.
Instanţa de apel a constatat că din întreg materialul probator administrat faţă de martorul H.E. există doar supoziţii cu privire la agresiunea victimei în timp ce faţă de inculpat există probe directe şi indirecte care confirmă vinovăţia acestuia.
Aceste supoziţii împotriva martorului H.E. au fost relatate în primul rând de către rudele inculpatului sau persoanele apropiate acestuia, precum martorii: U.I.S. (tatăl inculpatului), C.M. (mama inculpatului), U.M.I. (fratele tatălui inculpatului), O.M. (concubina de 26 de ani a lui U.M.I.).
Potrivit declaraţiilor martorilor U.I.S., R.O.G., date în cursul urmăririi penale şi a martorului H.E. - în tot cursul procesului penal, inculpatul U.S.D. s-a aflat în curtea casei victimei H.F., în prezenţa acestora, el fiind şi autorul unei lovituri ce a vizat capul victimei şi care a dus ulterior la decesul acesteia potrivit raportul de constatare medico-legală din 29 martie 2013, emis de I.M.L. Timişoara şi a raportul medico-legal de necropsie din 01 aprilie 2013, întocmit de către I.M.L. Timişoara.
Cu toate că martorii U.I.S., R.O.G. şi-au schimbat declaraţiile în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa de apel a constatat că, de regulă - atunci când s-au respectat regulile procedurale - aşa cum este cazul în speţă - declaraţiile care reflectă cel mai exact adevărul sunt cele pe care martorii le-au scris în momentele iniţiale ale urmăririi penale, precum şi cele în care acesta a relatat liber faptele într-un moment când nu a fost încă în măsură să conceapă strategii de apărare, respectiv într-un moment când nu s-au aliniat unor scenarii construite în apărarea inculpatului.
Astfel, în cauză s-a dovedit faptul că cei doi martori nu au fost influenţaţi să declare împotriva inculpatului în faza de urmărire penală de către martorul Ş.K.O., acesta justificând prezenţa în sediul poliţiei la data audierii martorilor din dosar, motiv pentru care Curtea - a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a dat eficienţă declaraţiilor celor doi martori din faza de urmărire penală, martorii neputând justifica motivul pentru care şi-au schimbat declaraţiile în faţa instanţei.
De asemenea, martorul R.O.G., martor ocular, deşi şi-a retras declaraţia prin care îl incrimina pe inculpat, nu a afirmat niciodată că cel care a săvârşit fapta ar fi martorul H.E.
Faptul că, asemenea inculpatului, martorul H.E. era băut şi agitat, ba chiar s-a manifestat violent prin gesturi, ori acela că victima a părut să-l indice din priviri pe acesta ca autor al lovirii (inculpatul nefiind atunci prezent), cât timp mai trăia, sau că mama martorului i-a reproşat acestuia că e vinovat, după cum au relatat unii martori, s-a apreciat de către instanţa de apel că nu reprezintă probe concludente de vinovăţie a martorului H.E., deoarece acesta nu a fost văzut lovind-o pe victima H.F., spre deosebire de inculpatul U.S.D.
Martorul H.E. avea pete de sânge pe pantofi şi pe haine, deoarece după ce inculpatul a lovit-o pe victimă, martorul împreună cu R.O.G. au dus-o pe victimă în casă şi au aşezat-o pe pat.
De asemenea, martorul H.E. a apelat-o telefonic pe mama sa, H.H.M., căreia i-a povestit cele întâmplate, iar apoi au apelat ambulanţa şi împreună cu mama sa a transportat-o pe victimă la Spitalul Judeţean de Urgenţă Reşiţa, Secţia UPU.
Instanţa de apel a înlăturat apărările inculpatului referitoare la faptul că decesul victimei s-ar fi datorat în principal celorlalte probleme de sănătate ale victimei, în vârstă de 85 de ani la data decesului, deoarece potrivit raportul de constatare medico-legală din 29 martie 2013, emis de I.M.L. Timişoara, a rezultat că victima prezenta leziuni traumatice ce pot data din 23 martie 2013 şi care s-au putut produce prin lovire cu sau de corpuri dure, în condiţiile ce vor fi stabilite prin anchetă, necesita 65 zile de îngrijiri medicale, socotite de la data producerii leziunilor, dacă nu survin complicaţii, iar leziunile suferite au pus viaţa victimei în primejdie.
Pentru toate aceste motive instanţa de apel a respins solicitarea inculpatului privind achitarea sa potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Critica procurorului şi a părţii civile privind individualizarea pedepsei în sensul înlăturării circumstanţelor atenuante a fost apreciată de Curte ca nefondată.
La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen.: dispoziţiile părţii generale a C. pen., limitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Atingerea dublului scop preventiv şi educativ al pedepsei este condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte şi durata sancţiunii şi natura sa pe de altă parte.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte comportamentul făptuitorului.
Ca atare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia, trebuie individualizate în aşa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea săvârşirii altor fapte penale.
La stabilirea pedepsei în cazul inculpatului s-a avut în vedere gravitatea faptei, pericolul social care a adus atingere relaţiilor sociale referitoare la viaţa persoanei, dar şi situaţia personală a acestuia potrivit înscrisurilor depuse în circumstanţiere.
Cu privire la persoana inculpatului, instanţa a constatat că acesta nu este la primul contact cu legea penală, deoarece potrivit fişei de cazier judiciar a fost condamnat la 11 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru o infracţiune de furt, este recidivist săvârşind fapta în stare de recidivă postcondamnatorie.
De asemenea, potrivit înscrisurilor depuse în circumstanţiere a rezultat faptul că inculpatul este o persoană liniştită şi respectuoasă cu membrii comunităţii sale, fapt atestat de către toţi martorii chestionaţi asupra acestui aspect. Discernământul inculpatului a fost neîndoielnic afectat - dar nu înlăturat - de ingestia de substanţe psihotrope, cel puţin alcool consumat, la o petrecere ad-hoc a unui grup de tineri, aşa încât vinovăţia sa e mai redusă.
În privinţa împrejurărilor care atenuează răspunderea penală, instanţa de apel a constatat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut ca având un asemenea caracter coordonatele anterior menţionte, astfel că se impune reţinerea în favoarea inculpatului a cicumstanţelor atenuante prev. de art. 74 alin. (2) C. pen., respectiv şi faptul că este tânăr şi poate conştientiza semnificaţia socială a activităţii ilicite, îndreptându-şi comportamentul.
Având în vedere circumstanţa atenuantă arătată mai sus, Curtea a apreciat că prima instanţă, în mod corect, i-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, fiind corect individualizată raportat la dispoziţiile art. 72 şi 52 C. pen.
În ceea ce priveşte acţiunea civilă, instanţa de apel a apreciat că aceasta a fost corect soluţionată, cu privire la cuantumul daunelor materiale.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 C. proc. pen., obiectul acţiunii civile exercitată în cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei pricinuită părţii vătămate, iar potrivit art. 998, 999 C. civ. răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei. Prejudiciul constă în consecinţele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune că este sigur în ce priveşte existenţa sa şi posibilităţile de evaluare. Prejudiciul cert este atât cel actual, adică deja produs; cât şi cel viitor, care este sigur că se va produce şi este susceptibil de evaluare, însă nu şi prejudiciul eventual. Astfel fiind, s-a constatat că suma de 6.413 RON reprezentând daune materiale a fost dovedită cu proba cu înscrisuri administrată de partea civilă H.H., probă care se coroborează cu proba testimonială administrată în latură civilă.
Critica adusă de către partea civilă H.H., sub aspectul cuantumului prea redus al daunelor morale, a fost apreciată ca fondată.
Astfel, în cauză s-a făcut dovada că între victima infracţiunii şi partea civilă în calitate de fiică, existau legături afective suficient de puternice în momentul decesului, care să determine repararea prejudiciului moral.
La stabilirea cuantumului acestora s-a avut în vedere suferinţele psihice cauzate prin moartea victimei, suferinţe care au lezat în mod grav sentimentele de afecţiune faţă de cel mai apropiat om din viaţa părţii vătămate.
Suma de 15.000 euro acordată de instanţa de apel drept daune morale s-a apreciat că va asigura sprijinul necesar fiicei victimei pentru depăşirea momentelor de suferinţă, atenuând sentimentele de frustrare datorate urmărilor negative ale faptei inculpatului care a provocat moartea victimei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpatul U.S.D. şi partea civilă H.H.M.
Reiterând întocmai criticile formulate în apel prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 3859 pct. 172 şi 14 C. proc. pen., recurentul inculpat U.S.D. a susţinut, atât în cuprinsul motivelor scrise (depuse la dosar prin apărătorul ales la data de 04 decembrie 2013), cât şi cu ocazia dezbaterilor, că pe întreg parcursul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, a susţinut că era atât de băut încât nu îşi mai aminteşte cu exactitate derularea evenimentelor din după-amiaza zilei de 23 mai 2013, dar în mod cert nu a iovit-o pe numita H.F., cu pumnul în faţă, pentru că nu a avut niciodată vreun conflict cu aceasta şi nu îi stă în fire să exercite violenţe asupra unei persoane în vârstă şi lipsită de apărare, acest aspect fiind pe deplin probat cu nenumărate caracterizări favorabile depuse la dosarul cauzei. Dintre persoanele prezente în acel moment, există totuşi una care avea conflicte frecvente şi de notorietate cu victima, fiind vorba de nepotul acesteia, numitul H.E., el fiind în realitate cel care şi-a agresat bunica.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Pe latură civilă arată că, leziunile cauzate de lovitura primită de victimă, au necesitat cel mult 65 de zile îngrijiri medicale, aşa cum s-a constatat în raportul medico-legal din 29 martie 2013 emis de I.M.L. Timişoara. Chiar dacă traumatismul cranio-cerebral a generat o succesiune de reacţii şi o evoluţie nefavorabilă, culminând cu decesul victimei, un rol copleşitor l-au avut şi celelalte probleme de sănătate ale victimei: artero-fibroză sistemică, bronhopreumonie pe fond de emfizem cronic, fibroză cardiacă, hepatită cronică cu tendinţă cirogenă, glomerulonefrită cronică.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi reducerea cuantumului sumei la care a fost obligat cu titlu de daune materiale şi morale către partea civilă H.H.M.
Recurenta parte civilă H.H.M. a susţinut prin prsima cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., în cuprinsul motivelor scrise (depuse la dosar prin apărătorul ales la data de 03 februarie 2014) că hotărârile pronunţate de instanţele inferioare sunt netemeinice şi nelegale întrucât, în mod greşit s-au reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prev. de art. 74 şi art. 76 C. pen. (1969), coborându-se pedeapsa aplicată inculpatului sub minimul special prevăzut de lege, în condiţiile în care acesta este recidivist, nu a efectuat nici un demers pentru a înlătura rezultatul infracţiunii şi nu a avut o atitudine sinceră în cursul procesului penal, de recunoaştere şi regret a faptelor săvârşite.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi, rejudecând, înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea inculpatului şi aplicarea unei pedepse în raport de limitele prev. de art. 183 C. pen. (1969) şi de persoana inculpatului.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursurile declarate de inculpatul U.S.D. şi de partea civilă H.H.M. ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:
1. În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte arată că, deşi la data de 01 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
2. Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prev. de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele, de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, iar în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte arată că, în realizarea scopului de a include în sfera de cenzură a instanţei de recurs numai chestiuni de drept, acest caz de casare a fost modificat substanţial prin Legea nr. 2/2013, în sensul restrângerii controlului judiciar doar la aspecte ce vizează nelegalitatea sancţiunii penale stabilite de instanţele inferioare.
Referitor la criticile formulate de recurentul inculpat U.S.D., circumscrise cazurilor de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 şi 14 C. proc. pen. şi care vizează greşita aplicare a legii, Înalta Curte constată, că, prin formularea acestora, inculpatul contestă, în realitate, probele administrate în cauză şi situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare, încercând să acrediteze ideea că materialul probator administrat în cauză nu confirmă faptul că recurentul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat, şi că, în mod greşit, a fost stabilit cuantumul despăgubirilor acordate părţii civile, situaţie care nu se încadrează, însă, în motivele de recurs menţionate, putând fi circumscrisă, eventual, cazului de casare de la pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, singurul care permitea instanţei de ultim control judiciar să repună în discuţie starea de fapt stabilită de instanţele de fond, însă numai în ipoteza existenţei unei erori grave de fapt.
Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, context în care critica formulată de recurent nu mai poate face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat anterior, doar la chestiuni de drept, nu şi la erori de fapt cum este cea invocată de inculpat.
Referitor la criticile formulate de partea civilă H.H.M. cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei aplicată de instanţele inferioare, Înalta Curte arată că, aşa cum s-a precizat anterior, în realizarea scopului de a include în sfera de cenzură a instanţei de recurs numai chestiuni de drept, unul dintre cazurile de casare modificat substanţial prin Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., în sensul restrângerii controlului judiciar exercitat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la aspectele ce vizează nelegalitatea sancţiunii penale stabilite de instanţele inferioare. Or, în cauză, decizia penală recurată a fost criticată de partea civilă sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce a fost aplicată de instanţele inferioare, considerată prea mică în raport cu circumstanţele reale ale comiterii faptei şi circumstanţele personale ale inculpatului, situaţie ce nu mai poate forma, însă, obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
3. Examinând cauza din perspectiva dispoziţiilor art. 5 din noul C. pen. şi realizând o comparare a prevederilor din ambele legi penale succesive, în raport cu fiecare criteriu de determinare, Înalta Curte constată că, dintre acestea, cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru recurentul inculpat este legea penală anterioară, privită atât prin raportare la fiecare instituţie de drept penal aplicabilă în speţă, cât şi în urma aprecierii globale a acestora şi a evaluării, în ansamblul lor, a tuturor dispoziţiilor incidente în cauza dedusă judecăţii.
Astfel, inculpatul U.S.D. a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţele inferioare pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 74, art. 76 lit. b) C. pen. (1969), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani de la 1 la 5 ani închisoare prin aplicarea art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), cu adiţionarea pedepsei de 11 luni închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 85 din 06 martie 2012 a Judecătoriei Reşiţa, decizia penală nr. 1161/R din 09 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, pentru care s-a dispus revocarea suspendării condiţionate, potrivit dispoziţiilor art. 83 C. pen.
Această infracţiune îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 195 C. pen. şi este sancţionată de noua lege cu închisoarea de la 6 la 12 ani.
Înalta Curte constată că, în speţă, legea anterioară este mai favorabilă inculpatului U.S.D., prevăzând limite ale pedepsei mai reduse decât cele stabilite de actuala reglementare ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), ce nu se mai regăsesc în art. 75 din noul C. pen., şi aplicării art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, pedeapsa stabilită fiind coborâtă sub minimul special (3 ani închisoare).
Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru recurentul inculpat este C. pen. anterior care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situaţie mai avantajoasă.
4. Faţă de considerentele arătate mai sus, constatând nefondate motivele de recurs invocate şi nerezultând vreun caz de casare din cele prev. de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de partea civilă H.H.M. şi inculpatul U.S.D.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), se va dispune obligarea recurentei părţi civile la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat şi a recurentului inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă H.H.M. şi de inculpatul U.S.D. împotriva deciziei penale nr. 229/A din 28 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 03 aprilie 2013 la 10 aprilie 2014.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1271/2014. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 1244/2014. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
