ICCJ. Decizia nr. 1655/2014. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1655/2014
Dosar nr. 5602/2/2013
Şedinţa publică din data de 14 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 490 din data de 1 octombrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 403 alin. (3) C. proc. pen. a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnata P.M. împotriva sentinţei penale nr. 192 din 9 iulie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 22638/2/2005.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat condamnata revizuentă la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că prin cererea adresată Parchetului la data de 20 mai 2013 condamnata P.C.M. a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 192 din 9 iulie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin decizia nr. 2574 din data de 29 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocând cazul de revizuire prev. de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În motivarea cererii condamnata a arătat că la momentul pronunţării condamnării instanţa nu a cunoscut existenţa expertizei contabile extrajudiciare nr. 28 din 6 iulie 2012 întocmită de DADI-94-CONT, extrasul de carte funciară nr. FF din localitatea N. şi sentinţa comercială nr. 1148 din 28 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vll-a comercială, pronunţată în Dosarul nr. 4929/3/2005.
S-a mai arătat că expertiza contabilă a concluzionat faptul că bunul imobil ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4513 din 12 noiembrie 2001 a fost înregistrat în contabilitatea SC V. în exerciţiul financiar 2001 şi a fost scos din patrimoniul societăţii în exerciţiul financiar 2003, astfel că actul autentificat de condamnată nu cuprinde fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.
De asemenea, prin sentinţa comercială menţionată a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare mai sus menţionat, astfel că acesta nu mai era de natură să producă consecinţe juridice.
Totodată a susţinut faptul că extrasul de carte funciară nu menţionează înscrierea vreunui privilegiu în vederea garantării preţului de vânzare neachitat, ceea ce înseamnă că preţul s-a încasat ulterior vânzării, prin virament bancar. În susţinerea acestei afirmaţii s-a învederat faptul că la data de 3 ianuarie 2006 s-a intabulat un drept de ipotecă asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare în discuţie, ceea ce nu ar fi fost posibil dacă nu era achitat integral preţul.
În dovedirea cererii de revizuire a fost depus la dosar, în fotocopie, extrasul de carte funciară menţionat, expertiza contabilă extrajudiciară, sentinţa comercială nr. 1148 din 28 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a comercială pronunţată în Dosarul nr. 4929/3/2005.
Analizând actele dosarului, Curtea de apel a constatat că revizuenta a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 192 din 9 iulie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin decizia nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual, reţinându-se că în calitate de notar public a autentificat contractul de vânzare-cumpărare privind înstrăinarea unui imobil din patrimoniul SC F.N. SA, deşi semnăturile de pe actul respectiv nu au aparţinut nici vânzătorului, nici cumpărătorului.
S-a reţinut că cele trei înscrisuri noi invocate de revizuenta-condamnată nu au relevanţă cu privire la infracţiunea pentru care aceasta a fost condamnată, întrucât sentinţa comercială a fost pronunţată anterior condamnării revizuentei, deci nu poate fi considerat un înscris nou, iar celelalte două înscrisuri, extrasul de carte funciară şi expertiza contabilă extrajudiciară, nu pot avea nici o influenţă cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, respectiv a dovedirii semnării contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 22 noiembrie 2003 de către părţile menţionate în contract. În acest sens, au fost avute în vedere concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică grafoscopică şi depoziţia martorei C.E.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuenta condamnată P.C.M. Concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public şi de apărătorul desemnat din oficiu al recurentei revizuentei condamnate au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Examinând recursul declarat de recurenta revizuenta condamnată P.C.M. prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte, în alin. (2), că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 din acelaşi Cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devolutiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede, în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi art., cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că sentinţa recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 1 octombrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării -vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devolutiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocat de recurenta revizuentă condamntă, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute în art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, că recurenta revizuentă condamnată şi-a motivat recursul la data de 6 mai 2014, respectiv 8 mai 2014 (primul termen de judecata acordat în cauză fiind 14 mai 2014), respectându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. invocat de apărătorul desemnat din oficiu, în sensul admiterii cererii de revizuire formulată constatând că recurenta revizuentă condamnată nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de fals intelectual şi pronunţarea unei hotărâri de achitare, Înalta Curte constată că aspectele invocate nu vizează aspecte de nelegalitate a hotărârilor ci o eroare gravă de fapt, critică care se circumscrie cazului de casare de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. şi care nu mai poate face obiectul verificării instanţei de recurs, fiind abrogat prin Legea nr. 2/2013.
Pe de altă parte, în raport de criticile formulate de recurenta revizuentă condamnată nu se identifică incidenţa vreunui caz de casare care poate fi luat în considerare din oficiu.
Pentru considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentă condamnată P.C.M. împotriva sentinţei penale nr. 490 din data de 1 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Va obliga recurenta revizuentă condamnată la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta condamnată P.C.M. împotriva deciziei penale nr. 490 din 1 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenta revizuenta condamnată la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1637/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1656/2014. Penal → |
|---|
