ICCJ. Decizia nr. 1327/2014. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1327/2014
Dosar nr. 7658/30/2013
Şedinţa publică din 14 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 288/CC din 14 august 2013 a Tribunalului Timiş, pronunţată în Dosarul nr. 7658/30/2013, în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen. anterior raportat la art. 394 din acelaşi cod, s-a respins cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 125/PI din 08 martie 2010 a Tribunalului Timiş, formulată de condamnaţii C.C., C.T. şi C.I., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie,-tribunalul a reţinut că, prin cererea adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, înregistrată la data de 19 aprilie 2013 sub nr. 299/III/6/2013, condamnaţii C.C., C.T. şi C.I. au solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 125/P.I din 08 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş.
În motivarea cererii, revizuentii au arătat că au fost condamnaţi la pedepsele de 20 ani închisoare, 18 ani închisoare şi, respectiv, 18 ani închisoare, precizând că, după soluţionarea definitivă a cauzei, au fost înştiinţaţi că martorul S.P., care s-ar fi aflat la locul faptei, a văzut şi a auzit tot ce au discutat victimele, motiv pentru care au solicitat audierea acestui martor, care nu a fost audiat în cursul procesului.
După efectuarea actelor de cercetare prealabilă, prin adresa din 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş din data de 10 iulie 2013, cererea de revizuire, împreună cu referatul organelor de urmărire penală cu propunerea de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire, a fost înaintată Tribunalului Timiş spre soluţionare, cauza fiind înregistrată la această instanţă sub nr. 7658/30/2013, la data de 15 iulie 2013.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 125 din 08 martie 2010 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3353/R din 19 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, numitul C.C. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 20 de ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 174 rap. la art. 175 lit. a) C. pen. anterior, art. 20 rap. la art. 174 rap. la art. 175 lit. a) C. pen. anterior, art. 192 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 180 alin. (2) C. pen. anterior. Prin aceeaşi sentinţă, numiţii C.T. şi C.I. au fost condamnaţi la câte o pedeapsă rezultantă de 18 ani închisoare pentru comiterea aceloraşi infracţiuni.
S-a reţinut că, fiind vorba de o cale extraordinară de atac, situaţiile în care poate fi exercitată revizuirea sunt limitativ şi expres prevăzute de art. 394 C. proc. pen. anterior.
Având în vedere faptul că motivele invocate de către condamnaţi în sprijinul cererii formulate nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de revizuire reglementate de legiuitor, în temeiul art. 403 C. proc. pen. anterior, instanţa a respins cererea de revizuire formulată, ca inadmisibilă.
Astfel, s-a reţinut că revizuirea întemeiată pe cazul prevăzut la art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior este dublu condiţionată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar în al doilea rând, este necesar ca faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.
Sub acest aspect, instanţa a apreciat că nu pot fi considerate ca probe noi, în sensul cerut de lege, mijloacele de probă propuse în completarea dovezilor administrate, în această categorie putând fi inclusă şi cererea privind audierea unor martori noi care ar cunoaşte un fapt discutat în faţa instanţei de fond.
S-a constatat că dosarul a parcurs trei cicluri procesuale, condamnaţii C.C., C.T. şi C.I. păstrându-şi poziţia, în sensul invocării nevinovăţiei lor raportat la incidentul care a condus la moartea victimei M.A., precum şi la vătămarea victimelor M.Z. şi M.A. tatăl, încă de la început. A fost avut în vedere că atât prima instanţă, cât şi instanţele de apel şi recurs, au cunoscut poziţia condamnaţilor şi au administrat probe în sensul stabilirii vinovăţiei acestora. în acest sens, concluzionând că numiţii C.C., C.T. şi C.I. au fost implicaţi în desfăşurarea activităţii infracţionale, instanţa de fond a dat eficienţă declaraţiilor mai multor persoane, pe lângă părţile vătămate, fiind audiaţi şi martorii A.M., C.L., F.M., F.P., S.A., B.N. şi F.O.
Pe de altă parte, s-a reţinut că, în cadrul procedurii revizuirii, invocarea elementelor noi trebuie să ducă la o soluţie diametral opusă. Altfel spus, în cazul condamnaţilor C.C., C.T. şi C.I., probele noi trebuie să conducă la soluţia achitării sau încetării procesului penal. Astfel, s-a reţinut că, pe lângă faptul că numiţii C.C., C.T. şi C.I. nu au oferit nicio explicaţie rezonabilă în legătură cu motivele pentru care audierea martorului propus prin cererea de revizuire nu a fost posibilă în faţa instanţei de fond (în condiţiile în care faptele au fost comise în luna august 2003, instanţa de fond fiind sesizată în luna decembrie 2003, astfel că împrejurarea că un martor este descoperit după o perioadă de timp de 10 ani este puţin credibilă), cererea de revizuire nu este admisibilă întrucât nu poate conduce la pronunţarea unei hotărâri diametral opuse, în condiţiile în care declaraţiile părţilor vătămate şi ale martorilor, indicate mai sus, care confirmă fără putinţă de tăgadă participarea coondamnaţilor C.C., C.T. şi C.I. la desfăşurarea activităţii infracţionale, nu pot fi înlăturate doar prin suplimentarea probatoriului cu un alt martor, despre a cărui existenţă nu s-a amintit nimic timp de 10 ani.
În consecinţă, s-a apreciat că simpla menţinere de către condamnaţi a poziţiei lor, în sensul că sunt nevinovaţi şi încercarea acestora de suplimentare a probatoriului cu declaraţiile unui martor care ar cunoaşte un fapt deja discutat în faţa instanţei de fond, nu pot conduce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, atâta timp cât celelalte probe administrate în cauză confirmă învinuirea şi vinovăţia numiţilor C.C., C.T. şi C.I., de unde rezultă că cerere de revizuire este inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel C.I., C.C. şi C.T., care nu a fost motivat în scris, ci doar oral în ziua judecăţii, solicitându-se admiterea cererii de revizuire întrucât martorul S.P. i-a anunţat pe condamnaţi după soluţionarea definitivă a cauzei că s-ar fi aflat la locul faptei şi a văzut cele întâmplate, că martorii din dosarul de fond au dat declaraţii mincinoase şi că în privinţa inculpatului C.C., deşi a recunoscut comiterea faptei, instanţa nu a reţinut dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. anterior.
Prin Decizia penală nr. 214/A din 7 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 7658/30/2013, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de revizuenţii C.C., C.T. şi C.I. împotriva sentinţei penale nr. 288/CC din 14 august 2013 a Tribunalului Timiş.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, au fost obligaţi condamnaţii la câte 400 lei cheltuieli judiciare faţă de stat.
S-a dispus plata sumei de 900 lei, reprezentând onorariu avocat oficiu, către Baroul Timiş, din fondurile Ministerului Justiţiei.
Examinând sentinţa penală apelată din prisma motivelor de apel invocate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen. anterior, instanţa de apel a constatat că apelurile declarate de condamnaţii C.I., C.C. şi C.T. sunt nefondate, sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Timiş fiind temeinică şi legală.
Din materialul probator existent în cauză a rezultat că revizuentul C.C. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 20 ani închisoare, iar revizuenţii C.T. şi C.I. au fost condamnaţi la câte 18 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 174, 175 lit. a) C. pen. anterior, art. 20 raportat la art. 174,175 lit. a) C. pen. anterior, art. 192 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 180 alin. (2) C. pen. anterior, aceştia aflându-se în executarea pedepselor arătate.
S-a reţinut că, în esenţă, revizuenţii şi-au întemeiat cererea de revizuire pe dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior, iar în acest caz, revizuirea este dublu condiţionată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar în al doilea rând, este necesar ca aceste fapte sau împrejurări noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare în speţa de faţă.
A fost avut în vedere că, în prezentul dosar, revizuenţii doresc de fapt completarea probatoriului deja administrat cu martorul S.P., despre care se susţine că nu a fost audiat în cursul procesului penal, cu toate că au fost parcurse trei cicluri procesuale, astfel că, în speţa de faţă, apariţia acestui martor în cererea de probaţiune nu poate fi considerată ca un fapt sau o împrejurare nouă, care să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, hotărârea instanţei de fond fiind bazată pe un material probator complex, constând în declaraţiile părţilor vătămate, dar şi ale martorilor audiaţi în cauză.
De altfel, s-a apreciat că este greu explicabil faptul că revizuenţii nu au propus pe acest martor pentru a da declaraţii în apărarea lor în cursul procesului penal, în condiţiile în care faptele au fost comise în luna august 2003, iar instanţa de fond a fost sesizată în luna decembrie 2003, martorul propus fiind descoperit după o perioadă de 10 ani, iar hotărârea de condamnare nu poate fi înlăturată doar prin suplimentarea probatoriului cu un singur martor, despre a cărui existenţă nu s-a amintit în acest răstimp.
În ceea ce priveşte critica revizuentului C.C. în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. anterior de către instanţa de fond, s-a constatat că acest motiv nu poate constitui temei pentru revizuirea hotărârii, aplicarea dispoziţiilor legale menţionate fiind exclusiv apanajul instanţei de fond şi a celor care au judecat căile de atac ordinare.
În consecinţă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior, nici sub aspectul existenţei unor fapte sau împrejurări noi, care să nu fi fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi nici sub aspectul dovedirii netemeiniciei hotărârii de condamnare a inculpaţilor C.I., C.C. şi C.T., hotărâre care s-a bazat pe un probatoriu vast, complex, ce nu ar putea fî combătut doar prin administrarea unei singure probe testimoniale.
Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs revizuentul condamnat C.C., fără a indica motivele ce stau la baza promovării căii de atac.
Cu prilejul concluziilor formulate oral în faţa instanţei, apărătorul recurentului revizuent condamnat a solicitat admiterea recursului şi, pe fond, admiterea cererii de revizuire, fundamentată pe dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior, susţinând că în mod netemeinic instanţele anterioare au apreciat că depoziţia martorului Sumandea Pompei nu ar putea conduce la o soluţie diametral opusă în cauză.
Prealabil, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
Astfel fiind, examinând recursul declarat prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care urmează.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. anterior stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen. anterior.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. anterior prevede în alin. (2)1 că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod, dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, la data de 7 noiembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen. anterior, intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. anterior.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că recurentul revizuent condamnat nu şi-a motivat recursul în scris, în termenul prevăzut de lege, încălcându-şi, astfel, obligaţia ce-i revenea potrivit art. 3859 alin. (2) C. proc. pen. anterior, motiv pentru care cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. nu va putea fi analizat din oficiu de către instanţa de recurs.
În plus, se reţine că recurentul revizuent condamnat C.C. a criticat hotărârile pronunţate de instanţa de fond şi de cea de apel pentru netemeinicie, susţinerile sale neputând fi, însă, primite de Înalta Curte. în acest sens, se constată că în mod corect a fost respinsă cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior, în condiţiile în care apariţia unui martor, Sumandea Pompei, după o perioadă de circa 10 ani de la momentul comiterii faptelor, martor a cărui audiere s-a solicitat, nu poate fi considerată ca reprezentând o împrejurare nouă, în sensul dispoziţiilor legale anterior menţionate, de natură a conduce la adoptarea unei soluţii opuse, respectiv de achitare a revizuentului condamnat, hotărârea pronunţată în cauză fiind fundamentată pe un material probator complex.
În acest context, având în vedere şi împrejurarea că Înalta Curte, în urma examinării căii de atac în limitele impuse de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, nu identifică vreun motiv de nelegalitate a hotărârilor pronunţate în cauză, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat C.C.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, recurentul revizuent condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat C.C. împotriva Deciziei penale nr. 214/A din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1310/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 1335/2014. Penal. Alte cereri privind judecata... → |
|---|
