ICCJ. Decizia nr. 1523/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1523/2014
Dosar nr. 166/1/2014
Şedinţa publică din 6 mai 2014
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Hunedoara, prin sentinţa penală nr. 160 din 5 mai 1999 pronunţată în Dosarul nr. 1841/1998, a condamnat pe inculpatul R.V., la 1 an şi 2 luni închisoare pentru infracţiunea de trafic de stupefiante, prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74, a art. 76 C. pen., la 2 luni închisoare pentru infracţiunea de ultraj, prev. de art. 239 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 74 şi a art. 76 C. pen., precum şi la 2 luni închisoare pentru aceeaşi infracţiune, prev. de art. 239 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 74 şi a art. 76 C. pen.
În baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, 1 an şi 2 luni închisoare.
În condiţiile art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev.de art. 64 C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată, arestarea preventivă de la 11 martie 1998 la 5 mai 1999.
În baza art. 118 lit. b) şi e) C. pen., s-a dispus confiscarea cantităţii de 2,040 kg mercur alb, predat în custodie SC M. SA Deva, briceagul şi toporul corpuri delicte, depuse la poziţia AA/1998 a registrului instanţei.
S-a constatat că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile.
Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa a reţinut că la 28 ianuarie 1998, în jurul orei 17:30, aflat în zona hotelului „R.” din municipiul Hunedoara şi stând de vorbă cu un cunoscut, inculpatul a fost surprins de organe ale poliţiei locale după ce a aruncat pe jos un recipient din plastic de capacitate de ½ litri şi a fost imobilizat pentru că existau indicii că deţine mercur şi dorea să-l comercializeze, imobilizarea făcându-se prin utilizarea unui spray lacrimogen.
Buletinul de analiză din 4 februarie 1998 al SC M. SA Deva a înscris că recipientul conţinea 2,040 kg mercur.
Martorii R.M. şi B.M. au declarat că în momentul imobilizării lui, inculpatul şi-a desfăcut haina şi a aruncat recipientul din plastic în care se găsea mercur.
La cercetarea judecătorească, inculpatul nu a recunoscut că ar fi avut asupra sa substanţa mercur, el susţinând că la acea dată a fost bătut de 12 poliţişti, şi-a pierdut cunoştinţa, iar când s-a trezit, a constatat că poliţiştii îi plasaseră lângă cap, un bidon din plastic cu 30 kg mercur.
La urmărirea penală, Dosar nr. 89/P/1998 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, s-a reţinut că la 10 martie 1998, în executarea mandatului de aducere a inculpatului, la 11 martie 1998, la domiciliul inculpatului, s-au prezentat lucrătorii de poliţie, au sunat la soneria locuinţei, a deschis mama inculpatului, aceasta susţinând că fiul ei nu este acasă, moment în care însă pe holul apartamentului a apărut şi inculpatul, acesta fiind evident în stare de surescitare nervoasă.
În starea arătată, cei prezenţi au văzut şi că inculpatul avea în mână un briceag cu lama desfăcută, acesta a cerut să i se prezinte mandatul de percheziţie sau cel de arestare, a proferat înjurături, ameninţări, s-a îndreptat spre poliţistul C.G. cu intenţia de a-l lovi, moment în care mama lui s-a interpus între cei doi, toate acestea determinând retragerea poliţiştilor în afara imobilului şi cererea de intervenţie.
După sosirea mai multor lucrători de poliţie, echipa formată a încercat să dialogheze cu inculpatul prin uşa locuinţei acestuia, inculpatul a refuzat şi a solicitat prezenta unui avocat.
În continuare, inculpatul a sesizat că poliţistul N.M., în civil fiind şi având asupra sa un aparat de luat vederi ar putea fi un reporter de la televiziunea P., a acceptat să iasă din locuinţă, dar s-a reîntors când a observat că cel menţionat nu este ceea ce el crezuse, aceasta şi pentru că autoturismul cu care se deplasase echipa nu purta însemnele postului de televiziune.
După sosirea unui avocat, inculpatul a părăsit locuinţa cu mâinile la spate, având însă ascuns un topor, iar când echipa a încercat să-l imobilizeze, a îndreptat obiectul spre poliţistul R.I.
La sediul poliţiei, inculpatul a recunoscut că i-a înjurat pe poliţişti şi că a luat din casă un topor, de teamă şi datorită faptului că erau mulţi lucrători de poliţie.
Pentru cele două fapte, încadrarea juridică a fost stabilită potrivit art. 239 alin. (1) şi (3) C. pen.
În ce priveşte individualizarea pedepselor, instanţa a reţinut şi că vârsta inculpatului, starea lui de sănătate constituie circumstanţe atenuante în sensul art. 74 alin. (2) C. pen.
Inculpatul a declarat apel împotriva sentinţei, el cerând achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de substanţe stupefiante pe considerentul că nu s-a stabilit vinovăţia sa, iar pentru cele două fapte de ultraj, pe considerentul că nu sunt întrunite elementele constitutive.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 250/A din 30 septembrie 1999 a respins, ca nefondat, apelul.
Recursul declarat de inculpat împotriva deciziei pronunţată în apel, a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 524 din 9 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie.
Ulterior, R.V. s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, el reclamând că în cauza penală ce l-a privit, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie cu referire la circumstanţele în care s-a desfăşurat prinderea sa din 28 ianuarie şi 11 martie 1998, condiţiilor de detenţie în sala de arest a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, a condiţiilor arestării lui preventive în clădirile Comisariatului de Poliţie din Deva în perioada 11 martie – 4 iunie 1998, inclusiv, pentru această din urmă perioadă, din cauza neasumării unei supravegheri medicale adaptate stării lui psihice, de asemenea, o încălcare a art. 3 din Convenţie din cauza lipsei caracterului efectiv al anchetei conduse cu privire la circumstanţele ce au caracterizat prinderea lui din data de 28 ianuarie 1998 şi la detenţia sa din ziua de 28 spre 29 ianuarie 1998, precum şi din cauza lipsei unei anchete efective cu privire la circumstanţele prinderii din 11 martie 1998 şi ale detenţiei din perioada 11 martie 1998 – 4 iunie 1998.
S-a mai reţinut că a avut loc încălcarea art. 13 din Convenţie, coroborat cu art. 3 din cauza imposibilităţii de a dispune de o cale de atac efectivă pentru a obţine plata unei despăgubiri pentru relele tratamente pe care le-a suferit, o încălcare a art. 5 parag. 1, a art. 5 parag. 3, a art. 5 parag. 5, o încălcare a art. 6 parag. 1, 2, 3 din Convenţie şi a art. 8 din Convenţie.
În cauza R.V., Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul celor de mai sus, prin Hotărârea din 16 decembrie 2008, definitivă la 16 martie 2009 şi publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 562/10.08.2010.
În baza art. 4081 C. proc. pen., condamnatul R.V. a cerut revizuirea cauzei care l-a privit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători, prin decizia nr. 882 din 6 decembrie 2010, a admis cererea de revizuire, a desfiinţat decizia penală nr. 524 din 9 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, decizia penală nr. 250/A din 30 septembrie 1999 a Curţii de Apel Alba Iulia şi sentinţa penală nr. 160 din 5 mai 1999 a Tribunalului Hunedoara şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Hunedoara.
Verificându-se actele şi lucrările cauzei prin prisma constatărilor induse în hotărârea instanţei europene privind încălcarea, în cursul procedurii judiciare, a dreptului la proces echitabil, s-a reţinut că pronunţarea condamnării de către instanţa de fond, menţinută în apel şi în recurs, s-a întemeiat pe probatoriul administrat la urmărirea penală, respectiv declaraţiile inculpatului, ale părţilor vătămate, ale martorilor.
În ce priveşte probele cerute de inculpat, încheierea de la termenul de judecată 29 iulie 1998 conţine menţiuni referitoare la o nouă expertiză medico-legală, iar cu referire la altele, inculpatul nu le-a propus, instanţa, din oficiu, neobservând că se impunea audierea mamei lui, a avocatului desemnat din oficiu (acesta fiind prezent la momentul prinderii) a unor vecini sau a altora considerate utile.
Ca atare, s-a reţinut că R.V. nu a beneficiat de drept la apărare complet, apărătorii nu au formulat cereri menite a face eficientă asistarea inculpatului pentru ca acesta să aibă reprezentarea că ceea ce se solicită poate fi verificat, nu s-a respectat principiul rolului activ prin aceea că dacă dreptul la apărare nu a fost complet, instanţele erau obligate să dispună, din oficiu, realizarea pentru ca apărarea să fie efectivă.
Cu referire la apel şi recurs, s-a reţinut că s-a preluat motivarea instanţei de fond, ceea ce denotă că inculpatul nu a avut, nici cu ocazia controlului judiciar propriu acestor căi de atac, posibilitatea să-şi probeze nevinovăţia.
Ca atare, s-a concluzionat că dreptul la apărare a fost limitat şi în final compromis, lipsit de conţinut, nu real şi efectiv, acest aspect, coroborat şi cu exprimarea publică a opiniei autorităţii privind vinovăţia, anterior intervenirii unei hotărâri definitive de condamnare conducând la încălcarea principiului procesului penal echitabil aşa cum acesta este prevăzut în art. 6 din Convenţie.
Din cele expuse, Completul de 9 judecători a constatat că s-a evidenţiat producerea vătămării inculpatului, condamnarea s-a dispus fără respectarea garanţiilor dreptului la un proces echitabil, consecinţa continuă să se producă şi în prezent remediul fiind desfiinţarea hotărârilor pronunţate şi rejudecarea cauzei de către prima instanţă.
Pe rolul Tribunalul Hunedoara, cauza s-a înregistrat sub Dosarul nr. 2090/1/2010, ulterior, prin sentinţa penală nr. 933 din 24 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 2936/1/2011 admiţându-se cererea de strămutare formulată de inculpat, dosarul ce-l privea fiind strămutat la Tribunalul Arad.
Această instanţă, prin sentinţa penală nr. 61 din 27 februarie 2012, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de substanţe toxice prev. de art. 312 alin. (1) C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracţiunea de ultraj, prev. de art. 239 alin. (1) şi (3) C. pen. (două fapte), în infracţiunea de ameninţare, prev. de art. 193 alin. (1) C. pen. (două fapte) şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpat (persoane vătămată C.G. şi R.I.T).
Pentru a pronunţa sentinţa, Tribunalul Arad a reţinut că la 28 ianuarie 1998, în jurul orei 17:30, un echipaj al IPJ Hunedoara, a organizat o acţiune în apropierea Hotelului R. din Municipiul Hunedoara, respectiv într-un parc, acţiune în urma căreia a fost imobilizat inculpatul R.V., acesta fiind condus, împreună cu alte două persoane, una fiind martorul Ş.I.P., la sediul poliţiei.
S-a mai reţinut că din apropierea locului în care se produsese imobilizarea, a fost ridicată o sticlă cu capacitatea de ½ litri culoare verde, cu inscripţia „7-up”, în aceasta aflându-se o substanţă argintie Buletinul de analiză din 4 februarie 1998 a înscris că substanţa era mercur în cantitate de 2,040 kg.
Presupunându-se că acel recipient aparţinuse lui R.V., s-a întocmit proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, în acesta înscriindu-se că poliţiştii s-au sesizat din oficiu pentru deţinerea acelui obiect, că a fost identificat inculpatul, că s-a încercat percheziţionarea lui, acesta s-a opus, iar la încercare de imobilizare a lui, acela şi-a desfăcut fermoarul hainei cu care era îmbrăcat şi a aruncat sticla la circa 2 m de locul în care se afla. Acest act a fost semnat numai de lucrătorii de poliţie, nespecificându-se dacă au existat martori asistenţi şi nici de ce actul nu a fost semnat de inculpat sau martori.
Inculpatul a fost reţinut până în 29 ianuarie 1998 şi a fost audiat de două ori, în prima declaraţie, olografă, R.V. menţionând că se afla la circa 75 de metri de un scandal ivit între nişte cetăţeni pe care nu-i cunoştea, era în trecere de la serviciu spre casa sa, i s-a pulverizat spray lacrimogen în faţă de către un bărbat îmbrăcat sport, a căzut şi a fost lovit cu picioarele de mai mulţi poliţişti, că nu a avut asupra sa mercur, nu cunoaşte persoane care să fi deţinut mercur şi pentru care să intermedieze schimburi de astfel de substanţă.
În a doua declaraţie, fiind prezent şi un apărător, inculpatul a relatat aceleaşi împrejurări şi a adăugat că după ce a fost imobilizat cu cătuşe, lucrătorii de poliţie i-au amplasat la cap o plasă în care i-au spus că se află 30 kg mercur, la sediul poliţiei i-au prezentat o sticlă „7-up” cu un lichid argintiu despre care susţineau că i-a aparţinut, nu cunoaşte provenienţa recipientului şi nu-şi explică motivul pentru care martorii B.M. şi Ş.I.P. au declarat că era a lui.
La rândul său, martorul Ş.I.P., a susţinut că l-a observat pe inculpat discutând cu o altă persoană, de aceştia s-a apropiat un bărbat aflat în stare de ebrietate, acesta s-a lovit de interlocutorul inculpatului, a fost bătut de acesta, a mai intervenit un alt bărbat care şi el l-a lovit, moment în care poliţiştii i-au ridicat pe toţi, inclusiv pe el, dar nu a văzut ce a făcut R.V. atunci când a fost imobilizat.
Martorul B.M., decedat până la data sesizării instanţei, a susţinut că aflându-se în vecinătatea parcului amintit, a văzut adunate mai multe persoane, inclusiv poliţişti care încercau să legitimeze o persoană, s-a apropiat, l-a recunoscut pe inculpat ca fiind cel care refuza legitimarea, acesta s-a opus să fie percheziţionat, a văzut însă când şi-a deschis fermoarul hainei, de sub aceasta a scos o sticlă de culoare verde şi a aruncat-o la 2 metri de locul în care se afla, ulterior el fiind imobilizat şi condus la un autoturism.
La urmărirea penală au fost ascultaţi şi doi poliţişti care participaseră la prinderea inculpatului, R.M. şi B.M.
Primul a declarat că având informaţii că R.V. deţine mercur şi urmează să-l comercializeze, s-a organizat o operaţiune, mai mulţi poliţişti l-au aşteptat în parcul de lângă Hotelul R. unde urma să aibă loc vânzarea, inculpatul se aşezase pe o bancă, s-a produs o busculadă, inculpatul i-a recunoscut pe poliţişti, a încercat să fugă, a fost prins, inculpatul şi-a desfăcut fermoarul hainei şi a lăsat să cadă o sticlă „7-up”, iar după ce a fost condus la poliţie, a negat că acea sticlă i-ar fi aparţinut.
B.M. a susţinut că inculpatul a urcat într-un maşină B. în care se afla persoana care trebuia să cumpere mercurul, au intervenit poliţiştii, inculpatul a coborât şi a încercat să fugă, a fost urmat de poliţişti, iar în momentul în care a fost prins, şi-a desfăcut fermoarul hainei şi a lăsat să-i cadă o sticlă de culoare verde, de „7-up”, în aceasta constatându-se că se afla mercur.
La urmărirea penală şi în faţa instanţei de fond, la fel în rejudecare, inculpatul şi martorul Ş.I.P. şi-au menţinut declaraţiile.
R.M., în rejudecare, a declarat că inculpatul nu a avut asupra sa o sticlă cu mercur, aceasta fiind găsită sub banca pe care R.V. o ocupase, la fel, că nu a participat la prinderea inculpatului, se afla într-o altă zonă a acelui parc şi a văzut de la distanţă cele legate de prinderea inculpatului.
În aceeaşi fază, martorul B.M. a relatat despre staţionarea în zonă, a unui autoturism B., iar pe inculpatul l-a văzut lăsându-l să-i cadă sticla cu mercur atunci când a coborât din vehicul, nu în timp ce fugea.
În rejudecare, s-a dispus audierea tuturor lucrătorilor de poliţie semnatari ai procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, respectiv a lui S.D., D.C., J.M., M.F., H.M., P.A.
Toţi aceştia au relatat că nu au văzut momentul prinderii inculpatului, au înţeles să semneze actul ca poliţişti repartizaţi operaţiunii, nu însă pentru a confirma cele menţionate, iar sticla cu mercur au văzut-o numai în sediul poliţiei.
Privind apărarea inculpatului, de a se preleva amprentele de pe acel recipient, instanța a motivat că la momentul rejudecării aceasta nu mai era posibilă.
Ca atare, instanţa a considerat că referitor infracţiunii prev. de art. 312 C. pen. dubiul profită inculpatului.
După consumarea situaţiei de fapt ce a vizat infracţiunea prev. de art. 312 alin. (1) C. pen., în vederea continuării cercetărilor, s-a reţinut că s-a dispus aducerea inculpatului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, sens în care s-a emis mandatul nr. 89/P/1998, anterior inculpatul nefiind citat.
În vederea îndeplinirii lui, la 11 martie 1998, ora 8.00, au fost însărcinaţi poliţiştii B.N., C.G. şi E.E.
Aceştia, fără a avea asupra lor mandatul de aducere, s-au prezentat la locuinţa inculpatului, înaintea orei 6.00, au bătut la uşa apartamentului, au cerut mamei inculpatului informaţii, aceasta le-a spus că fiul ei doarme, între timp, inculpatul trezindu-se, i s-a adus la cunoştinţă obligaţia de a-i însoţi la Deva pentru a da declaraţie. Inculpatul nu a fost de acord şi a cerut să i se prezinte mandatul.
Ulterior, acelaşi a luat un briceag aflat în apropierea patului, l-a desfăcut şi cu lama îndreptată spre cei trei poliţişti, le-a cerut să părăsească locul, adăugând că vrea să doarmă şi că se va prezenta singur la procuror pe la ora 11.00. La acestea, poliţiştii au părăsit locul, şi-au anunţat superiorii, dar au rămas în apropiere.
Spre ora 7.00, la locuinţa inculpatului s-au deplasat şi alţi poliţişti, între ei şi R.V. a avut loc o discuţie purtată prin uşa apartamentului, inculpatul a cerut să i se prezinte mandatul, acesta nu i-a fost arătat, a acceptat la un moment dat însă cu condiţia să fie prezent un post local de televiziune, dar şi un avocat.
A fost adus un avocat în persoana L.P., o parte dintre poliţişti, îmbrăcaţi civil şi având o cameră de filmat, l-au convins pe inculpat să-i însoţească până la un autoturism, ei prezentându-se ca angajaţi ai unui post TV. Când a constatat că vehiculul nu avea inscripţionată sigla postului TV, inculpatul s-a întors în fugă în locuinţa lui. Imediat, poliţiştii şi avocatul s-au postat în faţa uşii locuinţei inculpatului şi i-au cerut acestuia să-i însoţească. Inculpatul s-a arătat lor ţinând la spate, cu ambele mâini, un topor, a rămas în faţa uşii, s-a certat cu poliţişti, a continuat să ceară să vadă mandatul şi i-a solicitat avocatului să meargă la parchet pentru a-i comunica motivul chemării lui pentru că este convins că i s-a pregătit o înscenare. Atunci, poliţiştii s-au hotărât să-l imobilizeze, s-au înţeles în acest mod din priviri, l-au imobilizat pe inculpat, busculada creată a determinat căderea inculpatului peste R.I.T. astfel că toporul a tăiat agenda pe care poliţistul o avea băgată în cureaua pantalonului cu care era îmbrăcat.
După ce inculpatul a fost adus la parchet, s-a dispus arestarea sa preventivă.
Tot la 11 martie 1998, efectuându-se percheziţia domiciliară, s-a găsit numai briceagul despre care se susţinuse că ar fi fost folosit la ameninţarea lui C.G.
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la acest episod, a reţinut că la data evenimentelor, art. 183 şi 184 C. proc. pen. nu le permitea autorităţilor nici să prindă o persoană, nici să o împiedice să circule liber, cu atât mai puţin să pătrundă în domiciliul aceleia fără un mandat de percheziţie, fiind incident art. 5 parag. 1 din Convenţie.
Pentru considerentele de mai sus, instanţa a constatat că acţiunile poliţiştilor de pătrundere în locuinţa inculpatului cât şi prinderea şi imobilizarea lui, au fost abuzive.
La fel, acţiunile poliţiştilor desfăşurându-se cu depăşirea atribuţiilor, ei nebucurându-se din aceste considerente, de protecţia specială acordată prin incriminarea infracţiunii de ultraj, s-a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de ameninţare prev. de art. 193 alin. (1) C. pen. (două fapte).
Faptic însă, cu referire la partea vătămată C.G., probatoriul a stabilit că acesta, personal, a susţinut că a pătruns inclusiv în camera ocupată de inculpat, acesta era întins pe pat, posibil, dormea, a luat cuţitul şi l-a îndreptat spre el, a întrebat „de ce aţi venit?”, apoi poliţistul şi colegii lui s-au retras.
Inculpatul şi mama lui au declarat că presupusul incident s-a petrecut în camera inculpatului.
Constatând că intenţia inculpatului nu a fost aceea de a limita libertatea lucrătorilor poliţişti de a-şi îndeplini normal activitatea de serviciu, ci doar de a se apăra dacă ar fi fost agresat, neexistând probe că inculpatul a îndreptat acel cuţit spre unul anume dintre poliţişti, lipsind deci latura subiectivă a infracţiunii prev. de art. 193 alin. (1) C. pen., s-a dispus achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Cu referire la partea vătămată R.I.T., niciunul dintre poliţiştii care au participat la imobilizarea inculpatului nu a confirmat că acesta ar fi scos toporul sau că ar fi făcut vreun gest de lovire cu el sau ar fi ameninţat verbal că va lovi cu toporul. S-a stabilit că pentru a fi imobilizat, inculpatul a fost prins de braţe de mai mulţi poliţişti, toţi s-au prăvălit peste R.I.T., iar lama toporului a atins agenda acestuia. Poliţiştii B.N., S.R.C., P.M., deşi au fost prezenţi la acel moment, nu au văzut ca inculpatul să aibă asupra sa un topor.
Pentru considerentul amintit, constatând că lipsind latura obiectivă a infracţiunii de ameninţare, prev. de art. 193 alin. (1) C. pen., în baza temeiului prev. de art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului.
Împotriva sentinţei, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, motivele invocate fiind greşita schimbare a încadrării juridice privind infracţiunea de ultraj (două fapte) şi greşita achitare pentru infracţiunea prev. de art. 312 alin. (1) C. pen. dar şi pentru infracţiunea de ameninţare, prev. de art. 193 alin. (1) C. pen.
În ce priveşte achitarea dispusă pentru infracţiunea prev. de art. 312 alin. (1) C. pen., parchetul a susţinut că soluţia judecătorului fondului după revizuirea întemeiată pe disp. art. 4081 C. proc. pen. este bazată pe o speculaţie, fiind contrazisă de ansamblul probelor, iar privind infracţiunea de ultraj, prev. de art. 239 alin. (1) şi (3) C. pen., situaţia de fapt ce rezultă din probe este aceea că poliţiştii au pătruns în locuinţa inculpatului cu permisiunea mamei acestuia care le-a deschis uşa de acces, iar dispoziţiile procedurale invocate nu prevedeau obligaţia celui însărcinat cu executarea mandatului de aducere de a prezenta actul celui pe numele căruia era emis.
Privind schimbarea încadrării juridice, la fel, probele au reţinut că inculpatul s-a înarmat cu briceagul pe care l-a îndreptat spre gâtul părţii vătămate C.G., ulterior el întrebând de ce desfăşoară acea acţiune în locuinţa lui, la fel a procedat şi în faza înarmării cu toporul, lovirea cu acesta a zonei abdomenului părţii vătămate R.I.T., lovire parată de agenda pe care acesta o avea în acel loc fiind consecinţa acţiunii inculpatului.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 181/A din 2 octombrie 2012 a respins, ca nefondat apelul declarat de parchet, în considerente reţinându-se că singurele mijloace de probă care au confirmat situaţia de fapt din rechizitoriu privind infracţiunea prev. de art. 312 alin. (1) C. pen. au fost declaraţia de la urmărirea penală a martorului ocular B.M.V., declaraţia de la urmărirea penală şi rejudecare, a poliţistului B.M.I. şi declaraţia de la urmărirea penală a poliţistului R.M.
În ce-l priveşte pe B.M.V., s-a constatat că acesta nu a putut fi audiat, în condiţii de contradictorialitate, nici în faza judecăţii iniţiale şi nici cu ocazia rejudecării.
În ce-l priveşte pe martorul poliţist B.M.I., instanţa de apel a reţinut că declaraţia lui este contrazisă de cea a celuilalt poliţist, martorul R.M. de la urmărirea penală cu privire la locul în care inculpatul s-a pretins că s-ar fi aflat când ar fi lăsat să-i scape sticla cu mercur (bancă, autoturism B.) şi în condiţiile în care semnatarii procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante au menţionat că nu au asistat faptic la prinderea şi imobilizarea inculpatului.
R.M., în aceeaşi ordine de idei, la Tribunalul Arad a susţinut că nu a participat la prinderea şi imobilizarea inculpatului, nu a văzut decât că s-a produs o busculadă, i-au dat inculpatului cu spray lacrimogen, l-au imobilizat şi încătuşat.
În ce-l priveşte pe martorul ocular Ş.I.P., acesta, constant, nu a susţinut acuzaţia din rechizitoriu, ci apărările inculpatului.
Cu referire la cele două procese-verbale depuse în faza judecării apelului, respectiv (unul datat 11 iunie 2012 – P.T., martor cu identitate protejată - celălalt, datat 22 august 2012 U.S., martor cu identitate protejată), instanţa a reţinut că situaţia relevată în acestea nu a fost prezentată în procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, nici la emiterea rechizitoriului, iar la data cauzei (ianuarie 1998) tehnica de investigare nu era reglementată de lege, aceasta apărând odată cu edictarea Legii nr. 132/2000, Legii nr. 78/2000, Legii nr. 678/2001, Legii nr. 39/2003, Legii nr. 281/2003 şi, ca atare, acestea nu pot fi avute în vedere la stabilirea situaţiei de fapt din cauză.
Privind infracţiunea de ultraj, instanţa de apel a constatat că la data evenimentelor (11 martie 1998), art. 184 C. proc. pen. nu permitea organului de executare a unui mandat de aducere, să utilizeze constrângerea, alin. (31) al textului care permite aceasta fiind introdus prin Legea nr. 281/2003.
Ca atare, cele două părţi vătămate nu beneficiau de protecţia specială conferită de norma de incriminare prev. de art. 239 C. pen. (ultraj) ci doar de protecţia generală specifică incriminării prev. de art. 193 C. pen., probele, inclusiv actele medicale ce vizează situaţia sănătăţii inculpatului, respectiv psihopatie polimorfă, discernământ diminuat conducând la reprezentarea că el a perceput activităţile poliţiştilor ca fiind agresiuni, pentru acestea s-a opus, iar când a conştientizat că va fi imobilizat, a săvârşit acte şi gesturi ce, obiectiv, sunt acte de ameninţare, dar subiectiv, intenţia sa nu a fost aceasta.
Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, motivul invocat fiind greşita achitare a inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor reţinute prin actul de sesizare şi implicit sub cel al schimbării încadrării juridice a faptelor de ultraj.
La termenul de judecată 14 martie 2013 reprezentantul parchetului a precizat că în raport de hotărârea recurată, se impune audierea martorilor cu identitate protejată P.T. şi U.S., aceasta şi pentru că decizia Completului de 9 judecători a stabilit administrarea şi a altor probe.
Instanţa de recurs a pus în vedere procurorului că solicitarea expusă va fi valorificată ca un motiv de recurs.
Prin decizia penală nr. 887 din 14 martie 2013, s-a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, s-a casat decizia şi cauza a fost trimisă spre rejudecare, la Curtea de Apel Timişoara, reţinându-se că la data săvârşirii presupusei fapte de trafic de substanţe toxice, anterior imobilizării inculpatului, acesta a coborât dintr-un autoturism marca B. lângă care, potrivit declaraţiilor constante ale unora dintre martori, ar fi aruncat sticla cu mercur.
Ca atare, instanţa de apel era obligată, în limitele efectului devolutiv integral prev. de art. 371 C. proc. pen., să examineze cauza inclusiv pe baza probelor noi, mai ales că se constatase existenţa unor inadvertenţe privind locul şi momentul aruncării sticlei cu mercur, împrejurare care reclama şi audierea ocupanţilor autoturismului B., deci cererea procurorului, de suplimentare a probatoriului cu proba testimonială arătată este justificată, astfel instanţa îndeplinindu-şi rolul activ.
În ce priveşte modalitatea audierii persoanelor indicate de parchet, s-a reţinut că se impune calitatea de martor conform procedurii de drept comun prev. în art. 84 – art. 86 C. proc. pen., valoarea probatorie a declaraţiilor testimoniale apreciindu-se prin raportare la ansamblul probelor cu consecinţa fie a aprecierii ca temei al soluţiei, fie înlăturarea lor.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 230/A din 28 noiembrie 2013, în rejudecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinţei penale nr. 61 din 27 februarie 2012 a Tribunalului Arad, a respins, ca nefondată, calea de atac.
Instanţa de apel, enunţând în considerente principiul legalităţii procesului penal, cu referire la garanţiile respectării întocmai a competenţei organelor judiciare, asigurării exerciţiului drepturilor procesuale ale părţilor, cu referire la cele două procese-verbale de consemnare a declaraţiilor martorilor cu identitate protejată şi la decizia pronunţată în recurs cum s-a arătat, a dispus citarea acelora, acestora li s-a adus la cunoştinţă faptul că se impune audierea lor potrivit procedurii comune vizând martorii, aceştia au refuzat, solicitând numai ascultarea lor cu protejarea identităţii potrivit art. 861 C. proc. pen. şi cu modalitatea de ascultare prev. de art. 862 acelaşi cod.
Decizia penală nr. 230/A din 28 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, cazul de casare invocat fiind pct. 172 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., în dezvoltarea acestuia motivându-se că hotărârile primei instanţe şi a instanţei de apel, în rejudecare, sunt nelegale şi netemeinice, în esenţă susţinându-se că achitarea inculpatului R.V. pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lui prin actul de inculpare şi implicit schimbarea încadrării juridice a faptelor de ultraj sunt nelegale, impunându-se menţinerea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu [două infracţiuni prev. de art. 239 alin. (1) şi (3) C. pen., o infracţiune prev. de art. 312 alin. (1) C. pen.] şi condamnarea pentru săvârşirea lor.
Recursul declarat de parchet este nefondat pentru considerentele ce se vor dezvolta.
În primul rând, este de arătat că decizia recurată de către procuror, a fost pronunţată de Curtea de Apel Timişoara la 28 noiembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 (15 februarie 2013) privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, iar recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 14 ianuarie 2014, situaţie în care acesta este supus casării numai în limita motivelor prev. în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, acesta fiind legea procesuală penală aplicabilă.
Referitor recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, prin actul normativ indicat mai sus, s-a realizat limitarea devoluţiei recursului, respectiv unele cazuri de casare au fost abrogate expres, altele au fost modificate substanţial sau induse în aria de aplicare a cazului de casare prev. de pct. 172 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, ceea ce înseamnă orientarea clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare de a se restrânge controlul prin intermediul recursului, a doua cale de atac ordinară numai la chestiuni de drept.
Ca atare, în cazul recursului declarat împotriva deciziilor pronunţate în apel, recurenţii şi instanţa nu se pot referi decât la lipsurile ce se încadrează în cazurile de casare prevăzute de legea procesual penal, neputând fi deci înlăturate toate erorile pe care le-ar cuprinde hotărârea atacată, ci numai încălcările de lege care s-ar circumscrie unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior.
În sensul celor de mai sus se reţine că printre cazurile de casare abrogate expres de Legea nr. 2/2013 a fost şi cel prevăzut anterior în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., situaţie în care criticile parchetului care se subsumează acestuia nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de control judiciar, recursul fiind limitat numai la motivele de casare expres prevăzute.
Cazul de casare prev. de pct. 18 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. era unul dintre cele care permiteau, excepţional, examinarea situaţiei de fapt de către instanţa de recurs, ceea ce la momentul actual nu mai este permis. Ca atare, susţinându-se că inculpatul R.V. a fost greşit achitat, excede cazului de casare prev. de pct. 172 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior deoarece motivarea se referă la aspectele de fapt, la probatoriul avut în vedere în cauză.
La fel, în realizarea aceluiaşi deziderat, respectiv de a se include în sfera controlului judiciar exercitat de către instanţa de recurs numai aspectele de drept, a fost abrogat expres şi cazul de casare prev. de pct. 17 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior referitor la greşita încadrare juridică a faptei.
În altă ordine de idei, în sfera aplicării cazului de casare reglementat de pct. 172 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, acesta prevăzând când hotărârea este contrară legii sau prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii, examinarea acestuia nu poate conduce la reformarea situaţiei de fapt reţinută, putându-se verifica corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenţei elementelor de fapt reţinute cu elementele constitutive ale infracţiunilor, fără însă ca astfel să se procedeze la analiza sau reaprecierea situaţiei de fapt.
Şi din această perspectivă, recursul parchetului nu este fondat, decizia instanţei de apel fiind legală şi temeinică.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva deciziei penale nr. 230/A din 28 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe intimatul inculpat R.V.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat R.V., în sumă de 200 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 6 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1519/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 160/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
