ICCJ. Decizia nr. 1686/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1686/2014
Dosar nr. 1443/101/2013
Şedinţa publică din 16 mai 2014
Deliberând asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 72 din data de 8 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi s-a admis, printre altele, cererea formulată de inculpatul R.M. în baza art. 3201 alin. (1) C. proc. pen. anterior şi s-a dispus ca judecata să aibă loc în condiţiile art. 3201 alin. (2) C. proc. pen. anterior, numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior a fost condamnat inculpatul R.M., la o pedeapsă principală de 2 ani închisoare.
În temeiul art. 88 alin. (1) C. pen. anterior s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului reţinerea şi arestarea preventivă de la data de 7 noiembrie 2012 la data de 26 noiembrie 2012.
În temeiul art. 861 şi art. 862 C. pen. anterior s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 4 ani, format din pedeapsa aplicată de 2 ani şi un termen de 2 ani.
În temeiul art. 359 C. proc. pen. anterior s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 şi art. 864 C. pen. privind revocarea suspendării executării sub supraveghere a pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare, precum şi în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere prevăzute de lege şi stabilite de instanţă.
În baza art. 71 alin. (1) C. pen. anterior s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen. anterior, pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen. anterior.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.
În temeiul art. 65 alin. (2) C. pen. anterior s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani, ce se va executa potrivit art. 66 C. pen. anterior.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Faptele inculpaţilor R.M. şi I.F.D. de a pune în vânzare cantitatea de 46,5 grame droguri de risc, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Faptele aşa cum au fost expuse au fost dovedite cu declaraţiile inculpaţilor, procesul-verbal de prindere în flagrant, percheziţiile domiciliare, rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice şi notele de redare a convorbirilor telefonice.
Declaraţia inculpatului R.M. şi notele de redare au confirmat că acesta s-a dus să ia droguri de la B.R. şi după vânzare să-i dea suma stabilită de comun acord cu acesta.
Inculpatul R.M. a recunoscut fapta comisă.
În rezolvarea acţiunii penale, instanţa a avut în vedere probele anterior menţionate care atestă că faptele există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpaţi, ca autori, în sensul art. 24 C. pen. anterior, fiind realizate condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (2) C. proc. pen. anterior raportat la art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Mehedinţi şi inculpatul R.M.
Reprezentantul parchetului a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale şi schimbarea modalităţii de executare a pedepsei, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 64, art. 71 C. pen. anterior, deoarece suspendarea sub supraveghere a pedepselor aplicate acestora nu corespunde scopului educativ-preventiv prevăzut de dispoziţiile art. 52 C. pen. anterior.
Inculpatul R.M. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale şi în principal, achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. anterior, iar în subsidiar, redozarea pedepsei în sensul reducerii acesteia sub minimul special prevăzut de lege, cu reţinerea dispoziţiilor art. 74, art. 76 C. pen. anterior şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 81 C. pen. anterior.
Prin decizia penală nr. 400 din 6 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Mehedinţi şi inculpatul R.M., împotriva sentinţei penale nr. 72 din 8 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în Dosarul nr. 1443/101/2013 şi obligat apelantul inculpat R.M. la plata sumei de 440 RON cheltuieli judiciare statului, din care 200 RON reprezentând onorariu apărător oficiu.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a constatat că prima instanţă a realizat o justă individualizare a pedepsei aplicate, printre alţii, inculpatului R.M., atât ca întindere, cât şi ca modalitate de executare, pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată fiind de natură să atingă scopul preventiv şi educativ, astfel cum este definit de legiuitor în dispoziţiile art. 52 C. pen. anterior.
Pe de altă parte, în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 861 alin. (1) lit. a)-lit. c) C. pen. anterior, pedeapsa aplicată fiind mai mică de 4 ani, iar inculpatul nemaifiind condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, iar conform referatelor de evaluare întocmite de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, dar şi caracterizările şi celelalte acte depuse în circumstanţiere, a rezultat că inculpatul are şanse de reintegrare în societate, în scopul ameliorării problemelor psiho-emoţionale, a creşterii capacităţii de evaluare a situaţiilor de risc, precum şi a conştientizării riscurilor pe care le presupune consumul de droguri atât în plan personal, cât şi sub aspect legal.
În ceea ce priveşte apelul declarat de inculpatul R.M., Curtea a constatat că acesta este nefondat, fapta inculpatului prezentând un grad ridicat de pericol social, în cauză nefiind oportună aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ şi nici schimbarea modalităţii de executare, în sensul aplicării art. 81 C. pen. anterior.
Împotriva deciziei penale nr. 400 din 6 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat, în termen legal, recurs inculpatul R.M. la data de 16 decembrie 2013.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 ianuarie 2014.
Preliminar, Înalta Curte apreciază că potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013 recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
Având în vedere data înregistrării recursului pe rolul Înaltei Curţi, respectiv 17 ianuarie 2014, anterior intrării în vigoare a noului C. proc. pen., dispoziţia tranzitorie menţionată este aplicabilă în cauză, astfel că această instanţă va continua să judece cauza conform C. proc. pen. anterior.
Examinând decizia penală atacată prin prisma motivelor de recurs, dar şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază recursul declarat ca fiind fondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
În cauză, se constată că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, la data de 6 decembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. anterior, care trebuie invocate în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum obligă dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă că recurentul inculpat R.M. şi-a motivat recursul în termenul prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior, respectiv la data de 14 aprilie 2014.
Astfel, se observă că, prin acest act normativ, s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial, intenţia clară a legiuitorului prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale de atac ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
Înalta Curte apreciază că sfera controlului judiciar a fost limitată prin adoptarea Legii nr. 2/2013, astfel că, nu poate examina decât chestiuni ce privesc aspecte de drept, fără a putea examina şi netemeinicia deciziei atacate.
Recurentul inculpat prin motivele de recurs solicită reindividualizarea pedepsei în sensul reducerii acesteia şi schimbarea modalităţii de executare a pedepsei în sensul aplicării unei pedepse sub limita de 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei având în vedere dispoziţiile art. 5 C. pen. întrucât prin intrarea în vigoare a noului C. pen. a fost redusă limita minimă de la 3 ani la 2 ani închisoare a pedepsei prevăzute pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, împrejurare faţă de care prin aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. anterior se impune reducerea pedepsei la 1 an şi 4 luni cu stabilirea unei alte modalităţi de executare prevăzută de art. 81 C. pen. anterior care constituie o dispoziţie legală mai favorabilă inculpatului, respectându-se astfel principiul proporţionalităţii limitelor de pedeapsă.
De asemenea, recurentul prin motivele de recurs reiterează omisiunea atât a instanţei de fond, cât şi a celei în apel de a lua în considerare înscrisurile depuse care relevă circumstanţe personale, caracterizări, recomandări care-l prezintă ca pe o persoană respectabilă cu perspective de viitor, având o atitudine bună atât înainte, cât şi după comiterea faptei, conştientizând gravitatea acţiunii sale, împrejurări de natură a realiza o justă individualizare a pedepsei şi a modalităţii de executare.
În concluzie, recurentul inculpat consideră că este necesar a se proceda la o reindividualizare a pedepsei atât pentru a se acorda o eficienţă sporită împrejurărilor concrete în care a fost comisă fapta şi circumstanţelor favorabile ce caracterizează persoana inculpatului, precum şi în raport de aplicarea legii penale mai favorabile ca urmare a reducerii limitei minime a pedepsei prevăzute pentru fapta comisă.
În drept, recurentul inculpat R.M. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 3851 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior, art. 3859 alin. (1) pct. 14, pct. 172, pct. 20 C. proc. pen. anterior, art. 12 din Legea nr. 255/2013, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 5 C. pen.
Înalta Curte, referitor la solicitarea recurentului de aplicare a dispoziţiilor art. 74 C. pen. anterior şi ca o consecinţă a reţinerii acestora, reducerea cuantumului pedepsei şi schimbarea modalităţii de executare a pedepsei, constată că reindividualizarea pedepsei nu mai poate fi cenzurată de instanţa de recurs prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. anterior astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Cum judecata în recurs se limitează la motivele de casare expres prevăzute de lege, o analiză a cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. anterior, care prin adoptarea Legii nr. 2/2013, i-a fost limitată aria de aplicabilitate doar la pedepse în alte limite prevăzute de legea penală, o reindividualizare a pedepsei astfel cum a solicitat inculpatul nu mai poate face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar.
Astfel că şi în ceea ce priveşte solicitarea inculpatului de a examina cauza prin prisma cazului de casare circumscris dispoziţiilor art. 385 pct. 17 C. proc. pen. anterior, Înalta Curte apreciază că sfera controlului judiciar a fost limitată prin adoptarea Legii nr. 2/2013, astfel că, nu poate examina decât chestiuni ce privesc aspecte de drept, fără a putea examina şi netemeinicia deciziei atacate, şi nici alte cazuri de casare nu s-au ivit spre a fi putea fi luate în considerare din oficiu.
Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte apreciază că beneficiul legii mai blânde poate fi invocat şi, implicit, analizat, din oficiu, în orice stare a procesului, inclusiv, direct, şi în faţa instanţei de recurs, fiind vorba de un motiv de ordine publică. Situaţia particulară a speţei constând în intervenirea unei legi penale mai favorabile inculpatului în cursul soluţionării căii de atac a recursului nu poate conduce la o altă concluzie decât cea prevăzută expres în art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României. În consecinţă, în caz de situaţie tranzitorie, legal şi constituţional, raportul juridic de drept penal va fi soluţionat m raport de legea penală mai favorabilă, care va fi stabilită în funcţie de instituţiile penale incidente.
Examinând, din oficiu, recursul declarat de inculpat şi în raport de prevederile art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că incriminarea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012 a suferit modificări sub aspectul limitelor de pedeapsă, astfel că în reglementarea anterioară infracţiunea prevăzută la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 prevedea pedeapsa cu închisoarea de la 3 ani la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar în reglementarea actuală infracţiunile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
Înalta Curte reţine că este necesar a se respecta principiul proporţionalităţii în sensul corectei adecvări a pedepsei penale şi a efectua o transpunere proporţională a pedepsei stabilite pe legea anterioară raportat la legea mai favorabilă, astfel că, faţă de actuala reglementare a art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012 şi scopul legii penale care prevede că, în acest sens, se impune aplicarea unei sancţiuni penale inculpatului, în condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. la un an şi 4 luni închisoare (reducând proporţional pedeapsa aplicată în reglementarea anterioară de la 3 ani la pedeapsa de 2 ani închisoare, astfel cum este prevăzut minimul pedepsei din actuala reglementare cu reducerea de 1/3 prevăzută ca în art. 396 alin. (10) C. proc. pen.) şi un an interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi lit. b) C. pen., conform art. 68 C. pen. (de asemenea se respectă principiul proporţionalităţii reducerii şi a pedepsei complementare aplicate inculpatului de la 2 ani în reglementarea anterioară la 1 an în actuala reglementare).
În consecinţă, legea penală mai favorabilă inculpatului este actuala reglementare pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., motiv pentru care se impune admiterea recursului pe acest aspect.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior, va admite recursul declarat de inculpatul R.M. împotriva deciziei penale nr. 400 din 6 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Va casa în parte decizia penală mai sus menţionată şi sentinţa penală nr. 72 din 8 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi şi rejudecând va face aplicarea art. 5 C. pen. şi va reduce pedeapsa aplicată inculpatului R.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. la un an şi 4 luni închisoare şi un an interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi lit. b) C. pen., conform art. 68 C. pen.
Va menţine modalitatea de executare a pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 4 luni.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina starului, iar onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul R.M. împotriva deciziei penale nr. 400 din 6 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează în parte decizia penală mai sus menţionată şi sentinţa penală nr. 72 din 8 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi şi rejudecând:
Face aplicarea art. 5 C. pen. şi reduce pedeapsa aplicată inculpatului R.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. la un an şi 4 luni închisoare şi un an interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi lit. b) C. pen., conform art. 68 C. pen.
Menţine modalitatea de executare a pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 4 luni.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 200 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 16 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1681/2014. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 1691/2014. Penal → |
|---|
